Nimic nou sub soare
  • 09-04-2021
  • 0 Comentarii
  • 259
  • 0

,,Ambasadorul Mahalalei” se intitulează volumul de poezii semnat de Florin Anghel Vedeanu, un titlu care, deși incitant, nu pare justificat, dacă analizăm poeziile din cuprins. Căci printre creațiile lirice ale autorului nu am găsit nici una care să evoce imaginea mahalalei de odinioară, mai cu seamă aceea din vremea în care poetul, plecînd din satul natal, sosea, cu mari speranțe, în București. Atunci, tînăr fiind și neavînd unde să stea, a apelat, în căutarea unei locuințe, la diverse persoane din zona mahalalelor bucureștene, să-l găzduiască pentru o anumită perioadă de timp. Probabil că de aici s-a inspirat cînd a ales titlul volumului, fiindcă poetul locuiește de mulți ani la bloc, iar maghernițele prin care a stat o vreme poate că nici nu mai sînt. ,,Mahalua asigură sîngele societății” – afirmă el pe coperta a IV-a, într-o poezie de cîteva versuri cu un conținut încîlcit, din care lipsește dogoarea lirică. Altfel spus, ne aflăm în fața unui poet care, în zelul lui, vrea să evoce o lume aparte, fără însă ca versurile sale să reușească să creeze o atmosferă poetică, în care să se regăsească elemente specifice vieții de la mahala... Este evident că Florin Anghel Vedeanu nu face apologia mahalalei, populată cu oameni de la marginea societății, fără educație, mulți dintre ei scandalagii, bețivi, și cu femei de moravuri ușoare... El vrea să fie credibil în ceea ce scrie, dar versurile îl dau de gol. Vedem, însă, că demersul lui este încurajat de susținători care, probabil, îl și sfătuiesc în acest sens. E cazul Niculinei Merceanu, semnatara prefeței cărții, care, după ce face o incursiune prin întreg DEX-ul limbii române, întorcîndu-i foile pe toate fețele, ne arată ce înseamnă cuvîntul mahala: ,,Mahalaua, această minoritate – majoritară totuși - este rareori în centrul atenției în ceea ce privește pulsul aspirațiilor, năzuințelor poporului; de cele mai multe ori opiniile venite din această zonă sînt modificate, contrafăcute sau chiar ignorate, minciuna prin omisiune se așază ca un tampon, ca o garnitură etanșă între clasele sociale aflate de cînd e lumea în contradicție”. E clar că Niculina Merceanu se pricepe la critică literară precum greierele, la pian. Dacă și-ar fi privit cu sinceritate creația, poetul ar fi trebuit să-și dea seama că, prin conținutul lor, versurile sale nu au nimic în comun cu lumea mahalalei pe care vrea s-o evoce. Dimpotrivă, starea lui scriitoricească se regăsește lejer în rădăcinile satului în care s-a născut, undeva, pe plaiurile teleormănene, care au dat culturii noastre mari scriitori, precum Marin Preda și Zaharia Stancu. Nu e cazul său, dacă avem în vedere poezia și proza pe care le scrie și le tipărește în cîteva exemplare, cît să-și mulțumească familia și, probabil, vecinii... Poetul trăiește într-o gravă eroare poetică, de neremediat, atunci cînd scrie: ,,Os de țăran – ce va albi cîndva pe vreun maidan -/ Fericitul copil din odaia cu varul căzut din tavan/ fiul Duhului de lut al ulcioarelor -,/ zis al cumetrei -,/ Nu poate uita seul de oaie, încălzit la focul vetrei;/ Leac al crăpăturilor picioarelor!” (,,Ce spun medicii”, pag. 29). Nimic nou sub soare. Poetul este credibil ca fiu de țăran, care își aduce aminte de traiul sărăcăcios al părinților cu mulți copii de la sat, dar nu reușește, așa cum probabil și-a propus, să ne transmită nimic din atmosfera mahalalelor bucureștene, pe care a cunoscut-o doar din postura de chiriaș vremelnic, nicidecum de om care a trăit acolo o viață întreagă. De aceea poezia lui nu poate cuprinde atmosfera tristă din mahala, oricît își dorește să fie purtătorul de cuvînt al acelor oameni. Strădania lui poetică nu poate avea nici un efect, pentru că el trăiește încă în lumea viselor patriarhale. Poemul ,,Scrisoare tatălui meu” (pag. 272) este un exemplu grăitor pentru cele afirmate de noi: ,,Vinde, tată,/ Mînzul acela nărăvaș/ Deși e pintenog – cum îmi scriai -/ Tu singur și bătrîn.../ Eu sînt pe-aici cu viața de oraș.../ Nevoie de ceva mai ai?/ Sînt bine, tată,/ Dar tot mai bine îmi era cosaș.../ Oricum, tu grijă să nu ai/ Cam zece ani să mai rămîn.../ Dacă mai ai, trimite-mi niște caș,/ Cu sănătatea cum mai stai?// Și totuși, tată, vinde mînzu-acela nărăvaș!”. Această poezie-epistolă impresionează prin dramatismul sentimentelor trăite de fiul rătăcitor plecat la oraș, față de părintele condamnat la singurătate și chin, în satul din care poetul a plecat să-și facă un trai mai bun în lumea Bucureștilor. Am ales acest poem pentru a demonta afirmațiile aberante ale Niculinei Merceanu, care-l gratulează pe autor cu titlul de Ambasador al mahalalei, făcînd afirmații puerile, de genul: ,,Toate trăirile autorului sînt înconjurate de natură: dudul, salcia, brazii, Rîul Vedea”. Ce legătură au toate acestea cu mahalaua?... Ar fi fost de preferat ca Florin Anghel Vedeanu să fi scris despre oamenii din șantier, care își duc viața în barăci, printre noroaie, buldozere și macarale; ar fi fost mult mai credibil decît să-și însușească titlul de Ambasador al Mahalalei... Prin modul în care interpretează poeziile autorului, Niculinei Merceanu îi scapă multe aspecte, nu de ordin filozofic, mai degrabă elemente de fond. Din păcate, versurile care îmbracă mesajul poetului nu reușesc să creeze spectacol în materie de artă poetică.

,,Ambasadorul Mahalalei” este un volum de poezii fără obiect de studiu, adică fără mahalaua al cărei ,,ambasador” se vrea a fi poetul. Indiscutabil, pasiunea lui pentru poezie este evidentă, dar nu suficientă, mai ales că avem în persoana lui un om cultivat și dornic să se afirme. Transcriem, cu plăcere, poezia ,,Mama” (pag. 270), în care autorul își manifestă, ca și în cazul poemului ,,Scrisoare tatălui meu”, în spirit esenian, dragostea față de aceea care i-a dat viață: ,,Dă-mi, mamă,/ Mîinile amîndouă să ți le sărut/ Mîinile astea,/ Care au frămîntat și cocă, și lut/ Mîinile să ți le sărut iară,/ Mîinile astea/ Care miros a cocă, a lut și a țară,/ Mîinile ți le sărut încă,/ Mîinile astea/ Care miros a cocă, a lut, a țară și a iubire adîncă!// Mîinile să ți le sărut pentru atîtea vecii/ Mîinile astea,/ Pentru cît s-or naște copii.// Dă-mi, mamă,/ Mîinile să ți le sărut!”. Acesta este poetul Florin Anghel Vedeanu, cîntărețul lumii rurale, nicidecum al mahalalei...

Nu întîmplător am ales poeziile închinate părinților, locurilor natale, pe care poetul le cîntă cu duioșie, raportîndu-se la întreg neamul lui de țărani, de la care probabil a moștenit cîte ceva, mai ales credința în Dumnezeu. Am ales cele două poezii pentru a scoate în evidență sensibilitatea unui om care creează o atmosferă poetică vibrantă din durerea și lacrimile celor care îi sînt dragi. Poezia lui este o plenitudine conjuncturală, cu derivații între modern și versul popular tradițional.

Fie el sau nu ,,Ambasadorul Mahalalei”, autorul volumului cu acest titlu este un poet cu afinități literare pe care și le asumă ca pe o normalitate a vieții lui.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite