Nicolae Grigorescu – mîndria de a fi român și iubirea față de oamenii simpli
  • 09-05-2022
  • 0 Comentarii
  • 143
  • 1


Secolul al XIX-lea a dat culturii și, în general, societății românești lideri a căror contribuție excepțională în diferite domenii își păstrează și astăzi valoarea emblematică: Mihai Eminescu, în poezie, I.L. Caragiale în teatru,  I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu în politică, Titu Maiorescu în critica literară, A.D. Xenopol în istorie. Lor li se adaugă numele lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român și totodată artistul prin care pictura românească s-a sincronizat cu pictura europeană într-un moment în care evoluția acesteia marca o înnoire a limbajului plastic.
S-a născut probabil în anul 1835 în comuna Pitaru din judeţul Dîmboviţa. Tatăl său, arendaş şi apoi îngrijitor de moşie, moare tînăr, cu durere în suflet că-şi lasă pe drumuri soţia şi pe cei
şapte copii. Nenorocită şi îngrijorată, femeia îşi ia copiii şi se mută la Bucureşti la o mătuşă sărmană din Cărămidari. Ca să şi-i poată creşte, femeia lucrează din zori pînă noaptea tîrziu, la început singură, mai tîrziu cu fetele ei. „Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plîngă şi fără să zică o vorbă rea”, își amintea viitorul pictor. Dragostea ei mare era copilul Nicu, cel mai înţelept şi cel mai plăpînd şi pe care-l învăţa singură să scrie şi să citească. Aici începe Grigorescu, la o vîrstă timpurie (10  ani), ucenicia în atelierul unui pictor ceh, stabilit la București, Anton Chladek (1794-1882) – cel de la care ne-a rămas, printre altele, portretul lui Ienăchiță Văcărescu. „Om sucit, Dumnezeu să-l ierte… mă punea de măturam, de legănam copilul şi cînd voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lîngă el. Cîteodată numai, cînd frecam bine culorile, se îmblînzea şi-mi arăta cum se fac sfinţii. Atunci eram atît de fericit! Mă uitam la el ca la Dumnezeu”, rememora tînărul ucenic.
În 1850, adică la vîrsta de 12 ani, după ce a părăsit atelierul pictorului ceh, începe să vîndă la Tîrgul din Obor iconițe pictate chiar de el. „Doamne, cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintîi zece sorocoveţi, pe care i-am pus în mîna mamei! Ea, cînd văzu banii, se sperie, că eu făceam iconiţele pe ascuns, iar pe urmă se întoarse cu faţa încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie! Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viaţa mea; eram mare, puteam să ajut casa cu munca mîinilor mele!”. Mai tîrziu, Nicolae va evoca nostalgic ziua în care a reușit să găsească clienți pentru primele iconițe și s-a întors acasă, la familia lui nevoiașă, ,,cu vreo zece creițari”: ,,Aceasta a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea”.
Continuă să picteze icoane tot mai mari pentru  bisericile din Băicoi și Căldărușani. Devenise cunoscut ca ,,meșterul Nicu”. Trimite două petiții domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, pentru a i se acorda o bursă în vederea studierii picturii în străinătate, la Roma. Domnitorul însă nu l-a trimis la studii, s-a mărginit să-l încurajeze doar cu o ,,gratificație în bani” și tînărul Grigorescu, autodidact, a continuat să picteze icoane. La 1854 se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavînd însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Grigorescu tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpînd stindardul”, pe care îl vede din întîmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Belle-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină curînd cu zugrăvirea bisericii de la Băicoi, iar Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mînăstirii Zamfira din Prahova.
Între 1858 și 1860 pictează biserica Mînăstirii Agapia și dă lecții de desen și pictură măicuțelor cu aptitudini artistice. Pe cînd zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lîngă el, prima dragoste sfîntă. „Cînd lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blîndă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm că peste cîteva zile ne iubeam amîndoi ca niciodată în viaţă. Ne întîlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mînă, aproape fără să ne vorbim. Eram atît de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume. Cînd sfîrşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: «Bravo, măi băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii!»”.
