NICHITA STĂNESCU – ALTFEL (La 4 decenii de la dispariția lui pămînteană)
  • 11-12-2023
  • 0 Comentarii
  • 179
  • 0

Miercuri, 13 decembrie, se îm­plinesc 40 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu – „Înge­rul blond” – cel care a schimbat coordonatele poeziei românești postbelice, printr-o viziune meta­lingvistică a versului transfigurat într-un limbaj dominat de o fantezie debordantă, ieșită din vechile canoane ale unei maniere de seducție clasică a metaforei ingenue. Nichita Stănescu n-a fost lîngă noi decît 50 de ani, dar ce ani! Chiar din anii de liceu, pe cînd începe să cocheteze cu poezia unde, împreună cu alți colegi scoate revista „Băcăonia”, pe care o multiplică manual, viața puștiului blond, înalt și plinuț, care concentra privirile admiratoare ale domnișoarelor, prinde un ritm de trepidație activă, proiectîndu-i un drum presărat cu multe „șicane”, care i-au marcat viața indubitabil, fixîndu-l în epicentrul multor întîmplări și trăiri de maximă intensitate psihologică și fizică.
Interesant pentru viitorul său literar, în care nu excelează în poezia cu tematică socială și cu iz patriotic, debutul în presa literară și-l face la „Tribuna” (17 martie 1957), la 24 de ani, cu poeziile „Au fost oameni mulți...” , „La lemne” și „Pămînt!”, puse sub genericul 1907, titlul unui poem pe care îl publică în revista „Gazeta literară”. Doi ani mai tîrziu debutează editorial, cu volumul colectiv „Sub semnul revoluției: 30 de tineri poeți”, anul viitor urmînd debutul său individual cu volumul „Sensul iubirii” – carte care proiectează deja imaginea lirică a unui poet care începea să își construiască un profil neasemănător cu cel al colegilor de generație, țîșnind ca un fulger printre norii proletcultismului gri.
Volumele următoare transformă acest fulger într-o lumină prea orbitoare pentru o parte a criticii literare de la noi, „O viziune a sentimentelor” (1964); „Dreptul la timp” (1965); „Necuvintele” (1969); „În dulcele stil clasic” (1970) etc., etc.
Opera lui Nichita se încheagă în ritmul în care-și trăiește viața personală și socială, îndrăgostit de poezie și îndrăgostit de prea multe muze ale poeziei, „marele blond” se aprinde repede și se stinge instantaneu, tocmai cînd nu te așteptai. În 1952, fiind student la Facultatea de Filologie a Universității din București, se căsătorește cu o colegă, Magdalena Petrescu, dar, inima lui de poet bate prea repede, astfel că în raza ei de atracție o aduce pe Doina Ciurea, tot o colegă de facultate, cu care se căsătorește în 1962, și de care va divorța în 1981, după ce, în 1964, începe o palpitantă și agitată poveste de dragoste cu poeta Gabriela Melinescu, pînă cînd aceasta pleacă în Suedia, în anul 1975. În iulie 1978 o întîlnește  pe Dorina Tudorița (Dora) Tărîță, studentă, cu care se va căsători în 1982.
Laureat al multor premii literare (naționale și internaționale), pentru opera sa valoroasă, lui Nichita Stănescu i se acordă în 1975 Premiul Herder. Într-o asemenea cavalcadă de trăiri la cote de intensitate puternică, înconjurat nu întotdeauna de oameni cu inimi prietenoase, inima largă și încăpătoare a poetului se răzvrătește: în 31 martie 1974 suferă un preinfarct, fiind internat la Spitalul de Urgență Floreasca. Cum starea de grație alterna cu episoade nefavorabile stării generale de sănătate, „uzina” organismului, care este ficatul, a dat și ea semne de reparații, astfel că, toamna anului 1981 îl găsește pe poet internat la Spitalul Fundeni, la primele semne ale bolii hepatice.
