(Un jubileu de cruci)

De unde atîta entuziasm?
După apariția primului epi­sod din acest articol săptă­mîna trecută, urmărind mass-media
națională care a fost gene­roasă cu reflectarea sărbătoririi celor trei sferturi de veac de existență a NATO, respectiv a lucrărilor Summitului de la Washington, am descoperit o gamă largă de materiale cu referire la acest subiect „epocal”, cu aprecieri și luări de atitudine, în majoritatea cazurilor, la superlativ. Ceea ce m-a frapat de la prima lectură a acestor materiale jurnalistice (indiferent pe ce suport erau prezentate), a fost atmosfera triumfală, aș putea spune delirantă, în care s-a desfășurat acest simpozion al Alianței Nord-Atlantice. Cu excepția unui singur cotidian care, analizînd sinergiile concurente pe tabloul conflictului Rusia – Ucraina, a analizat starea de fapt privită prin ochiul ambilor combatanți, cărora NATO le-a croit deja destinul – toate celelalte canale mass-media au prezentat Summitul din capitala SUA ca pe o minune dumnezeiască, transcedentală, ca pe un Petrache Lupu de la Maglavit, înviat și înălțat pînă la Capitoliu de pe Rîul Potomac.
Aș înțelege logica acestei bucurii supreme la americani, care – consecință a hotărîrilor acestui Summit – își vor mări conturile în dolari pe seama vînzării armamentului care va duce la nimicirea, în mare parte, a continentului european; l-am înțeles pe aventurierul de președinte Zelenski că i-au sticlit ochii de fericire, iată, i-a mai prostit o dată pe occidentali și pe americani, făcîndu-i să rupă de la gura popoarelor lor și să alimenteze mașina de război hodorogită a Ucrainei, în timp ce el voiajează prin lume așteptînd ca NATO să arunce, așa, la intimidare, o bombiță nucleară direct în scăfîrlia ingrată a lui Putin (bineînțeles, în acel moment crucial pentru Europa, actorul va juca în deplasare, în altă piesă decît cea în care l-a distribuit Dumnezeu).
Dacă pentru acești oameni politici neinspirați și industriași feroce pot înțelege bucuria bifării încă a unui succes politic și financiar pe seama unor țări din Estul Europei, speriate de spectrul „iminentului” război de cotropire pe care ni-l pregătește Putin, pentru care vor vărsa iar miliarde de dolari în vistieria americană, sîrba în căruță jucată de delegația României la acest Summit este ridicolă, dacă n-ar fi o blasfemie la adresa Poporului Român.
În frunte cu Iohannis care, chiar de la locul faptei, și-a reiterat vechea lozincă trans-atlantică, mizînd pe salvarea României de către forțele NATO: „Apartenența noastră la NATO a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre, iar în prezent România și cetățenii săi beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile”. Din primele cuvinte ale acestei declarații chiar și cel mai îngăduitor critic al președintelui Klaus Iohannis rîde în hohote și-l dezavuează, adresîndu-i o singură întrebare năucitoare: Cum demonstrezi tu, președintele României, care ai la îndemînă tot nomenclatorul de date despre evoluția României, că „apartenența noastră la NATO a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre”? După ce lege economică, nivelul de dezvoltare al unei țări este dat de numărul de tancuri, de avioane și de bombe, și nu de nivelul de trai, de durata de viață, de cuprinderea forței de muncă, de sănătate, de educație, cultură și învățămînt? Baliverne, baliverne și iar baliverne!
Omul ăsta chiar ne crede un popor de tîmpiți, așa cum îi manipulează pe cei din anturajul său, căci ce se înțelege din următoarea aserțiune rostită la Summit: „Încă de cînd am avut onoarea să devin președintele României, m-a procupat chestiunea legată de securitatea națională și m-a preocupat chiar foarte mult”. Pentru că mi-a luat-o înainte, reproduc o apreciere a unei gazete bucureștene la aberația de mai înainte a șefului statului: „...dacă privești securitatea națională după ce a condus-o el zece ani, vezi că, de fapt, l-a durut în cur”. Aferim! La fel de onomatepeic a fost și generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării, neîncăpîndu-și în piele de norocul ce-a dat peste noi de cînd am ajuns sub stăpînirea NATO: „Aliații americani vor rămîne, în continuare, vectorul principal al securității europene. Totodată, contribuția Armatei SUA se păstrează relevantă în planul consolidării apărării României, atît prin prezența consistentă a forțelor americane pe teritoriul național, cît și în prezența realizării capabilităților prin programe de înzestrare și proiecte de infrastructură militară”. În concluzie: popor român, dormi în pace, Armata Americană stă de veghe la Prut! Dar, nu uitați: mai dați cîteva miliarde de dolari pentru ceva vechituri (sau mai noi), dar pînă vi le va livra, sînt deja propuse la casat!
Deși se mai puteau reproduce și alte declarații ale unor participanți la acest Summit „istoric” al Alianței Nord-Atlantice, pentru că sînt tot atît de nerealiste și grețoase, doar pentru a justifica aprecierea majoră de totală satisfacție (și a dulăilor, și a cățeilor), mă opresc aici, fiind convins că cine a fost (este) interesat de acest subiect află toate datele în mass-media. Acum, pentru a vedea drumul NATO de la dezideratul inițial la factorul agresiune, să întoarcem fila Istoriei și să aflăm ceea ce nu s-a dat în niciun comunicat de la Washington și nici în vreo declarație după acest Summit. Veți fi în fața unei lecții sui-generis de Istoria Armată, dar și de morală.
NATO – Putere militară și politică
Încă de la crearea sa, deși deviza la zi era centrată pe politica defensivă, primele state care au format nucleul Alianței au descoperit noua formă de afirmare (reafirmare) ca putere militară, la care se adaugă componenta ei, puterea politică. Între aceste două valențe prezentate într-un montaj de spectacol artistic, conducerile statelor respective s-au lansat într-un fel de întrecere în cursa înarmărilor – program primordial în îndeplinirea obiectivelor Alianței. Atîta timp cît NATO se confrunta cu Tratatul de la Varșovia, din punct de vedere militar, existența Alianței era „justificată” în mod curent, prin „pericolul” întruchipat de cele cîteva țări socialiste care au aderat la Pactul din capitala Poloniei.
Odată cu încetarea existenței Tratatului de la Varșovia (3 martie 1991), dizolvat oficial la întîlnirea de la Praga (1 iulie 1991), într-o lume normală, iubitoare de pace și de progres proporțional pentru toate statele din Europa, NORMAL și LOGIC, NATO trebuia desființat, pentru că „obiectul” muncii – atît Tratatul de la Varșovia cît și „lagărul socialist”, deveniseră amintire. Inclusiv Uniunea Sovietică (mama comunismului contemporan) a încetat să mai existe în forma cunoscută, pe 26 decembrie 1991, cînd Sovietul Suprem a recunoscut independența a 12 republici ale URSS și crearea Comunității Statelor Independente. Efectul, însă, a fost invers: scăpate din chinga Kremlinului, statele din centrul și din Estul Europei au devenit imediat o pradă ușoară pentru conducerea NATO și, în loc de desființare, s-a născut conceptul extinderii spre Est.
Gîndind rudimentar și sub apăsarea emoțională a unor concepte vechi, de asuprire a popoarelor, dar sub forme noi, mascate sub umbrela unei Alianțe politico-militare, unii dintre noi nu văd metamorfoza acestei politici, așternîndu-și semnătura peste tot ce emană din capetele prea înfirbîntate de planuri de război ale actualilor conducători ai NATO. Gîndind doar obtuz, generalii din fruntea NATO, secondați de unii șefi de state, precum și de unii premieri, și-au schimbat deviza, dar nu și năravul: URSS a murit, dar există Rusia, deci... Deși au fost unele voci, fie din mediul intim al NATO, fie din cel al politologilor și geostrategilor, care au tras un semnal de alarmă asupra pericolului extinderii artificiale a Alianței spre Est. O  adevărată lecție de gîndire strategică pragmatică și nonrăzboinică a lansat în spațiul public Josef Joffe, redactor la cotidianul „Süddeutsche Zeitung” din München și membru asociat al Institutului Strategic al Universității Harvard din SUA. Din viziunea acestui jurnalist, politolog și analist german se datașează cîteva principii care fac diferența între NATO de pînă în 1990 și NATO actual:
1. De-a lungul veacurilor, coalițiile militare s-au dstrămat și au pierit datorită a două motive fundamentale:
a) atunci cînd sînt înfrînte în război;
b) atunci cînd au cîștigat un război și cînd motivele care au dus la nașterea acesteia au dispărut.
2. În ce privește NATO, coaliția victorioasă fără a trage vreun cartuș pînă la împlinirea celor patru decenii de la înființare, după căderea „Cortinei de fier”, cînd întreg spațiu geo-politic al fostului Tratat de la Varșovia – de la Elba la Vladivostok – nu mai constituie „frontul” pe aria căruia se exersau schemele tactice, de luptă, ale Alianței Nord-Atlantice, paradigma existenței acestuia intră sub incidența efectului literei b de mai sus;
3. Longevitatea NATO se datorează, mai presus de toate, faptului că... nu a avut nimic de făcut! Pe atunci, din punct de vedere al concepțiilor sale stategice, NATO a adoptat o atitudine pasivă, cu accentul principal pe efectele descurajării. Deși tentația a existat, NATO nu a sacrificat niciodată viața vreunui soldat în numele eliberării „națiunilor captive” din Europa Centrală și de Est, aflate sub „robia comunismului”;
4. Făcînd bilanțul primei jumătăți de veac a existenței NATO, s-a constatat că înfricoșătoatea „agresiune comunistă”, exacerbată de propaganda americană în sînul aliaților din Europa, nu s-a produs, răsturnînd unele concepte războinice izvorîte special în mintea unor generali de la Pentagon;
5. Ca exemplificare a punctului 3, se constată că NATO nu a intervenit în cel puțin trei cazuri în care ar fi putut invoca „apărarea democrației” unor state – concept politico-militar pus în scenă de SUA în alte cazuri similare (sau chiar fără existența vreunui motiv!):
- în criza Berlinului, din 1953;
- în revolta din Ungaria, din 1956;
- în cazul invadării Cehoslovaciei de către Armata Tratatului de la Varșovia (mai puțin România) pentru zdrobirea „Primăverii de la Praga”.
Desigur, analiza lucidă a politologului german, deși corectă din punct de vedere al cronologiei existenței NATO, este depășită la nivelul anului 2024, ultimul deceniu al Secolului XX și primul sfert de veac din Secolul XXI arătînd lumii o cu totul altă față a Alianței. Descătușată de „amenințarea” Tratatului de la Varșovia, care-și dăduse obștescul sfîrșit odată cu societatea care-l crease, NATO – contrar prerogativelor care-i statuau existența – își schimbă în mare conceptul de apărare pasivă, dînd semne de chef de luptă efectivă, de război. Prilejul se ivește odată cu izbucnirea crizei militare din Bosnia-Herțegovina din 1991, cînd NATO decide să intervină în conflictul din fosta Iugoslavie (campania militară „Operațiunea Forța Deliberată din Bosnia și Herțegovina”), septembrie 1995.
Debutul fiind făcut, a urmat (tot în zonă) Operațiunea „Forțele Aliate”, din Republica Serbia – 24 martie – 10 iunie 1999, unde Forțele NATO, formate din Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Țările de Jos, Belgia, Italia, Canada, Spania, și-au unit forțele malefice pentru a da un exemplu pentru cei care nu ascultă de ordinul ocultei. Într-o operațiune de „pedepsire” a Republicii Federale a Iugoslaviei, într-un conflict cu regiuni din fostul teritoriu – pe baze etnice și religioase – 1.000 de avioane de bombardament și de vînătoare ale NATO s-au năpustit asupra orașelor și satelor iugoslave, lăsînd în urmă oameni sfîrtecați și localități distruse, într-o acțiune cu scop umanitar, transformată într-un act criminal împotriva unui stat independent, care n-a avut nicio legătură pînă atunci cu NATO. Deoarece la acea dată România nu aderase la NATO, Armata Română n-a luat parte la acest război de „disciplinare” tip  NATO, dar, din păcate, tot a contribuit la acest act samavolnic, prin autorizarea dată de Parlamentul de la București, la 22 aprilie 1999, avioanelor NATO de a survola spațiul românesc în timpul acestei operațiuni.
Ca de obicei, acolo unde SUA intervine pentru implementarea „democrației” sale originale (așa cum a făcut-o și în Fosta Iugoslavie), în urmă se instalează o pace incertă, cu probleme și drame nerezolvate, pentru care se hotărăște organizarea unei forțe de ordine, cu statut internațional, care – chipurile – să prevină izbucnirea de noi conflicte. Astfel s-a întîmplat și în Kosovo unde, din iunie 1999, acționează forțe NATO, sub denumirea de KFOR (Forțele din Cosovo), forțe cărora s-a alăturat și Armata Română, avînd dizlocați în Balcanii de Vest circa 500 de militari, efectivele fiind în creștere de la an la an.
În toate aceste „învîrteli” în care NATO se implică, de multe ori regizînd scenarii pentru a-și tăia cărare de acțiune, Alianța urmărește, în prim-plan, consolidarea puterii militare și politice, SUA (separat) asigurîndu-și rămînerea în Europa și controlul economiilor statelor europene, în special prin livrările de armament celor care fac parte din NATO.
NATO  și  sperietura
Să nu credeți că NATO a fost întotdeauna pe cai mari, cum se lăfăie în prezent. De-a lungul celor 75 de ani a avut și perioade de frămîntări și de incertitudini, create chiar din interiorul coaliției, dar, peste care a trecut, puterea dolarului cîștigat prin tranzacțiile de armament păstrînd vie Alianța Nord-Atlantică. Un prag de acest fel a fost trecut la sesiunea Consiliului NATO la nivel înalt de la Roma, din toamna anului 1991, unde atmosfera a fost destul de tensionată. Atunci, în toiul dezbaterilor, crescînd divergențele dintre partea americană și Europa, la un moment dat, președintele de atunci al Franței, François Mitterrand, foarte nervos, a exclamat: „La urma urmei, NATO nu este Sfînta Alianță ca cea constituită de către statele Europei după înfrîngerea lui Napoleon de la Waterloo. NATO poate fi schimbat sau chiar desființat”. Pe loc, speriat și intrigat de turnura pe care o luaseră lucrările sesiunii, bossul de la Washington, George Bush, i-a replicat lui Mitterrand: „Dacă statele membre în NATO consideră că-și pot asigura, de acum încolo, apărarea pe cont propriu, dispensîndu-se de ajutorul SUA, acum este momentul să ni se spună”. După cum s-a văzut, strigătul președintelui american a fost mai puternic decît „amenințarea” președintelui francez.
Tot legat de Franța să reamintim opoziția altui președinte francez, generalul Charles de Gaulle. Acesta, fără a consulta Washingtonul, pe 22 ianuarie 1963, împreună cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, semnează, la Paris, Tratatul de reconciliere între cele două mari state europene, document care urmărea scoaterea Europei de sub tutela SUA. Prin ieșirea din scenă a lui Adenauer, planul a eșuat, dar de Gaulle și-a urmat, singur, planul, provocînd un adevărat cutremur în NATO. Patriot complet, generalul, față de numirea la comanda structurilor NATO numai a unor generali americani, a declarat, la un moment dat, că acest lucru constituie o „intolerabilă încălcare a independenței și suveranității Franței”.
Generalul Charles de Gaulle a mers și mai departe. În primul rînd, a refuzat dizlocarea pe teritoriul Franței a armamentului nuclear american cu rază scurtă și medie de acțiune. Apoi a retras de sub jurisdicția NATO flota franceză din Oceanul Atlantic. Constatînd că celelalte 16 state europene membre NATO nu-l urmează, președintele Franței a trecut la nivelul următor: în martie 1966 a anunțat, spre stupoarea și surprinderea Washingtonului, retragerea trupelor de uscat și a forțelor aeriene franceze din structurile militare integrate ale NATO, concomitent cu cererea de mutare a cartierului general al Comandamentului Suprem Aliat NATO de pe teritoriul Franței, împreună cu toate efectivele și tehnica militară americană, dislocate pe un număr de 30 de baze militare, răspîndite pe teritoriul Franței. Poate, oare, călca pe urmele generalului de Gaulle actualul președinte al Franței, Emmanuel Macron? Răspunsul l-ați aflat din cuprinsul acestui articol.
