A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în clasa mamei sale, în satul natal Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Suceava. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al II-lea război Mondial, tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, lîngă Cîmpulung-Muscel, unde Nicolae va urma clasa a III-a. Scrie poezii şi scenete şi îi place să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.

A urmat Liceul ,,Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 și 1951, perioadă în care scrie intens versuri și obține premiul întîi la Olimpiada națională de limba română de la București, din 1951. La sfîrșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită din creația proprie. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul ,,Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

Vara, Labiş întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvenţă, pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, cînd obţine la limba română nota maximă. La 15 septembrie, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş intră la Şcoala de literatură ,,Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. La absolvire a fost angajat ca redactor la revista ,,Contemporanul”, apoi la ,,Gazeta literară”. Începînd din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în ,,Viața Românească”. În martie 1956 are loc conferinţa pe ţară a tinerilor scriitori, la care Labiş rosteşte un cuvînt exemplar. Publică două volume, Puiul de cerb, poem pentru copii, şi Primele iubiri, şi pregăteşte pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerţia (care-i va fi publicat postum în anul 1958).

În același an, în noaptea de 9 spre 10 decembrie, este accidentat de tramvai în staţia de peste drum de Spitalul Colţea. Era prima noapte în care tramvaiele circulau în București după ora 12. „Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tînărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci cînd a fost dus la spital. Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea, la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis.

Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie a rămas tulbure pînă astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştilor de acum mai bine de jumătate de secol.

Chemat de urgenţă, la rugămintea lui Labiş, priete­nul şi colegul lui de cameră, Aurel Covaci, avea să noteze, dictată de poet, poate cea mai importantă ,,mărturie” despre moartea sa: ,,Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mîngîi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mîine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărînă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămîne o amintire frumoasă...”.

Gînduri despre Labiș

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu, care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adînci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tînăr”. Și tot Vianu scria, referindu-se la ultimele zile din viața poetului: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfîșie, este un simbol. Cînd i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, «o amintire frumoasă». A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”.

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămîne un vis întrerupt, un „albatros ucis” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrîngea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956”.

Nicolae Labiș era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale. Nichita Stănescu mărturisea că față de confratele său, mai mic cu 2 ani decît el, avea o admirație nețărmurită, dar și un veritabil complex: ,,Labiș era un virginal în spirit, gingaș în alcătuiri și, din pricina frigului emanat de austeritate, era de neîmbrățișat, de neatins”.

Evocînd o întîlnire cu studenții la care se anunțase că printre ei se afla Lucian Blaga, Nichita își amintește: ,,Îl văd pe Labiș ridicîndu-se, de o gravă noblețe naturală care lăsa, puțin dureros și distant, între el și noi, o barieră a intangibilului. Nu s-a urcat lîngă catedră și a rămas în față chiar lîngă primul șir de bănci, și într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcționa, brusc, a anunțat titlul poeziei, Moartea căprioarei, știută, adorată, invidiată, negată și urîtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzația gheții pe șira spinării. Calm și degajat, bonom și profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale și dur totodată, vers de vers, a început să-și retrăiască poemul (era prea tînăr ca să și-l poată recita), începîndu-și versurile moale și tărăgănat și sfîrșindu-le brusc, de parcă vîntul ar fi avut ecouri semantice. (...) Brusc nu mai țin minte nimic și păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă și deprimantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decît Moartea căprioarei. Aș fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaș. Cu oricine altul aș fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, deși nu era. Nu puteam să prind în noțiuni personalitatea acelei recitări și asta îmi dădea o mare neliniște. Abia acum știu că acea seară, în care am avut tristul noroc să-l văd, nu ținea de noțiune și deci nu aveam cum s-o înțeleg cu noțiunile și că gheața acelei invidii ținea numai de o aspirație a mea atît de decis revelată, încît chiar și resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sînt altceva decît implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. Atîta vreme cît el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie”.

Lucian Raicu, cel care i-a fost coleg la Școala de literatură ,,Mihai Eminescu”, avea să scrie, prin 1976, la două decenii de la moartea poetului, că Nicolae Labiș era un spirit treaz fără încetare, fără momente de repaos sau de omenesc abandon, iar scînteia genialității a fost oprită nedrept să irumpă din inteligența sa ieșită din comun, de un destin potrivnic.

,,Imaginea pitoresc-sentimentală acreditată de evocările celor ce presupun a-l fi cunoscut, o imagine tulbure și profund nedreaptă în fond în ciuda intențiilor pledante, poate la fel de nedreaptă ca și destinul care l-a ucis pe tînărul de douăzeci și unu de ani, la fel de nedreaptă și de răufăcătoare ca moartea, ocolește de regulă cea mai importantă între însușirile lui Labiș, calitatea, intensitatea, puterea de cuprindere și acuitatea inteligenței sale. Talentul său era în curs de cristalizare și ar fi atins cu vremea o treaptă greu de imaginat, pentru că Labiș evolua din acest punct de vedere foarte repede, de la o lună la alta, de la un an la altul, și evolua atît de repede pentru că alerga să ajungă din urmă inteligența dintr-o dată matură în strălucirea și în adîncimea ei, instalată definitiv în drepturile ei la o vîrstă cînd și cei mai dotați suferă, sub aspectul ei, de o incertitudine aproape ridicolă.

Greu se poate spune ce-ar fi devenit Labiș, ce metamorfoze ascundea firea sa de atunci, dar aceasta era eminamente activă, luminos posedată de un ideal al eficienței, al faptei pozitive, cu urmări inedite, cam în felul în care trebuie să ni-l închipuim pe M. Eminescu la vîrsta corespunzătoare, la epoca vieneză, la epoca, mai limpede spus, de fervoare, de încredere în puterea actelor umane, a sărbătorilor de la Putna. Avea și el aerul că pune mai presus decît poezia faptele, prietenia, căldura solidarității. Desigur, numai un mare poet își poate îngădui o astfel de libertate, o nesocotință plină de nepăsare a vocației esențiale, cu instinctul bun, latent, că aceasta oricum va sfîrși prin a se impune, ea reprezentînd eternitatea, pe cînd faptele și prietenia rămîn legate de un timp anume, un timp trecător”.

R.M.