Motto: „O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc”.

(Friedrich Holderlin)

Nu consider că este greşit a vorbi în paradigma superlativului de un creator; în fond, cei care şi-au criticat contemporanii au ajuns în ceaţa uitării, lumini rămînînd, peste vreme, cei în care s-au tras cartuşele invidiei şi nepriceperii. Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, mai apoi Dinu Săraru şi Adrian Păunescu, toţi au trecut printre contemporane săbii otrăvite păziţi de armura geniului. Dinu Săraru îşi duce făclia încă, o făclie grea din cauza focului strîns atîţia ani, dar luminoasă, pentru că poartă lumina generaţiilor celor aminţi – şi de care el nu s-a dezis niciodată. E ceva ce am văzut şi la Vadim, şi la Păunescu – se supărau, se certau, se împroşcau – dar nu se deziceau. Da, sînt nedumerit şi încersc să-mi explic cum de apare dezicerea la creatori geniali ca Nicolae Breban sau Manolescu?…

Corneliu Vadim Tudor a fost pasionat de momente speciale ale personalităţilor; căutarea lui era dincolo de operă, îmi spune Lidia Vadim, o descoperire a cremenelui care a aprins scînteia creaţiei.

Vadim a fost un filosof care s-a îndepărtat de logica formală – şi mai ales de cea existenţială. Îmi spunea odată cît de mult l-a admirat pe Anton Dumitriu, „un geniu”, l-am auzit rostind – cu acea admiraţie rară la el. Dar, în acelaşi context, îmi vorbea cu acelaşi extaz de Vasile Lovinescu, mare mistic, antinomul marelui brăilean. Vadim a fost furat, răpit, de pe cărarea sa, filosofia, de cel care avea să-i fie magistru al unei vieţi împlinite – Eugen Barbu. Un fost ofiţer şi intelectual de prim sens, cel care s-a ocupat informativ de Uniunea Scriitorilor, îmi spunea că Barbu, de fapt, i-a stricat drumul lui Vadim. Eu cred mai degrabă că ceea ce i-a oferit Barbu i-a deschis lui Vadim, în locul unei vieţi pline de răspunsuri, lumea fascinantă a întrebărilor. Barbu i-a deschis calea muzicii, a metalimbajului care l-a fascinat pe „Princepe” – şi pe care îl asculta atunci cînd scria. Vadim s-a intersectat cu destine bizare, debusolante, călătoare printre stele necunoscute. S-a cutremurat cînd a auzit întîia oară Beethoven – şi o viaţă întreagă avea să fie urmărit, ca de imaginea unui munte, de acordurile titanului muzicii. Însă, aidoma lui Menuhin, Vadim a fost fascinat de cel căruia i-a descoperit cel mai puţin secretele, Mozart. Beethoven i-a oferit totul – Mozart i-a cerut totul; Vadim, creatorul, dorea provocări, căutări permanente, ori muzica lui Mozart, destinul contrastant cu nemurirea i-au însoţit viaţa de după deturnarea lui Eugen Barbu.

Ce nu a apucat să scrie Vadim? Cum ar fi arătat cariera sa cu cîţiva ani în plus? Par întrebări inutile… De fapt, un creator nu moare. Eminescu a publicat un singur volum de poezii în timpul vieţii, dar s-au scris mii de volume după trecerea sa. Geniile poetice ca Lautreamont, Trakl, sau Labiş, compozitori ca Mozart, Chopin sau Arriaga – ce puţin au vieţuit şi ce uriaş trăiesc! De aceea mă gîndesc la omul acesta, contemporan şi prieten, cît şi cum ar fi scris.

În primul rînd îngerii; Vadim nu a fost un „bîntuit” al nefericirii, ci un soare care împrăştia, chiar în momente de furtună, căldură, fericire. Vadim a iubit îngerii, pentru el existau, îi şopteau, uneori aveau corniţe şi-l înghionteau la ştrengării, multe şi acelea – dar totul se sfîrşea în bine şi veselie. E rolul îngerilor… Vadim lucra de peste zece ani la un studiu la îngerilor, spuneam că îi iubea, în felul său, ca şi pe Mozart. De ce vor ei să facă bine, se întreba, zîmbind în sinea sa… Nu a înţeles, fiindcă a trăit într-o lumea rea şi trădătoare, dar asta nu conta, binele pe care el l-a dorit a-l dărui era dincolo de lume. Asta a aflat Vadim de la îngeri, de la Mozart, de la Barbu…

Mozart a fost abandonat în zăpadă, era mort pentru cei din jur, nu şi pentru eternitate; singur în faţa lui Dumnezeu – ce fericire, singurul care să te vadă să fie Dumnezeu!

Vadim a fost vegheat de sute de mii de plecăciuni triste şi de milioane de gînduri recunoscătoare; dar tot singur a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Cum ar fi să asişti, ascuns într-un strop de nor, la Judecată?…

Ce ai făcut, Vadime, cu turma Mea? Vadim a lăcrimat… şi-a dat seama că Dumnezeu este pragmatic, nu poet… că Nietzsche a avut dreptate… ceva murise în Dumnezeu… Hai, Vadime, nu ştii de glumă? Dumnezeu a izbucnit în rîs, unul dintre cei buni s-a întors în paradigma superlativului. Nu există lacrimi în Rai, Vadime, decît pentru cei la a căror moarte nu a plîns nimeni. Pentru cei uitaţi – pentru care nu mai suspină nici o aducere aminte. Eu ce să fac de acum, Doamne? Scrie, Vadime, eternitatea are nevoie de ceea ce nu ai scris în viaţă, scrie şi cineva din lut, un alt poet, va simţi cum un înger îi şopteşte… Nimic nu se opreşte, Vadime…

DRAGOŞ DUMITRIU

Nicolae Ceauşescu, cel mai onorant omagiu pentru memoria lui Vadim