La Zamfira face cunoştinţă cu un călugăr bătrîn, Isaia, care umblase prin lume şi povestea frumos minunile ce văzuse. „Eu îi sorbeam cuvintele”, își amintea. Se sfătuiesc amîndoi să plece la Paris, visul lui de atunci. Fac pregătirile şi, în drum, trec pe la Mînăstirea Neamţului. Aici Isaia cade bolnav. În aşteptarea însănătoşirii, Grigorescu zugrăveşte cîteva icoane. Maica Ursachi, stariţa Mînăstirii Agapia, o femeie inteligentă, vede una din ele, rămîne încîntată şi, fiindcă se gîndea de mult la un meşter pentru zugrăvirea bisericii celei mari, îl însărcină pe el cu lucrarea pe preţul de trei mii de galbeni. Cum bătrînul era tot bolnav şi cum, pe de altă parte, locul era frumos şi liniştit, amînă plecarea la Paris. Se duce la Iaşi, îşi cumpără ce-i trebuie şi începu lucrul care ţinu trei ani de zile. Lucrarea se vede încă şi astăzi. E o răspîntie în viaţa lui Grigorescu; atitudinile cucernice ale sfinţilor, potrivit cerinţelor byzantine, prinse însă în coloritul său viu, o pun la mijloc între arta byzantină şi arta Renaşterii.
Zugrăvirea de la Agapia îl determină pe Kogălniceanu să-l înscrie în 1862 cu o bursă în bugetul Moldovei. Grigorescu poate pleca acum la Paris. Intră în atelierul lui Cornu cu o hotărîre şi o ardoare de a învăţa pictura, fără exemplu. Se prezintă după un an la concursul Școlii de Arte Frumoase cu o schiţă, şi reuşi să fie admis la „concursul arborelui”. Se duce la Fontainebleau să studieze arborii după natură, spre a-şi executa schiţa; e fermecat atît de tare de frumuseţea pădurii seculare a lui Napoleon şi de noutatea de a picta în aer liber că, în loc de a sta zece zile, cît îi permitea concursul, se uită acolo patru luni, aşa că pierde cu totul şi termenul concursului şi urmele Școlii de Arte Frumoase. Din timp în timp şi mai ales iarna, venea la Paris de revedea galeriile Luvrului şi Luxemburgului și se alătură pictorilor de la Barbizon. Acolo Grigorescu cerceta, copia, studia clasicismul picturii. Munca anilor acelora, cu iluziile şi decepţiile ei zilnice, a fost o virtute a lui Grigorescu tot aşa de mare ca şi talentul.
În vara anului 1864 vine în ţară. Dorul de pămîntul lui, grija de ai săi şi de lipsa în care trăiau ei, îl fac să încerce a-i ajuta. Se prezintă Ministerului de Culte, ca fost bursier al statului şi se pune la dispoziţia lui. Ministerul n-are loc vacant de profesor. În 1866, după cinci ani de studii, se întoarce în ţară şi descoperă comorile naturii noastre pitoreşti, peisaje, tipuri de ţărani şi ţărănci şi în 1868 face o nouă expoziţie, care a fost o revelaţie. Pînă atunci nimeni la noi nu descoperise frumuseţea rustică a ţării noastre, nimeni nu îndrăznise s-o pună în lumină, nimeni nu putuse să redea caracterele ei originale. Grigorescu se adresează a doua oară pentru o catedră şi i se răspunde la fel: „Nu e post vacant”. Pleacă iar în Franţa, se aşează de astă dată la Marlotte, satul de lîngă Barbizon, şi, ca totdeauna, pe lucru. Dar, izbucnind războiul dintre Franţa şi Germania, Grigorescu se vede nevoit să se întoarcă în ţară.
Începînd din 1870, cînd participă cu 26 de lucrări la a treia Expoziție a artiștilor în viață organizată la București, Nicolae Grigorescu este un pictor consacrat, considerat un ,,discipol al școlii franceze”, dar totodată original: ,,Mai drept vorbind, am zice noi, al lui însuși”, completa Theodor Aman. Lucrează însă, pînă prin 1890, mai ales în Franța, la Vitré, în Bretagne și la Paris unde avea, din 1861, un atelier propriu. După alte călătorii de studii, în anii 1873-1874, prin Italia, Grecia și Austria, în 1877, în timpul Războiului de independență, trece Dunărea, urmăreşte armatele noastre, priveşte ororile războiului şi înregistrează faptele şi izbînzile soldaţilor noştri în admirabilele sale studii şi schiţe: „Proviziile”, „Santinela”, „Vedeta”, „Lupta din Valea Rahovei”, „Atacul de la Opanez”, „Spionul”, „Gornistul”, „Primii prizonieri de la Plevna”, „O recunoaştere” şi în marea sa pînză „La Smîrdan”, care alcătuiesc epopeea cea mai strălucită a faptelor eroice de atunci. Apoi, după sfatul oficialităţii, trage cu multă trudă, cheltuindu-şi puţinii săi bani, schiţele – 12 la număr – în mii de stampe heliotipice, care rămaseră ca o povară pe cap, cărîndu-le după el de colo pînă colo.
După 1890, pictorul se stabilește la Cîmpina, fiind dedicat în principal temelor rustice, creînd portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri de țări și peisaje cu specific românesc. Întors definitiv în ţară, cu aureola aceea a faimei străinătăţii în jurul numelui lui, generaţia ce se ridică deschide ochii ei proaspeţi şi iubitori de artă în faţa operei lui Grigorescu, o admiră, o preţuieşte tot mai mult, îi confirmă talentul, îi consfinţeşte reputaţia, îi pregăteşte gloria. Între anii 1891 și 1904, Nicolae Grigorescu deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român, iar în 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
,,Un om mare ca el trebuia să fie şi generos”
Istoricul de artă Nicolae Petrașcu, povestește următoarele: ,,Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpîneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfînt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Cîteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pînză de culoarea sacului. În colţul de lîngă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzînd, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scîrţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncînd deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.
Vedeam pentru întîia oară o expoziţie a lui Grigorescu şi poate una din cele mai frumoase şi mai complete. În două ore, privind fiecare tablou în parte, făcui jurul expoziţiei. Retras apoi un moment mai la distanţă şi rotind ochii peste toată sala, mi se păru că aveam în faţă panorama văii Prahovei în lumina unei zile încîntătoare. Cîmpiile ei, pe care se desfăşura viaţa de muncă de la ţară, se răsfăţau calde şi desfătătoare. Aerul calm şi transparent al poalelor de munte flutura peste ele, scălda lungul şi latul plaiurilor, se furişa prin poiene de păduri, huhura pînă în zările viorii. Vitele păşteau ici, coborau la gîrlă dincolo, stăteau culcate pe malul de nisip într-altă parte; carele veneau din depărtări învolburate, treceau blajin pe dinaintea mea şi se duceau pe drumuri alburii; femeile torceau pe prispa caselor; fetele aduceau apa de la fîntîni sau întorceau vacile cu viţei de la păşune; ciobanii priveau în văzduh, cu cîinii pe lîngă ei, cu turmele glugă dinapoia lor; plugurile răsturnau brazda neagră care fumega; cosaşii încărcau fînul, se înapoiau pe înserate la casa din sat, mocnită şi cu uşile zăvorîte. Muntence călări, logofătese, fete cu zestre, hanuri cu cărăuşi, ocoluri de vite, nunţi ţărăneşti, ţigani cu ursul şi altele multe şi felurite apăreau pe neaşteptate, unele lîngă altele ca din vraja unui basm. Cîtă frumuseţe adunată la un loc!
Ce-au fost pentru mine cele două ore petrecute acolo, nu voi uita niciodată. Cînd voii să ies, mă apropiai timid de Grigorescu, îi spusei ce simţisem în faţa tablourilor sale şi îl felicitai emoţionat. El mă privi puţin cu ochii aceia care puseseră atîta frumuseţe în tablourile ce mă înconjurau, îmi mulţumi cu simplitate şi se uita încă după mine cînd mă depărtai.
Cîteva zile în şir revenii la expoziţie. Grigorescu îmi arăta o adevărată bunătate. Mai mult ca o recunoştinţă, am publicat, în Constituţionalul din mai 1895, un foileton pe care i-l dădui în ziua apariţiei. Citindu-l, Grigorescu simţi intenţia mea şi poate fu mişcat şi de suflul de emoţie ce străbătea articolul. A doua zi, spre suprinderea mea, văzui venind la mine cu un prea frumos tablou înfăţişînd un «Colţ de pădure» c-o cărare violetă, pe care se ducea o ţărancă cu un copil de mînă. Darul lui mă impresionă mult. Ce făcusem eu pentru el? Aproape nimic. Dar un om mare ca el trebuia să fie şi generos.
După aceea văzui pe Grigorescu adeseori. Îl vizitam la el acasă, dar mai des primeam vizitele lui, fiindcă îl găseam mai totdeauna lucrînd. Vizitele lui erau pentru mine adevărate sărbători sufleteşti, pentru că el era un om cu idei personale, avea o judecată dreaptă, o sinceritate şi o onestitate în tot ce spunea şi-şi amintea. Din vorbele sale îi prinsei firul vieţii, copilăria, tinereţea şi anii de mai pe urmă, firul unei vieţi simple şi curate ca un izvor de munte, în care se oglindeşte continuu cerul, cum se oglindeşte la el arta. Iată viaţa lui strînsă în cîteva cuvinte”.
Odată cu trecerea timpului, pictorul reia în numeroase pînze subiectele tablourilor care i-au adus consacrarea, în special carele cu boi și portretele de țărăncuțe și de ciobănași.
La data de 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu moare în casa pe care și-o construise la Cîmpina, vegheat de cea cu care a împărțit ultimii 18 ani de viață și cu care pictorul s-ar fi căsătorit cu o zi înainte de a-și da sufletul: Maria Danciu. În atelierul său, ultima sa lucrare, „Întoarcerea de la bîlci”, rămîne neterminată. Au rămas în urma lui Nicolae Grigorescu aproape 4.000 de lucrări dintre care cele mai cunoscute sînt ,,Ciobănaș” (mai multe versiuni), ,,Case la Vitré”, ,,Atacul de la Smîrdan”, ,,Santinela”, ,,Păstoriță șezînd”, ,,Țărancă voioasă”, ,,Evreul cu gîsca”, ,,Fete lucrînd la poartă”, ,,Car cu boi” (300 de versiuni), ,,Fetiță cu basma roșie”, ,,Fata cu zestre”, ,,Țărancă din Muscel”.
Muzeul Memorial ,,Nicolae Grigorescu”, universul marelui pictor
În casa de la Cîmpina, Nicolae Grigorescu s-a retras împreună cu cea care i-a fost model în multe dintre tablourile sale, Maria Danciu, cu care urma să îşi legitimeze oficial relaţia, chiar cu o zi înainte să plece în lumea de dincolo. În această casă, au locuit şi împreună cu fiul lor, Gheorghe Grigorescu, un ceramist ale cărui lucrări le putem vedea expuse în muzeu sub forma unor obiecte realizate din ceramică decorativă. Se pare că pictorului i-a plăcut foarte mult zona, din moment ce a decis construirea unei case aici, poate unde la vremea aceea prin ferestrele acesteia se putea vedea o pădure superbă. Întîmplător sau nu, însă, chiar în timpul Primului Război Mondial, construcţia a fost mistuită de flăcări, aici fiind stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, astfel încît, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea celor mai importante camere (atelierul, sufrageria, biblioteca). Nu s-a putut salva însă nimic din dormitoarele de la etaj, astfel că reconstituirea acestora a fost imposibilă.
Reamenajarea s-a desfăşurat între anii 1954 şi 1955, sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul cîmpinean Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cît mai fidelă a clădirii. Clădirea a fost terminată repede, iar între anii 1955-1957 s-a amenajat un muzeu memorial, singurul care există în România. Pentru amenajarea interioară s-au folosit fotografiile existente din 1904, 1908 și diapozitive din 1910. Obiectele au fost achiziționate de la familie sau persoane particulare la care ajunseseră în urma deselor vînzări făcute de urmașii artistului. De asemenea, au fost expuse și 54 de tablouri luate în custodie de la Muzeul Național de Artă București (care ulterior au fost retrase), dar și de la alte muzee din Brașov și Ploiești.
Inventarul muzeului s-a îmbunătățit an de an, astfel că în anul 2004 s-a luat decizia de a remodela interioarele, încercînd să se pună mai mult în valoare personalitatea artistului în ultimii ani petrecuți la Cîmpina. Pe lîngă fotografii, diapozitive, de un real folos au fost descrierile făcute de prietenii artistului care l-au vizitat și care au vorbit cu multă plăcere despre numărul mare de tablouri, care se găseau mai ales în atelier (200), și care acopereau pereții de la plafon pînă la podea, și o mulțime de obiecte diverse, reprezentînd epoci și stiluri diferite. Artistul le cumpărase începînd din primii ani cînd se afla la Paris și întotdeauna mărturisea că pentru el acestea reprezintă niște prieteni dragi, care-i aminteau locuri și oameni pe care-i cunoscuse, și de care nu s-ar fi despărțit niciodată. Astfel le-a purtat din atelier în atelier pînă în ultimii ani: în atelierul de la Cîmpina găsim obiecte orientale cumpărate încă din anul 1873, de exemplu. În atelier, pe lîngă lucrările artistului, găsim mobilier franțuzesc, un ceas nemțesc, covoare orientale, o tapiserie franceză de mari dimensiuni și multe altele.