Schimbat și îmbătrînit prea devreme, cu urmele suferinței pe chip, chiar dacă se forța să ne demenstreze că a trecut cu bine peste aceste încercări, totuși, manifestînd o poziție refractară la tratamentul indicat de către doctori, Nichita Stănescu se apropie cu pași clătinați spre tragicul final. Final declanșat în decembrie 1983, la Drobeta-Turnu Severin, în timpul unei ceremonii de nuntă, cînd are o criză hepatică puternică. Pe 12 decembrie, cînd este adus la București, se internează la Spitalul de Urgență Floreasca, în stare gravă, unde, în fatidica zi de
13 decembrie, încetează din viață.
Dintr-o biografie complexă, cu un șir de suișuri și coborîșuri, de multe ori tratate de poet ca niște jocuri de societate – starea lui de spirit nedîndu-i răgazul necesar să mediteze la o proiecție a eului pe un spațiu virtual mediu sau lung – noi, cei care l-am cunoscut, trebuie să luăm de bun ceea ce ne-a lăsat poetul însuși, cînd s-a referit la acest subiect: „Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintirile răzlețe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarîm”.
Securiștii - printre poeți
Într-o altă situație, un articol închinat lui Nichita și operei sale, după ce am luat la cunoștință despre o părere cu privire la reflectarea personajului N.S. în propria-i biografie, fie el și metafizic – ar fi continuat cu o deschidere mai amplă asupra poeziei nichitiene, cu „revoluția” produsă în lirica românească postbelică, ajungînd, într-o analiză comparativă, de la dărîmarea unor bariere  cognitive la impactul cu versul „inventat” de Nichita, pînă la epigonii de astăzi, care încearcă să-i prindă umbra, stîlcind, în mod inconștient, frumusețea perenă a Limbii Române. De data aceasta, însă, vreau să canalizez acest articol pe o albie nouă în ceea ce privește viața și opera poetului Nichita Stănescu, un  curs inedit al sacralizării numelui Nichita, deși mi-ar fi plăcut mai mult să-i recitesc poeziile și să scriu despre avuabilitatea pe care o generează, într-o iconică imagine a subtilității versului perceput ca pe o alelopatie la verosimilitatea versului.
Schimbarea acestei direcții se datorează apariției unei cărți – e la modă acum deconspirarea Securității care a interferat, pe toate planurile, cu viața noastră (politică, economică, culturală etc.) – volum ce se încadrează în categoria clasificată mai sus. Titlul cărții – incitant și deschizător de polemici – „NICHITA ȘI SECURITATEA”, apărută la Editura „Cuantic”, sub semnătura lui Fabian Anton, „de profesie scenograf și regizor, s-a afirmat de-a lungul anilor mai ales ca poet, fotograf, grafician, jurnalist și editor”, cum este prezentat de Wikipedia. Eu chiar mă întrebam: după o avalanșă de asemenea... săpături în ogorul securistic al regimului Ceaușescu, care au exploatat filonul CNSAS, dînd pe piață titluri precum: „Cioran și Securitatea”, „Corneliu Coposu sub lupa Securității”, „George Călinescu și Securitatea” etc., cînd îi va veni rîndul și poetului avangardist Nichita Stănescu să fie „cartografiat” prin intermediul odioasei Securități de pînă la 1989. Iată  misterul dezlegat acum, în preajma comemorării celor patru decenii de la dispariția lui pămînteană.
Faptul că avem acces la niște documente, la niște dosare întocmite cu atîta meticulozitate de fosta Securitate, prin care ne era radiografiată viața publică, dar și cea personală, aduce în lumină cel puțin două situații contradictorii: descoperim cum am fost urmăriți, dar descoperim și cum am fost turnați de colegi și de prieteni, ba cîteodată chiar de membrii propriei familii. Într-o retorică acidă, aș putea întreba: Quid prodest? Analizînd la rece, în planul deconspirării unor turnătorii mîrșave, mai ales cele urmate de consecințe dramatice pentru partea a doua a cestui binom – fapte petrecute cu zeci de ani în urmă, situația în care unii protagoniști nici nu mai sînt printre noi, ce se configurează în această dramă? O surpriză colosală, urmată de o dezamăgire tardivă, și o nebuloasă, ca un nor acid, care otrăvește viața celor care au trăit asemenea evenimente, fără a le ușura memoria afectivă. Dimpotrivă. În fine, cunoscîndu-ne trecutul, poate ne deșteptăm la cap și nu mai permitem să se repete aceste fapte de cea mai joasă speță umană. Totuși, de unde știm că, în zilele noastre, pe cînd ne străduim să scoatem de la naftalină insecticidul cu care ne otrăvea viața fostul regim, actualele organe de forță ale Statului nu procedează așijderea? Răspunsul, probabil, îl vom avea peste alți 50 de ani!
Cît despre tagma scriitorilor din România anilor socia­lismului, ajunși sub lupa Securității, problematica poate fi asemuită cu o degenerescență în timp, temă ce își poate afla locul într-un material de sine stătător, avînd în centru procesul de infiltrare în lumea scriitorilor a unor ofițeri de Securitate, unii chiar cu valențe literare, cum a fost situația și în cazul Nichita Stănescu, cu căpitanul Ion Tipsie.
Nichita Stănescu – Dosar de urmărire
Premiat de instituțiile literare autohtone, dar și de cele internaționale, poetul Nichita Stănescu era la apogeul carierei sale prin anii ʼ70, cărțile de poezie purtînd semnătura sa, și adulația publicului cititor din România creîndu-i un postament propice accederii la Premiul Nobel pentru Literatură, cînd, în 1979, este nominalizat de Academia Suedeză pentru acest titlu de glorie, alături de alți corifei ai literaturii de atunci: Elytis Odisseas, Max Frisch, Jorge Luis Borges și Leopold Sedar Senghor (premiul fiind acordat poetului grec Elytis Odisseas). Pentru cei care voiau să dirijeze chiar și viața personală a individului, un om de talia lui Nichita Stănescu nu putea rămîne în afara sferei de cercetare a unei facțiuni din armata de 15.000 de ofițeri de securitate (atît se spune că erau la finele anului 1989) și a unuia sau mai multora informatori din totalul de 400.000, cît se preconizează că acopereu listele de turnători.
Cazul Nichita Stănescu, privit în oglinda Securității, este unul cu caracteristici mai aparte, documentele din fondul arhivistic al Securității Statului relevînd ba pagini care reflectă îndoiala asupra onestității civice a poetului, ba altele care ilustrează un statut vertical, atît din punct de vedere social, cît și literar. De fapt, citind cartea amintită, am reținut această debusolare și incertitudine în raport cu adevărata atitudine a poetului Nichita Stănescu chiar și din partea unor colegi și prieteni, puși în postura de a-l „fotografia”, spre a-l încadra într-unul din tiparele acelor vremi. De la ce pornea dilema? De la un fel de dualism sub care era privit poetul, dualism rezumat astfel:
1. Cu toate că, în opera lui Nichita găsești și versuri despre patrie și popor, despre România acelor ani („Această țară de vis”, „Cîntec despre Doja” etc.), atitudinea lui reținută în ce privește regimentarea în plutonul cîntăreților oficiali a creat o nesiguranță în definirea de către autorități a demersului liric al poetului, cu reflexe patriotarde;
2. În contrast cu ideea de mai sus, tagma scriitorilor care apreciau neimplicarea lui Nichita în cîntece de slavă închinate Partidului și Conducătorului iubit ajungea în cumpănă atunci cînd analiza unele luări de poziție ale lui Nichita Stănescu față de unele controverse de ordin literar, care făceau valuri în Uniunea Scriitorilor din România în acei ani. De pildă, să luăm cazul Eugen Barbu, un scriitor de talent, dar criticat de o parte a colegilor pentru plagiat, totuși, autorul romanului „Groapa”, făcea parte dintre autorii români apreciați de Nichita și cărora le acorda încrederea sa. O nedumerire și mai mare era determinată de apărarea luată de Nichita în cazul provocat de vulcanicul poet Ion Gheorghe (tot pentru plagiat), dispută care l-a adus pe autorul „Necuvintelor” în răspăr cu Dorin Tudoran (acuzatorul lui Ion Gheorghe), dar și cu pictorul Sorin Dumitrescu, prieten cu Nichita, ultimul fiind bulversat de o frază dintr-un articol din „Flacăra”, în care Nichita scria, negru pe alb: „Ion Gheorghe este un poet român și opera lui valorează mai mult decît dreptatea lui Dorin Tudoran”.
Iată cum, în acest context de fricțiuni artificiale între unii făuritori de literatură din țara noastră, incitați, probabil, de scandalurile verbale de pe culoarele unor redacții sau de la Uniunea Scriitorilor, organele de Securitate au reacționat prompt, în luna mai a anului 1970 deschizîndu-i dosar de urmărire informativă lui Nichita Stănescu, totodată instalîndu-i în apartament un sistem de ascultare – acțiuni care s-au materializat într-un Dosar Documentar, care cuprinde patru volume. Pentru elucidarea oricărei supoziții, autorul cărții susține că: „Cercetarea documentelor aflate în aceste dosare ne face să afirmăm cu certitudine că, în ele, nu există nici un document de colaborare a poetului cu Securitatea și nici o dovadă că acesta ar fi avut vreun contact instituțional cu organele de represiune”.
După cum denotă multe din consemnările de la dosar, cred că mobilul urmăririi poetului era, în principal, descoperirea unor „dușmani ai poporului” în rîndul celor din anturajul lui Nichita, avînd în vedere și următoarea notă din Dosar, care nu-l incriminează pe poet, părînd doar ca o mîngîiere pe obraz, și o dojană din partea unui părinte protector: „În privința poziției sale politice, se remarcă faptul că este un poet patriot, dar în unele situații, determinate de nemulțumiri personale, cît și sub influența alcoolului, face unele afirmații necorespunzătoare. Astfel a făcut în perioada 1973-1975, cînd i-au apărut mai puține poezii”. Apoi, ca un fel de disculpare, în numele poetului, ofițerul de Securitate notează: „În perioada iunie-octombrie 1977 a fost vizitat în mai multe rînduri la domiciliu de Paul Goma, fără ca acesta să-l  poată influența negativ, Nichita Stănescu luînd în anturajul său poziție împotriva lui Goma”.
Trecînd la analiza documentelor elaborate în cazul urmăririi lui Nichita Stănescu, documente reproduse în volumul la care fac referire, constat, ca și în alte cazuri similare, de altfel, că Securitatea dispunea de atîția oameni încît să-i pună pe urmele unor persoane (personalități), în varii ipostaze din viața lor socială, dar și privată, aceștia pierzînd timpul cu filajul și, apoi, cu scrierea unor adevărate „romane”, consemnînd orice mișcare  a „suspectului”, și în orice poziție de intimitate s-ar afla acesta. Personal, nu înțeleg zelul dus pînă la paroxism al unora dintre angajații securității (care, după felul cum se exprimau în scris, nu erau proști), dar plăteau tribut prostiei generale care cuprinsese capetele înfierbîntate ale unora dintre conducătorii acestora, care primeau și disecau tot felul de tîmpenii aduse de subordonați.
