Atîtea flori pe masa mea de lucru

ai revărsat, iubito, și te-ai dus

eu le cufund în tainice vitralii

extaziat din zori pînă-n apus.

Și ele ard prin case mirodenii

îmbată totul cu aroma lor

ca niște mici vestale fără templu

slujind un zeu absurd și muritor

Și rînd pe rînd își dau cu toate duhul

le prinde crabul timpului în clești

eu le adun cadavrele strivite

și le presar prin cărți bisericești

În urma lor plutește-n încăpere

miros de opium și de cancer greu

oculte descompuneri vegetale

de care-n somn mă-mbolnăvesc și eu

Apoi visez cum cineva mă strînge

ca pe un gigantic trup de crin ucis

și-mi risipește generos făptura

prin file vechi pe care ți le-am scris

Inițiatic spațiu, pentagramă

de aur roșu scînteind pe prag

în vis mi-aduce Hermes Trismegistul

înluminura chipului tău drag

Nu mă lăsa, iubito, să mă nărui

întoarce-te prin lujere de maci

căci slăbiciunea ta îmi dă tărie

tu ca un nufăr știi să te desfaci

Aruncă-ți iar năvodul voluptății

Și binecuvîntează din amvon

să fim un singur trup ce se devoră

fantastic precum șarpele glycon

Și-așa-i îndoliată primăvara

și e leșie multă împrejur

să nu sporim și noi cenușa zilei

predîndu-ne pustiei prematur

Revino, înainte de a se stinge

și cea din urmă floare din mănunchi –

vei fi împărăteasa ce-mi dă viață

voi fi gladiatorul în genunchi

CORNELIU VADIM TUDOR