Holul principal al clădirii, în care se găsea scara ce ducea la etaj, era amenajat în stil oriental. Contemporanii vorbesc despre grija și simțul estetic cu care erau așezate obiecte atît de diverse (puști vechi cu aprindere cu cremene, lămpi ajurate de Damasc care filtrau lumina, veșminte orientale, narghilea, covoare de rugăciune etc.) încît cel care îl privea avea impresia că se găsește în fața unei pînze pictate de maestru. De altfel, exista o astfel de pînză ce susține și acum, ca o mărturie vie, imaginea acestui interior. În sufragerie își primea oaspeții – Delavrancea, Caragiale, Vlahuță – în jurul unei mese pe care se găseau mereu flori proaspete. Tot aici se afla o tapiserie din Secolul al XVIII-lea de tip Arazzo. În biblioteca artistului se găseau un număr impresionant de volume începînd din anul 1683, lucrări valoroase din toate domeniile de activitate, dar mai ales cărți despre artă și cărți primite cu dedicație din partea autorilor, din care se mai păstrează 245 de volume. La parter mai exista o sală în care se organizează expoziții temporare. Etajul clădirii adăpostește ,,Centrul de documentare și informare «Nicolae Grigorescu»”.
Sub casa scării este amenajat un colț exotic format din lucrări de factură orientală, colecționate de pictor în Istanbul în 1873: covoare, arme, vase, măsuțe și cutii pentru păstrarea diferitelor obiecte de preț, veșminte, papucei, o narghilea. Așezarea obiectelor este asemenea celei prezentate de artist într-un tablou surprinzător, plasat de muzeografi în acest spațiu. Este vorba despre pictura plasată pe peretele din stînga al holului. Jumătate din compoziție este figurată foarte detaliat, în stilul picturii academiste a Secolului al XIX-lea, cealaltă jumătate fiind abia schițată. Acest colț cu obiecte orientale este recreat pentru a sugera o cameră. Închis pe trei părți de „pereți”, acesta se prezintă ca un spațiu decorativ și aglomerat de forme geometrice. Deja în acest prim intrînd ghicim dimensiunile întregii case și ale celorlalte încăperi. Totul este la dimensiuni umane, încălzit de lemnul prezent nu numai la scară, dar și în lambriul pereților. Înălțimea holului de la intrare este diminuată de scara care oferă accesul la etaj.
Prima încăpere de la parter, cea din dreapta intrării, era sufrageria în care se încingeau discuții cu prietenii: B. Delavrancea, Al. Vlahuță, G. Coșbuc, O. Goga, dr. C. I. Istrati. Acesta din urmă este cel care a încurajat, încă din timpul vieții pictorului, ideea înființării unui muzeu „Nicolae Grigorescu”. Această încăpere găzduiește una din variantele de mari dimensiuni ale „Carului cu boi”. Biblioteca artistului este ocupată acum de piese de mobilier modeste, așa cum îi plăcea lui să fie totul, frumos și modest, noblețea și eleganța stilului fiind sesizabile mai ales în simfoniile de culori pe care le crea. În corpul de bibliotecă se află diverse volume, de la cele despre antichitatea greacă și latină, pînă la literatura franceză a Secolelor XVI – XVIII. Portrete ale membrilor familiei, păstorași și țărănci, ca și peisajele grigoresciene cu care sîntem obișnuiți tronează pe pereții acestei încăperi.
Pătrundem apoi în cea mai mare cameră a casei și cea mai importantă prin activitatea de creație care se desfășura aici: atelierul artistului. Este o încăpere bine luminată și generoasă în diversitatea spațiului. Obiectul pe care ți se ațintesc ochii este șevaletul pe care stă sprijinită una din ultimele lucrări ale artistului, neterminată: „La izvor”. Uriașa tapiserie este probabil de factură franțuzească și datează din Secolul al XVIII-lea. Piesele de mobilier sînt cumpărate de artist din Franța și se potrivesc foarte bine cu interiorul acesta definit de lemn. Covoarele decorative care atîrnă pe pereți sînt de factură orientală și provin din aceeași colecție pe care și-a format-o artistul la Istanbul.
Adăpostind tablouri remarcabile ale lui Nicolae Grigorescu, muzeul din Cîmpina are un alt mare avantaj: acela de a prezenta o serie de lucrări importante din creația artistului, în cadrul inițial în care se aflau. Recrearea interioarelor și a casei în întregime este o idee extraordinară și o plăcere pentru vizitatori. Astfel, opera celui mai important artist român este mai ușor de urmărit și privit, de înțeles și plăcut. Din operele lui Grigorescu reiese mîndria de a fi român și iubirea față de oamenii simpli și portul țărănesc. Astfel, se poate spune că pictorul nu și-a uitat niciodată originile.
R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite