El – Timpul – este ucenicul lui Dumnezeu, marele Împărat, care a ,,pictat” tot ce a creat. Și ,,ucenicul” pictează mereu anotimp după anotimp, imprimîndu-le la noi pe chip. În amintiri, el a scris tot ce a avut viața de spus, în fiecare secundă ce urcă spre milioane de ani-lumină, ca în lume să-și compună Rapsodii de anotimp într-un orologiu care bate Răsărit și Asfințit. Secundele ne sînt drămuite și fiecare pas este o secundă din ce ne-a rămas. Și-n secunda cît o vrajă ne oglindim viața întragă în Ochiul lui Dumnezeu, și doar privind spre Necuprins, vom înțelege dacă prin fluier de fapte vom cînta în lumină, sau vom sfîrși în noapte.

Viața, însă, uneori ne coboară în ,,Nostalgii de odinioară”, în care faci un pas, dar te oprești. Nu poți merge nici înainte, nici înapoi. Stai pe loc.

În ,,peisajul meu interior” era doar soare și mai rar cîte un nor. Modestă din fire, mă mulțumeam cu ce aveam. A venit însă un vînt ciudat, și liniștea mea s-a împrăștiat în afara ,,peisajului meu interior”, în vîrtejul vîntului, rătăcindu-mă în vîrstele pămîntului. Altul decît al meu.

În țară se ,,pictează” un tablou din care mă simt exclusă. Izolată în singurătate, cu masca pe față, în inimă am înrămat credința din veac în veac, știind că pînă dincolo de fire Dumnezeu este iubire. Iar iubirea cînd te atinge, sfîntă minune, renaștem din genune.

Într-o mînă țin trecutul, iar în celălalt pumn, prezentul - viitorul este incert -, găsind în ,,Nostalgii de odinioară” adieri de primăvară.

,,Iubești – cînd suava icoană

Ce-ți faci în durere prin veac

O ții înărmată ca-n rama

Străvechiului verde copac.

Iubești - cînd simțiri se deșteaptă

Că-n lume doar inima este,

Că-n drumuri la capăt te-așteaptă

Nu moartea, ci altă poveste”.

(Lucian Blaga)

Deși mă simt rătăcită în labirint, în sinea mea am lăsat să cadă peste mine un zid ce mi-a dărîmat puterea de înțelegere, o balanță între îndoială și speranță. Sînt prizoniera propriului meu trup, mirîndu-mă că respir.

,,Și se făcea că stelele scrîșnind

Își îmbucau, înțepenite, dinții,

Mașină infernală ce bătea

Un timp oprit, al conștiinței”.

(Nichita Stănescu)

Și, în fiecare zi, mereu am pe față un sentiment de îngrijorare și de neîncredere. Ce a fost, ce este și ce va fi, cînd fiecare este un mal pentru propriul buzunar?

,,Sufletul se rotea în jurul întîmplărilor,

uneori atingîndu-le. Un ochi rîzînd,

un ochi plîngînd, în capul cerului erai tu,

pămîntule”.

(Nichita Stănescu)

LILIANA TETELEA