Întru justificarea constatării de mai sus, iată ce nota un oarecare Gh. Radovan, într-o notă clasificată „Strict secret”, din 3 februarie 1971, printre altele: „În ultima vreme, revista «România literară» a organizat întîlniri cu cititorii săi la întreprin­derea bucureșteană «Electromagnetica» și la Cluj. Despre aceste manifestări revista publica relatări, dar dincolo de ele în lumea scriitorilor circulau «amănunte» legate atît de unele materiale citite de poeți cît și de opinia ascultătorilor. De exemplu, la «Electromagnetica» Nichita Stănescu a citit poezii în stilul care-l caracterizează, nițel obscure, nițel de neînțeles. După lectură, o tovarășe inginer (nu i se pomenește numele) l-a întrebat pe autor ce a vrut să comunice în poeziile închinate iubitei. Poetul a răspuns printr-o întrebare: Dumneta ce ai înțeles?  Inginera ar fi replicat: Am înțeles că mărturisiți dragostea dumneavoastră pentru cineva, dar dacă acel cineva aș fi fost eu, vă respingeam iubirea. S-a rîs, iar Nichita Stănescu a răspuns: S-ar putea și așa”. Dacă „Nota” este fără nici o semnificație informativă (desigur, d.p.d.v. al siguranței Statului, în viziunea Securității), am aflat că, în vremurile acelea, chiar și marii poeți și scriitori ai țării se întîlneau cu cititorii, mergînd prin fabrici și uzine, la locul de muncă al acestora. Astăzi? Astăzi nu mai sînt nici poeții care să citească din opera lor muncitorilor români, dar nu mai există nici acele fabrici și uzine, și nici muncitorii dornici de poezie!
Dar, nu toate documentele din Arhiva Securității cu privire la Nichita Stănescu aveau un conținut pueril ca acela de mai sus. Urmărindu-i pașii și activitatea literară, la Securitate se aprindea becul de alarmă, astfel cum se cerea, în mod expres, să se identifice (și să se verifice) ce lucrări au fost trimise de Nichita Stănescu numitului Gwiazdomorschi Otto din Bîrlad, în scopul traducerii de către acesta în limba germană, pe care intenționează să le trimită la o revistă din Republica Federală Germană. Fără să știe însă, problema cu Securitatea devenea din ce în ce mai apăsătoare pentru talentatul poet. Acesta fiind o fire populară și liberă în gîndire și în exprimare, mai ales în tovărășia unui pahar cu tărie, avea multe luări de poziție care nu erau pe placul organelor de urmărire, acestea consemnînd „atitudinea dușmănoasă” a poetului și reacțiile lui spontane față de anumite aspecte din societatea românească, în special în plan literar și artistic.
În această zonă a „mersului pe sîrmă” aflăm, de pildă, că, întors dintr-o călătorie din Anglia, Nichita Stănescu s-a plîns, în fața poetei Vera Lungu, de indiferența presei literare din România, care n-a scris despre această vizită, în timp ce presa din Anglia l-a lăudat așa cum n-a fost niciodată lăudat în România. Mai departe, dialogul ia o altă turnură, gata să amorseze o bombă cu fitil, pentru libertatea poetului. Reproduc din Nota informativă: „Dînd o replică Verei Lungu, care afirmase că statul român a cheltuit 10.000 de dolari pentru înscrierea filmului lui N. Breban la festivalul de la Cannes, Nichita Stănescu a adus injurii statului nostru care, în afara cazului de mai sus, «a plătit sute de mii de dolari cu Desculț a lui Zaharia Stancu să facă ocolul lumii», în timp ce lui nu i se oferă o bursă de 2.000 de dolari în străinătate”. Mai departe, în același dialog nervos, lui Nichita îi trece glonțul pe lîngă ureche, după ce securistul notează (și raportează): „În continuarea discuțiilor cu Vera Lungu, Nichita Stănescu a făcut unele afirmații tendențioase și bancuri la adresa Tovarășului Secretar General al partidului”. Colac peste pupăză, cum spune poporul, i s-au adus învinuiri, tot în aceeași notă, pentru faptul că se ocupă cu traficul de valută. Nici pe linie politică nu este „corect”, atentul ofițer notînd, insidios, că: „Față de hotărîrea partidului privind îmbunătățirea activității ideologice și muncii cultural-educative, Nichita Stănescu nu a adoptat vreo atitudine publică, însă în cercurile sale intime, la domiciliul lui Vera Lungu, cît și în alte împrejurări, s-a exprimat că «nu este de acord cu nimic din noile vederi ale hotărîrii»”.
După cum se poate constata, odată cu înaintarea în vîrstă și cu creșterea numărului de cititori care îi înțeleg opera literară, proporțional cu succesul cărților editate, apetitul lui Nichita Stănescu pentru a lua atitudine împotriva neajunsurilor care-l deranjau îmbrăca forme din ce în ce mai radicale, ajungînd un fel de „oaie neagră” a generației sale de  scriitori. Suspectat de Securitate pentru „ieșirile în decor”, Nichita Stănescu se afla (din concurență, din invidie?) și în vizorul unor confrați. În acest sens, în carte este redată o Notă din 29 octombrie 1975, notă în care este pomenită o „revoltă” a scriitoarei și jurnalistei Sînziana Pop (pe atunci, redactor și șef de secție la revista „Luceafărul”), care se descarcă față de o altă persoană: „Nu știu cînd am să izbucnesc!  La Conferința pe țară n-am să tac. Tu știi că Nichita ia cîte 5000 de la Fulga (Laurențiu Fulga – vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor – n.a.) în fiecare lună, dintre care jumătate ca ajutor de boală, deși mai are 4500 leafă de redactor șef adjunct la România Literară?  Nici nu trece pe la Comitet!”.
Drumul lui Nichita Stănescu prin meandrele realității socialiste, cu farurile Securității ațintite asupra sa, nu s-a terminat nici cînd Securitatea a conchis că s-a terminat. De ce? Pentru că, deși într-un Raport din 15 ianuarie 1975, după o trecere în revistă a avatarurilor poetului sub ghilotina Securității, se concluzionează faptul că: „Față de cele de mai sus considerăm că aspectele pentru care a fost luat în lucru au fost clarificate, iar atitudinea sa prezentă nu justifică urmărirea în continuare de către organele noastre, motiv pentru are propunem a se aproba închiderea DUI «Socrate» cu menținerea elementului urmărit în evidența generală, clasarea materialelor la C.I.D. și informarea organelor de partid cu rezultatul verificărilor întreprinse”, supravegherea a continuat. Materialele din carte dovedesc aceasta, adîncind și mai mult enigma acestui caz atipic. Să nu uităm faptul că Nichita Stănescu era membru al PCR, în cadrul Organizației Uniunii Scriitorilor, situație în care, raportat la multele manifestări nelalocul lor (să le spunem), poetul nu a fost niciodată pus în discuția organizației de partid, deși se recomandă acest lucru. Din acest contrast apare balansarea ideii de colaboraționist sau nu al organelor de Securitate.
Pentru a elucida dilema – interpretabilă în cele două variante – redau, în final, concluzia lui Ovidiu Pecican, cel care semnează „O întîmpinare”, în debutul cărții lui Fabian Anton: „Au trebuit să treacă mai multe decenii pînă cînd astăzi, dobîndind acces la fondul arhivistic al Securității referitor la Nichita, să apară dovezile că lucrurile nu au stat tocmai astfel. Din acest punct de vedere cartea de față se cuvine privită ca un act de onoare și de justiție morală, chipul poetului fiind reabilitat, în sfîrșit, cu probe care atîrnă greu în cumpănă”.
Acum, la 40 de ani de la moartea poetului, să-l citim din nou pe Nichita Stănescu, într-o viziune mai pragmatică asupra operei și vieții acestuia, iertîndu-i greșelile umane, de multe ori determinate de prea multă adorație a unor contemporani la adresa poetului...
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite