Noi mărturii despre 1821
  • 16-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 298
  • 0

Recent au fost descoperite noi şi preţioase mărturii despre Revoluţia de eliberare naţională şi socială din Ţara Românească, de la 1821, despre eroul ei, Tudor Vladimirescu. Ele vin să se adauge în chip fericit suitei de manifestări şi evenimente prin care întregul nostru popor omagiază împlinirea a 160 de ani de la desfăşurarea acestui memorabil act de mîndrie naţională, care marchează începutul României moderne.
Este vorba, în primul rînd, despre partitura şi manuscrisul unui imn original, cu caracter laic, descoperite la schitul Strehareţ (jud. Olt) de către neobositul cercetător al istoriei noastre vechi, Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei. Datat în anul 1820 şi scris de prietenul şi sfetnicul lui Tudor, episcopul Ilarion al Argeşului (versurile, în număr de 44) şi de un anume Pavel (muzica), se presupune că acest imn a fost una dintre formele spirituale care au pregătit revoluţia, fiind, alături de celebrul „Mugur, mugurel“, un cîntec mult îndrăgit de panduri. Tulburătoare prin melosul său românesc, care urcă din profunzimile istoriei, cu reflexe de doină, lucrarea are o importanţă excepţională mai cu seamă datorită versurilor sale, care anticipează unirea celor trei ţări române, însufleţind pandurii şi poporul pentru realizarea acestui măreţ ideal al românilor dintotdeauna.
De menţionat că versurile imnului erau cunoscute, ele fiind scrijelite pe una dintre cele patru coloane ale pridvorului bisericii Antim din Bucureşti. Coloană care, printr-o ingenioasă personificare poetică, „vorbeşte“ despre celelalte trei surori ale sale: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. A fost găsit, totodată, un inel de argint aurit – se presupune că bijuteria a servit drept sigiliu în cancelara lui Tudor Vladimirescu. Deosebit de interesantă este prezentarea miniaturală care figurează pe cameea fală, de culoare roz, a inelului: o femeie care rupe cătuşele, ridicînd ochii şi braţele către o stea, precum şi inscripţia „1821“. Cercetătorii apreciază că aceasta este prima alegorie a României modeme, servind ulterior ca simbol pentru revoluţionarii şi pictorii paşoptiști. (1981)
Oameni şi arbori
Nu vom înceta niciodată să înălţăm imnuri de slavă acestui pămînt fără seamăn. Nicăieri în lume nu poate mai bine şi mai frumos pentru noi decît în acest sanctuar românesc, în vatra milenară a strămoşilor noştri şi a acelora care vor veni după noi. Izvor nesecat de poeme, soclu gigantic pe care se înalţă statuia de bronz a patriei, pămîntul nostru este darul miraculos pe care ni l-a făcut la naştere natura-mamă. „Ţara românilor – spunea Nicolae lorga – este ţara românilor, pe toată întinderea sa şi cu tot dreptul sacru care se cuprinde în ea“. Pămîntul acesta ne-a dat din zorii istoriei şi pînă astăzi logosul de miere şi puterea nebiruită de a înfrunta arşiţa şi viscolele istoriei, de a ne găsi identitatea de popor unic sub soare. Aici, toate anotimpurile sînt frumoase, zilele şi nopţile au un farmec al lor nepereche, iar clipele se varsă foşnitoare în fluviul eternităţii. Aici, pe şesurile de aur zugrăvite de purpura macilor, în căldările virginale ale munţilor şi pe grumajii ca de bouri molcomi ai dealurilor, pe întinderea apelor de argint topit şi în pacea de început de lume a pădurilor, acest popor a zidit edificiile unei civilizaţii fără de moarte.
Am poposit în aceste frumoase zile de toamnă românească într-un ţinut al pădurilor. Poate că dintre toate formele geomorfologiee şi de viaţă, pădurea este cea mai apropiată de sufletul nostru. Pledează pentru această idee o multitudine de lecţii aspre ale istoriei, de la dacii care se ţineau alipiţi de munţi – daci montibus inhaerent – după cum grăia anticul Florus, şi pînă la luptele pentru eliberarea patriei în cel de-al II-lea Război mondial, din pădurile de la Mărgineanca şi Predeal, Băneasa şi Păuliş. Toţi voievozii noştri de seamă au ştiut, după tradiţia împămîntenită a locurilor, să se sprijine de umărul de frate al codrului. A devenit o pildă clasică în acest sens izbînda lui Ştefan cel Mare şi plăieşilor săi asupra invadatorilor, în Codrii Cosminului. În limbaj ştiinţific, pădurea este principalul stîlp de rezistenţă al biosferei, fiind un factor important pentru echilibrul biotopului şi al ecosistemelor. În limbajul inimilor noastre însă ea este mai mult decît atît – e fiinţa vie care face trecerea de la pămînt la popor, e misterul primordial al existenţei noastre istorice, leagănul şi refugiul neamului în vremuri de restrişte, e semnul vertical al demnităţii şi permanenţei noastre pe aceste plaiuri muiate în legendă. Lemnul acestor păduri, de o esenţă nobilă, era cunoscut şi apreciat încă din cele mai vechi timpuri. În lucrarea sa „Pădurea românească – din cele mai vechi timpuri pînă astăzi“, istoricul Constantin C. Giurescu invoca în sprijinul acestor adevăruri o inscripţie romană în care e vorba, după toate probabilităţile, despre exporturi de lemn dacic în Egiptul antic... Apoi, nu mai puţin celebre sînt utilizarea lemnului nostru la construcţia Canalului de Suez şi Canalului Panama, ca şi prestigiul internaţional de care se bucură astăzi produsele noastre pe toate meridianele lumii.
Jefuiţi şi despuiaţi au fost codrii noştri, de-a lungul veacurilor, de mîinile lacome ale exploatatorilor, fie ei străini sau localnici. Aceste practici condamnabile, care ne-au vlăguit pămîntul de aurul său verde, îl făceau pe minunatul voievod al Unirii, Alexandru Ioan Cuza, să fie profund impresionat de „jaful continuu practicat în pădurile statului“, drept pentru care el avea să înfiinţeze primele pepiniere forestiere de la noi din ţară. Exploatarea era atît de crudă şi iraţională încît se ajunsese, către sfîrşitul secolului trecut, la situaţia paradoxală ca un moşier să-şi vîndă pădurea către societatea străină „Goetz“, cu preţul de... un leu copacul!
Se poate spune că această aşezare a luat naştere, ca şi multe alte localităţi forestiere ale ţării, datorită pădurii. Prin urmare, lemnul poate da naştere nu numai la hîrtie, opere de artă, unelte şi mobilier, ci şi la aşezări, schimbînd fundamental destinul oamenilor. Atestată documentar pentru prima dată la anul 1429, printr-un hrisov emis de Cancelaria voievodului Dan al II-lea, comuna Mîneciu este alcătuită din nouă sate de oameni harnici şi gospodari. Imensa pădure care o înconjoară era cunoscută sub numele de pădurea Filipeasca, toţi cei nouă munţi pe care se întinde fiind la începutul acestui secol în posesia unui singur om, moşiereasa de tristă memorie Elena Creţulescu. Au rămas faimoase în epocă procesele purtate de ţăranii dezmoşteniţi cu Societatea forestieră Drajna, ca şi virulentele pamflete scrise în presă de Victor Eftimiu la adresa proprietarului de gazetă Stelian Popescu, avocat şi coacţionar al societăţii... De la un singur proprietar, cît avea pe atunci, şi pînă la aproape 13.000 de astăzi, care sînt locuitorii comunei, este o cale lungă şi glorioasă. Este aceeaşi cale pe care au străbătut-o toate aşezările patriei, cu averile lor mişcătoare şi ne­mişcătoare, în anii construcţiei socialismului în România, întreaga suită de transformări petrecute în viaţa patriei a fost marcată şi aici de mutaţii adînci. Astfel, cine ar fi putut bănui în trecutul nu prea îndepărtat că aceste pîlcuri de cătune subcarpatice vor avea în anul 1981 o producţie globală industrială de 150 de milioane de lei? Cine ar fi bănuit că planul de investiţii pe acelaşi an va fi de 100 de milioane de lei, că sătenii şi copiii lor vor avea case atît de noi şi de frumoase, că vor beneficia de o şcoală modernă, cu opt săli de clasă, de dispensar, farmacie, magazine spaţioase şi bine aprovizionate? Chiar în zilele în care realizam prezentul reportaj era dată în folosinţă o nouă staţie de alimentare cu apă de la priza barajului. Care baraj, veţi întreba? Ei, bine, hai să o dezvăluim şi pe asta, la Mîneciu se construieşte în prezent o puternică hidrocentrală care va acoperi necesarul de energie electrică al acestei întregi zone sub-montane. Şi, pentru că tot am vorbit despre modernizările petrecute pe aceste plaiuri, unde odinioară „topul” tehnic era deţinut de topoare, ţapine şi joagăre primitive, vă invit, dacă aveţi drum prin frumoasa staţiune Cheia, să contemplaţi imaginea selenară, sau ca de centru spaţial, a antenelor parabolice ale staţiei de telecomunicaţii „Intersatelit“.
Astăzi, pe întreaga planetă se află patru miliarde de hectare de păduri, dintre care peste 6 milioane de hectare cresc în România. Este o avere incomensurabilă, reprezentînd un sfert din suprafaţa ţării, pe care avem datoria civică să o apărăm şi conservăm. Aici, în spaţiul cuprins ca într-o fibulă de mercur de apele Teleajenului şi Telejenelului, soarele făureşte acum comori nestemate. Într-o largă paletă cromatică, de la verde şi brun, pînă la degradeuri de galben, cinabru şi vişiniu, podoabele firii înaltă un imn emoţionant acestei ţări suverane, oamenilor săi minunaţi. În rouă şi aburii de sepia ai dimineţii, în cristalinul ochiului de cerb şi în petalele untişorului înflorit se răsfrînge, în toată albăstrimea sa, cerul liber al patriei.
„Un om fusese-o frunză şi numai om cu om
Au izbutit să crească şi să se facă pom
Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure
Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit-pădure“.
Neîndoielnic, versurile argheziene îşi află împlinirea şi aici, în nordul meleagurilor Prahovei, ca şi pe toată întinderea patriei. Cresc şi aici oameni minunaţi, ca ing. Ion Dinlescu, directorul exploatării, Gheorghe Despan, inginerul-şef, meşterul Ion Soare şi mulţi alţii, pe care nu cred că am să-i uit vreodată.
Oameni şi păduri. Păduri şi oameni. Ca şi pădurile, oamenii aspiră aici spre lumină şi creştere dreaptă, ca şi pădurile ei regenerează continuu, înnoindu-şi viaţa, cugetul şi înfăţişarea. Şi tot ca şi pădurile, ei cresc cu demnitate în zariştea cosmică a istoriei. Folclorul nostru este plin de heraldica arborilor. Arbori între care bradul joacă rolul predominant, fiind, din cele mai vechi timpuri, legat de ceremoniile căsătoriei şi clădirii caselor, naşterii, trecerii în nefiinţă şi obiceiurilor de iarnă. Nu întîmplător, sculptorul nostru naţional Constankin Brâncuşi a realizat în lemn primele variante, din anul 1918, ale Coloanei infinitului – monument închinat celor căzuţi în războiul pentru întregirea patriei, care se inspiră din aşa numiţii stîlpi funerari şi stîlpi ai cerului creaţi de artiştii anonimi încă din timpuri arhaice. Nu putem uita, de asemenea, o serie de arbori intraţi pe porţile nemuririi, străjuind umbrele vizionare ale marilor noştri eroi: stejarul lui Ştefan, gorunul lui Horea, teiul lui Eminescu!... Personal, am rămas entuziasmat de un plop uriaş, de patru ori secular (care este, după socotelile mele, cam de vîrsta lui Mihai Viteazul), monument al naturii, aflat (grăitoare coincidenţă) la numai cîţiva paşi de casa memorială de la Vălenii de Munte a unuia dintre tribunii demnităţii naţionale – Nicolae Iorga. Între acest splendid exemplar de „plopus negri“ şi bătrînul învăţător Nicolae Ionescu, în vîrstă de 94 de ani, erou al luptelor de la Mărăşeşti şi vajnic propagandist al ideilor naţionale, nu este, la urma urmei, decît o diferenţă de regn.
Pădurile, plămîni ai pămîntului. Oamenii, zeii lucrători ai acestui pămînt. Învaţă oamenii de la arbori şi arborii de la oameni, sfătuindu-se între ei, împrumutîndu-și unii altora cîte ceva din măreția lor simplă, susținînd dimpreună propileele mîndriei naționale. În esență, Tricolorul se înalță și se înfășoară în jurul unei crengi viguroase de stejar, care, în chip simbolic, este însuși poporul român! (1981)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite