Ne trebuie timp să înţelegem unele lucruri. Şi experienţă
  • 23-10-2021
  • 0 Comentarii
  • 115
  • 0

Dumnezeu îi răsplătește pe oamenii care duc o viață  în dragoste și respect pentru cele sfinte. Pe unii îi face să trăiască mult, iar pe alții să se despartă ușor de această lume, scoțînd doar un mic suspin. Nea Tinel Stănescu, fostul antrenor al Rapidului, apropiase 80 de ani și se afla pe patul de moarte. El, care toată viața fusese un luptător, acum, orbise și se împăcase cu soarta. Mulți dintre băieții care îi trecuseră prin mînă îi deschideau ușa. Care ești, mă? Eu, nea Tinele, Ricanu... Ce faci, Ciorane? Bine, dar matale? Și eu fac bine, mă... Aștept să mă ia moartea.
Mulți oameni, așteptînd moartea, o dau pe cărți religioase din care învață că moartea înseamnă trecerea spre altă lume și că spovedania și împărtășania te mai ușurează de păcate. Precum moș Dănilă, al părintelui Galaction, care-și mîngîia ultimele zile citind din viețile sfinților. Alții se chinuiau cumplit și îi chinuiau și pe cei dimprejur, horcăind și blestemînd, dîndu-și toată osteneala să amîne scadența cu ultimele forțe. Banditul Cioarec, condamnat pentru crime, era tîrît spre locul execuției de mai mulți sodați care nu-l dovedeau. Se zbătea, căuta să muște și țipa că nu vrea să moară. Toată lumea vrea să ajungă în Paradis, dar nimeni nu vrea să moară. Cu excepția poate a momentului cînd depresia ne ia mințile și ne îndeamnă să ieșim pe fereastră de la etajul XX, în loc să ieșim pe ușă, nimeni nu zice: ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Sau a geților care, după cum spunea Herodot, credeau în nemurirea sufletului și a lui Zalmoxis. Frica de moarte e un fenomen natural, fiindcă nu știm ce e moartea. Cu greu lui Cioarec i s-a pus cîrpa neagră pe ochi și l-au legat la stîlpul execuției. Glonțul nu l-a nimerit unde trebuia. Căzuse într-o rînă și bolborosea înjurături. A fost nevoie ca ofițerul care comanda plutonul de execuție să-i dea lovitura de grație și să-l liniștească definitiv.
Îmi vine în minte desenul acela din multe publicații mai vechi cu o familie mic-burgheză, care face cultură în spațiul tihnit al casei: tata citește o gazetă și trage din lulea; mama împunge într-o cîrpă; fata cîntă la pian; fiul pictează, și o pisică stă tolănită pe pervazul ferestrei. Pînă și cotarla familiei stă cu botul pe labe și se gîndește la nu știu ce. Aceeași familie, sau poate alta, o revedere dintr-o scenă ,,medievală”, în jurul părintelui întins pe pat, îl pîndește să-și dea ultima suflare. Au fost cazuri, puține la număr, dar au fost, cînd asistența, îndurerată de circumstanță, cu greu s-a abținut, la ultima expiere, să nu izbucnască în urale, gîndindu-se la averea lăsată de repauzat. Arhitectul Ioanide, distrus de moartea fiicei sale, împușcată accidental, se gîndea că ar fi fost mai uman să-și vadă fata stingîndu-se de ftizie, la domiciliu, înconjurată de familie și prieteni, în miros de crizanteme, care îi umpleau odaia.
Și exemplele, luate din viață și din literatură, care tot viață este, pot continua. Din fericire, scena finală cu o rudă apropiată, care stă să-și dea sufletul, este cam tot ce știm despre clipa morții, poate cea mai grea, cea mai lungă și cea mai neiertătoare. (,,Cum o fi?” – se întreba înfrigurat tînărul poet Dumitru Iacobescu, și el atins de ftizie.) Arareori se întîmplă ca experiența aceasta să o putem explica semenilor noștri habarnști pe care nu-i preocupă decît să aibă lîngă ei un apropiat care să le închidă ochii și să nu-i atingă teribilul blestem să putrezească pe pămînt, nu în vreo groapă. Cum ne-a explicat-o doctorul Raymond Moody în cartea sa, ,,Viața după moarte”. Sau inventivul medic Mina Minovici, care s-a spînzurat cu martori, doar pe jumătate, să afle ce ni se întîmplă în clipa trecerii dincolo... Marea trecere, marele prag, cum îi zicea Lucian Blaga.
Consultînd mai multe surse și punînd cap la cap cele aflate, am înțeles ce s-a întîmplat cu unii, tineri și bătrîni, nu contează, puși în situația de a muri. Și să începem, bunăoară, cu Sfîntul Ignatie Briancianinov, pe numele său de mirean Dimitrie Alexandrovici Briancianinov (1807-1867), care ne-a lăsat lucrarea ,,Cuvînt despre moarte”.
Sf. Ignatie Briancianinov se înscrie în linia gînditorilor antici, cînd afirmau că moartea este o mare taină, consfințind nașterea omului din viața pămînteană și trecerea la cele veșnice. Altfel spus, ca să devenim veșnici, trebuie să ne dezbrăcăm de învelișul grosolan, care este trupul, și să trecem – ca ființe sufletești, subțiri și eterice – într-o altă lume. Această lume nu poate fi percepută cu organele noastre de simț, pămîntene. Ieșind din trup, sufletul nu este văzut cu ochii trupului și nu poate fi atins de nimeni. Cît timp trăim în această lume, ne vedem doar trupul fizic. Dar, cum stau lucrurile cu sufletul? Sf. Ignatie ne aduce lămuririle necesare. ● ,,Moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup, în urma căderii noastre. Moartea este o pedeapsă pentru om, care nu a ascultat de Dumnezeu. L-a uitat și astfel a pierdut nemurirea”. ● ,,Chiar și cînd se topește în pămînt, trupul ființează, ca sămînța, în așteptarea Judecății de Apoi”. ● ,,Trupurile aleșilor lui Dumnezeu nu putrezesc. În loc de duhoare, ele răspîndesc mireasmă și au puterea să tămăduiască toate bolile, revarsă viață”. ● ,,Moartea nu se împacă niciodată cu rațiunea omenească. Doar viața întru Christos, care continuă și pe lumea cealaltă”. ● „Sufletul copiază întrutotul trupul, cu toate organele noastre de simț și puterea minții. În Secolul XIX, doar doi monahi și-au văzut sufletul ieșind din trup, la ora rugăciunii”.
În pofida atîtor dovezi și argumente, omul continuă să fie ros de îndoieli cînd se aduc în discuție noțiuni precum suflet, lumea cealaltă sau nemurire. Eresuri diavolești, după unii, sau misticisme, după alții, cauzatoare de spaime nesfîrșite. Așa stînd lucrurile, cei mai mulți dintre noi plutim în abstract și nu putem concura situațiile concrete precum instinctul matern sau cel de autoapărare. Am întîlnit atîția semeni inflexibili, care închideau discuția despre nemurirea sufletului cu argumentul: pînă nu mor, nu pot să exprim vreo părere. Aidoma unui bătrîn polițist: pînă la autopsie, toți cei de față sînt suspecți. Și totuși...
Și totuși, hai să răsfoim lucrarea ,,Mintea de dincolo”, semnată de celebrul medic neurolog și psihiatru Dumitru Constantin Dulcan, prezent la mai toate canalele de televiziune publice și particulare. La elaborara cărții sale, celebrul savant a folosit o bibliografie numărînd fix 105 titluri de lucrări puse în circulație de autori români și străini, cei mai mulți traduși în toate limbile pămîntului. Folosind precizie și argumente științifice, cu toții au abordat chestiuni legate de lumea pînă acum de nepătruns, lumea de dincolo, dar care începe să-și dezvăluie secretele. D.C. Dulcan și-a elaborat cartea pe baza dihotomiei vizibilul/invizibilul, care încep să-și dezvăluie secretele. Unde se află teritoriul lumii de dincolo? Tot mai multe voci afirmă că acest teritoriu nu este prea departe de noi, e paralel cu lumea noastră, dar nu-l vedem și simțim. Deocamdată. Așa cum scrie ziaristul James Redfield în cartea sa, ,,Profețiile de la Celestine”, în ziua cînd omul va reuși să transceadă la nivelul înalt al ,,Conștiinței cosmice”, va dispărea și zidul dintre ,,aici” și ,,dincolo”. Nu e prea departe clipa cînd omul viitorului va stabili o relație armonioasă cu Dumnezeu (,,Ființa de Lumină”), care guvernează lumea aceasta, dar și cea de dincolo, în vederea realizării unei advărate cunoașteri spirituale. Ne așteaptă izbăvirea prin spiritualizare, nu prin moarte, cum se crede în zilele noastre. Numai așa va veni pacea christică pe Pămînt, care a favorizat apariția unor ființe – Homo Noeticus – un urmaș al lui Homo Sapiens, Homo Erectus și Homo Ludentis, adică Omul Cunoașterii și al Colaborării, nu al urii și al crimei.
În continuare, D.C. Dulcan aduce în discuție experiența morții clinice, marea descoperire a vremurilor noastre, Necunoscutul care, de fapt, este aproape de noi. Primul care a scris despre moartea clinică a fost doctorul britanic Raymond Moody, în cartea sa, ,,Viața după moarte”. Dar fenomenul era cunoscut încă din Antichitate, cînd circulau niște ,,Cărți ale morților”. Prin expiere, sufletul părăsește corpul – facem semne celor din jur, strigăm, dar nu sîntem auziți – trecem printr-un tunel întunecat – la capătul tunelului ne așteaptă părinții, prietenii, foștii colegi de școală și de muncă – fericire, iubire – în sfîrșit, își face apariția Corpul de Lumină, în fapt, Dumnezeu – Regatul Fericirii Eterne...
Și poetul, ziaristul și omul politic Nichifor Crainic a trăit experiența morții, pe care a relatat-o în cartea sa de memorii: ,,Zile albe, zile negre”, 2 volume. Cînd bolești des, bolești în rate, ne expune el un principiu de viață; cînd bolești în rate, bolești integral. În iarna anului 1942, Nichifor Crainic a îndurat șase operații într-un interval de nouă zile, o adevărată încercare de la Dumnezeu. Operația cea mai grea a fost pentru mastoidită, căci a fost făcută pe viu. Așezat pe o ureche, primea loviturile de ciocan și de daltă, care trebuiau să sfărîme osul de după pavilionul urechii. ,,Ceva cumplit, descrie bolnavul operația. Fiecare lovitură produce un zgomot lăuntric infernal. Parcă eram așezat pe un buștean și toporul călăului mă lovea necontenit în țeastă. Mi se părea că toată sala de operație era împroșcată cu fărîme de oase. (...) După un ceas, operația s-a terminat și am fost întors pe urechea cealaltă. L-am rugat pe doctor să amîne operația pentru mîine, dar, m-a refuzat fără milă. Am fost dus în salon, unde am început să fiu cuprins de halucinații – scene din copilărie, de pe front în timpul primului război. Cete de îngeri pluteau în jurul meu. (...) Deși operația reușise, temperatura nu scădea. A urmat o complicată operație pe meninge. Medicii mi-au spus că am șanse de scăpare de doar 15%. Pentru orice eventualitate, preotul Gala Galaction a fost chemat să mă spovedească. Am primit Sfintele Taine. Iarăși mi-au spart țeasta. Auzeam totul și mă dureau toate. Deodată, lumea n-a mai existat pentru mine. A urmat ca o scufundare într-un somn adînc. Cei din jurul meu au crezut că am murit... A doua zi, nu mi-am adus aminte de nimic din ce s-a ntîmplat în jurul meu, dar mi-am adus aminte de ceea ce s-a petrecut în miezul spiritului meu.E un mister pe care încerc să-l dezleg acum.
Misticii susțin că în sufletul nostru sînt trei categorii de puteri: senzațiile de la periferia lui, ușile și feres­trele prin care lumea năvălește înăuntru; facultățile superioare – inteligența, voința și sentimentul, care transformă senzațiile în reprezentări și idei; și, în adînc, un sîmbure luminos, care este, de fapt, esența sufletului nostru divin, chipul lui Dumnezeu în om. (...) Un muribund primește Sfintele Taine în timp ce un plînset nesfîrșit și lin îi cuprinde ființa. Neliniștile încetează și o pace albă și caldă se așază în sufletul lui. E ca o ninsoare de mîngîieri pe care graiul nu le poate spune. De acum, poate să moară. Ce dulce e să mori cu Isus Christos în tine, în trupul și în sufletul tău!
Moartea e ca o dulceață, o alunecare ușoară în mister...”.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite