Nostalgia este un sentiment de tristețe, de melan­colie, provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. Nostalgicii sînt cei care își amintesc cu drag anumite momente din viață.  Din ce am observat eu pînă acum, nostalgia apare în principal pentru că prezentul te nemulțumește sau pentru că ai ajuns la un moment de bilanț. Consider că în momentul în care îți e bine și desfășori o activitate care îți captează atenția și energia nu mai ai vreme de nostalgii. Prezentul te satisface și nu mai ai vreme să te gîndești la trecut.
Dacă prezentul nu e satisfăcător, te vei retrage ușor în trecut căutînd senzații sau vremuri în care consideri că îți era mai bine. Bunăoară, eu unul prefer să mă uit pe DVD sau pe YouTube la vechi filme românești dar și străine, fiindcă mi se par mai bune ca cele de acum. Actorii mi se par mai credibili și temele alese mai normale ca cele din prezent. Mă uit foarte des la „filme cu morți” pentru că distribuții întregi au adormit. Mă uit la ele și fiindcă e vorba de o perioadă cu a cărei moralitate și fel de a fi rezonez mai abitir decît cu  cele din prezent.
Din acest punct de vedere, prezentul nu mă mai satisface. Filmele mi se par frivole, actorii slabi, iar temele alese mă dezgustă pur și simplu. De ce? Fiindcă toate susțin conceptul de anulare al culturii „cancel culture” și m-am săturat să văd roluri de nobili englezi jucate de actori negri, scene de sex sau amor pederast în aproape fiecare film, desene animate și filme unde dracul e portretizat drept o ființă simpatică ce dorește să ajute lumea, în timp ce Dumnezeu nu e menționat în nici o peliculă din cele actuale, fiind înlocuit de magie, vrăjitori și Moș Crăciun. Am nostalgia femeilor elegante din deceniile 6, 7 și 8 ale Secolului XX, care, în comparație cu pițipoancele de azi cu bot de rață de la botox, fese de plastic, sîni de plastic, proaste rău și devenite simple obiecte de satisfacere a poftelor sexuale ale bărbaților, sînt adevărate exemple de feminitate.
Sînt dezamăgit că trecerea timpului nu a însemnat un progres, o dezvoltare a societății anilor din urmă. Mă așteptam să devenim mai culți, mai deștepți, mai inteligenți, mai apropiați de Dumnezeu, dar cînd mă uit în jur descopăr ignoranță, incultură, anormalitate, prostie, egoism și superficialiatate. Problema este, după cum vedeți, aceea că, dacă prezentul ar fi fost mult deasupra trecutului, nu ne-am mai fi întors la acesta cu nostalgie, ci l-am fi uitat cu desăvîrșire.
Eu spre exemplu, nu am nici un fel de nostalgii personale la care să mă întorc în mod regulat, din copilăria sau adolescența mea. Sigur e o perioadă la care te poți referi cu duioșie, fiindcă te-ai format ca om, ai avut experiențe de neuitat, însă nu sînt nostalgic. Nu aș vrea să revin la perioada aceea fiindcă cea de maturitate pe care o traversez acum mă împlinește mult mai mult ca om. Ceea ce am realizat între 30 și 50 de ani eclipsează perioada primilor 30 de ani de viață.
Vreau să vă spun că nu aș putea avea nostalgia unei Românii producătoare și mai ales exportatoare de bunuri, dacă România actuală ar fi în top 10 mondial al țărilor producătoare și exportatoare de bunuri. Dacă arta, cultura, sportul ar avea rezultate pe măsura posibilităților noastre genetice dovedite în atîtea rînduri în ultimii 2500 de ani, nu m-aș mai întoarce la cele de acum 40-50 de ani. Dacă clasa noastră politică ar ști să conducă România și să-i facă numele respectat și lăudat nu aș fi obligat să-i găsesc lui Nicolae Ceaușescu merite de om politic. Nu ar trebui să mă căznesc să găsesc lucrurile bune din comunism și să le pun într-un context favorabil ca să pot spune „ce bine era cînd era rău”, dacă cei care ne conduc astăzi s-ar ridica peste nivelul ultimului președinte al României Socialiste. Nu ar trebui să mă contrez cu tot felul de progresiști prin social media, care discută tema „nostalgiei comunismului” și își manifestă disprețul față de cei care avem astfel de gînduri nostalgice. Nu-mi place nostalgia asta fiindcă înseamnă că am pierdut 30 de ani și că la Revoluție s-a murit degeaba. Nu-mi place fiindcă înseamnă că am involuat.
Referitor la progresiștii, TFL-iștii, la moderniștii și în general „-iștii” – cum i-am denumit într-un articol mai vechi –, aceștia au devenit modelul „omului nou” pe care noua societate globalistă dorește să-l impună. Dacă omul nou comunist a avut la bază îndoctrinarea ca premisă a nașterii omului nou un alt adevăr elementar, ignorat de progresiștii de astăzi, întrebarea pe care și-o pune Ioan Stanomir, autorul cărții „RSR, lecția de învățămînt politic”, este: „Mecanismul de îndoctrinare și propagandă al progresismului este întemeiat pe fundamente identice cu cele comuniste?”.
Autorul consideră că „stînga radicală de astăzi întreţine cu  comunismul o relaţie specială. Pentru adepţii progresismului, în accepţiunea sa de religie politică, ordinea comunistă a însemnat nu atît crime, nu atît oroare, cît ocazia de a reglementa societatea în baza unui plan al egalităţii sociale.
Progresiştii de astăzi sînt,  în cele din urmă, urmaşii marxist- leniniştilor de ieri. Ca şi cei de dinaintea lor, ei cred că sînt în posesia unei reţete de schimbare a lumii. Ca şi cei de dinaintea lor, ei privesc pe cei care li se opun, sau sînt doar sceptici, ca pe duşmani ai poporului.  Simplificarea maniheistă este de esenţa gîndirii lor.
Este firesc ca o asemenea ideologie militantă să pună accent pe teoria şi practica îndoctrinării. Ceea ce radicalii de acum realizează  în mediul online şi în  realitatea vieţii este  un exerciţiu de epurare: tot ceea ce nu încape în patul procustian al logicii lor trebuie eliminat. Radicalii de astăzi au  un spirit totalitar, iar dinamica totalitară lucrează în două direcţii: cenzură şi atac, pe de o parte, educaţie şi propagandă, pe de altă parte.
Iată de ce se poate observa o continuitate în acţiuni şi  în sensibilitate. Furia cu care sînt atacate statui, energia cu  care sînt cenzurate cărţi, atenţia cu care  anumite cuvinte devenite suspecte sînt carantinate, toate acestea  nu sînt noi. Toate acestea vin din acest trecut al Secolului XX. Radicalii de astăzi sînt, ca şi fasciştii sau comuniştii, oameni-megafoni. Vocea lor are un ton gutural şi sacadat. Încazarmarea, înregimentarea, masificarea, nivelarea  sînt ţelurile lor. Era digitală devine o eră a gîndirii unice”.
E o contradicție nostalgia după comunism într-o societate globalistă, cu un comportament comunist radical. Spun comunist radical fiindcă același Ioan Stanomir ne explică următoarele: „Mișcarea progresistă urmărea inițial dezvoltarea societății prin reforme sociale bazate pe pretinse progrese în știință, tehnologie, dezvoltare economică și organizare socială, fiind pro-minorități de orice tip, pro-migrație, incluziune socială a categoriilor defavorizate și așa mai departe. Ulterior, unele forme s-au radicalizat, fiind pentru ștergerea oricăror forme de diferențiere între categoriile de persoane, reinterpretarea istoriei și, mai recent, lupta pentru eliminarea din spațiul public a oricăror referințe la persoane care ar fi sprijinit mișcările coloniale din ultimele secole. Curentul extremist cel mai cunoscut în prezent este «woke».
Radicalismul progresist trebuie privit, din ce în ce mai mult, ca o religie politică. De ce? Pentru că el deţine, deja, toată energia  unei abordări integratoare. El are un panteon, cu martiri şi victime, el are un ritual şi are o dogmă. Ca religie  politică,  acest nou  radicalism aspiră  la purificarea societăţilor de tot ceea ce este considerat a fi lest reacţionar. De la marxism-leninism,  radicalismul contemporan preia încrederea  în ingineria utopică  şi accentul pe reeducare.
Iată de ce manifestările acestei direcţii contem­porane sînt expresia fanatismului. Constelaţia de grupuri care populează radicalismul este unită de un numitor comun: adeziunea oarbă la un set de idei. Radicalii sînt, ca şi predecesorii lor totalitari, vorbiţi de limba de lemn a propriei lor ideologii. Sînt incapabili de dialog, pentru că dialogul este suspect intelectual pentru ei.
Radicalismul de azi utilizează poliţia gîndirii fără ezitare, spre a domestici şi a nivela. El atacă, direct şi violent, pe cei pe care îi califică drept inamici. Exterminarea simbolică a duşmanului de clasă sau de rasă este  scopul acţiunii lor. Finalitatea radicalismului este  trasformarea revoluţionară a lumii. Noi cuvinte, noi instituţii, un om nou. Un tipar familiar, ce evocă radicalismele sanguinare  ale veacului XX.”
Chestiunea nostalgicilor după vremurile comu­nismului nu e aceea că acești oameni – care în acele vremuri criticau sistemul și erau nemulțumiți de el – ar vrea să se întoarcă la ce era atunci, ci că prezentul nu-i satisface sub nici o formă, mai ales că văd în el o revenire a comunismului de tip sovietic din anii ʼ50. E ca și cum comunismul din anii ʼ70 - ʼ80 ți se pare mai
suportabil pentru că e mai îndepărtat față de cel care chiar acum crește lîngă noi în aceleași tipare.
În aceste condiții refugierea periodică în trecutul de acum 50 de ani prin filme, muzică, teatru, literatură te încarcă cu energie și-ți dă uneltele necesare pentru a te bate cu noul balaur comunist care se ridică peste lume.