Pentru a sublinia încă o „sperietoare” trasă de NATO, redau cuvintele unui înalt funcționar în cadrul Comandamentului Suprem NATO de la Bruxelles, pe nume sir Michael Alexander, rostite la București, cu prilejul unui seminar internațional consacrat rolului NATO în spațiul fostei Iugoslavii: „Acum stăm bine și sîntem chiar optimiști, dar în perioada 1990-1991 situația noastră la Cartierul General al NATO era disperată. Pur și simplu stăteam cu geamantanele pregătite, așteptînd de la o zi la alta ca NATO să se dizolve”. Pînă la urmă furtuna s-a risipit și NATO a trecut hopurile, lăudîndu-se acum, la venerabila vîrstă de 75 de ani, cu o mare cucerire: Europa Centrală și de Est, adică acele țări care, aruncînd la gunoi Tratatul de la Varșovia și luînd în brațe nebulozitatea numită NATO, au dat din lac în puț! În finalul acestei acțiuni mă întoc la o definiție antologică, de la începutul începutului NATO, definiție stabilită de primul său secretar general, Lordul Ysmey, care sună așa: „NATO a fost creat pentru a-i menține pe americani în Europa, pe ruși în afară și pe germani sub control”. Cu un singur amendament, în chestiunea cu germanii, previziunea lordului s-a adeverit, mai puțin incidentele regretabile în care Alianța a fost implicată.
România și NATO
Cine dintre români crede că NATO nu mai putea de dorul României pînă acum 20 de ani, așteptînd ca pe o mare realizare cuprinderea Țării noastre în amalgamul de nații și de concepții cu care se mîndrește NATO, se înșeală în cel mai mare grad. Mai marii de la Bruxelles aveau nevoie de încă o piață de desfacere pentru armamentul american și , în perspectivă, de ceva carne de tun în cazul intrării NATO în provocări belicoase. Dacă cele de mai sus vi se par neverosimile, judecați-le prin prisma refuzului primirii României în NATO, în primul val, cînd toate performanțele politicii externe ale României au fost ignorate, NATO dînd întîietate „Grupului de la Vișegrad” (Cehoslovacia, Polonia și Ungaria). Cică, întîietatea acestora s-a datorat „meritelor” lor în acțiunile de dezmembrare a Tratatului de la Varșovia, dizolvarea CAER și a dispozitivului militar strategic al fostei URSS din Europa Centrală. Desigur, motivația poate fi valabilă pentru analfabeți sau pentru cei de pe Lună! De ce? Pentru simplul motiv că nu cele trei țări, în care trupele de ocupație ale Armatei Roșii au staționat pe teritoriile acestora pînă la căderea regimurilor comuniste din 1990, au contribuit la „dizolvarea dispozitivului militar strategic al fostei URSS în Europa Centrală”, ci România, care a expulzat trupele sovietice din Țară încă din anul 1958! Aceasta este adevărata față a NATO, de fapt a generalilor americani care nu dau doi bani pe România slugarnicului Iohannis!
Și, ca să vă convingeți încă o dată de „iubirea” NATO pentru țărișoara noastră, vă dezvălui un „secret”, descoperit de un foarte bun cunoscător al „bucătăriei” NATO, care a consemnat următoarele: „La Comandamentul Suprem NATO de la Bruxelles, începînd din 1990, au fost elaborate scenarii de război între Ungaria și România, prevăzîndu-se (se putea altfel ? – n.a.) și variante de intervenție ale unor forțe armate ale NATO, special destinate acestui scop”.
Bine că am ignorat acestă variantă și, după 34 de ani de la acel posibil „Kosovo românesc”, și după 20 de ani de apartenență la NATO, scenariile sînt la lumină, adică trupele NATO, în cap cu cele americane, au pus deja stăpînire pe punctele cheie ale României, noi devenind spectatori la procesul de ocupație străină a României.
În aprilie anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la aderarea României la Alianța Nord-Atlantică. Pentru ca să dea bine în ochii partenerilor, miercuri, 10 aprilie, în Sala de Marmură a Centrului Militar Național, a avut loc sărbătorirea acestui eveniment, cu participarea forurilor de esență tare ale României, în frunte cu abandonatul șef al NATO și (încă) președintele României, Klaus Werner Iohannis. Au avut loc toasturi și au fost aduse elogii Armatei României și comandanților ei, trecîndu-se în revistă și acțiunile  de mercenariat ale Armatei Române în țări în care nu avea ce să caute (Afganistan, de exemplu), unde au murit, pentru asigurarea legitimității acțiunilor SUA, 30 de militari, alți 200 fiind răniți. Bineînțeles, ca de obicei, aberația maximă a venit din partea președintelui Iohannis, Comandantul suprem al Armatei Române, care a debitat, printre altele: „Aderarea țării noastre la NATO și parcursul nostru european au fost principalele obiective strategice naționale după Revoluția din 1989”. Și noi, naivii, care credeam că principalele obiective au fost implementarea noii democrații; dezvoltarea economică, pe noi baze de producție; îmbunătățirea condițiilor de trai ale Poporului, odată cu ajungerea la noi standarde de viață, cultură, sănătate, educație; formarea unei Armate naționale pe baza unei strategii naționale de apărare (nu pe mercenariat); dezvoltarea unor relații normale cu alte state, indiferent de regimurile lor politice.
Degeaba însă! În mintea lui Iohannis nu există decît un singur stereotip: NATO și iar NATO! Citiți mai departe euforia narativă a lui Iohannis cînd se înfierbîntă de parcă ar vrea să moară cu NATO de gît:  „Odată îndeplinite, apartenența la NATO a devenit unul dintre fundamentele solide pe care am dezvoltat România de astăzi, România, un aliat puternic, responsabil și respectat în Europa (se vede de la Schenghen – n.a.) și în lume (se vede de la vizele pentru SUA- n.a.), profund angajată în arhitectura de securitate europeană și cea euro-atlantică”. În discursul următor, pe aceeași temă, îi sugerăm domnului Iohannis să nu omită semnificația NATO LA DEZVOLTAREA, CONSOLIDAREA ȘI APĂRAREA Statului Dac de sub conducerea lui Burebista, abordînd, poate, și motivul înfrîngerii Armatei lui Decebal de către războinicul Traian – acela al neafilierii Daciei la NATO!
Despre România și NATO s-ar putea sintetiza în cîteva date direct nefavorabile  României: • cheltuieli inutile pentru înarmare (depășite, neoperaționale etc.); • punerea teritoriului României la dispoziția armatelor unor state străine; • angajarea Armatei noastre în teatre de operații fără nicio legătură cu interesele României, de unde zeci de militari nu se vor mai întoarce niciodată;
• angajarea României în războiul dintre Rusia și Ucraina, cu cheltuieli majore financiare, dar și cu posibilitatea unei riposte nimicitoare din partea Rusiei; • crearea, în rîndul populației, a psihozei unui atac din partea Rusiei, pentru a „justifica” efortul financiar pe care-l facem în vederea apărării Țării...
Și, pentru ca toate acestea să poarte un nume – vorba poetului – numele se cheamă SĂRĂCIE, și se mai cheamă ROMÂNIA, DATOARE VÎNDUTĂ STRĂINILOR! Cele de mai sus nu sînt de la mine, ci de la Ministerul Finanțelor, care anunță catastrofa: România a ajuns la o datorie de aproape UN BILION de lei, adică 1.000 de miliarde de lei, depășind orice record  anterior. Și mai grav este faptul că 66% din această datorie este deținută de străini și de băncile comerciale, și acestea, în majoritatea lor, cu capital străin. Numai anul trecut, datoria a crescut cu încă 133,3 miliarde de lei, față de anul 2022. Aceasta să fie... dezvoltarea României pe principiul aderării la NATO, așa cum bate cîmpii președintele Klaus Iohannis? Acesta să fie unul dintre obiectivele principale, realizate după ce ne-am ținut de brăcinar cu „parteneriatul nostru strategic”, Unchiul Sam? S-ar părea că DA! Numai că, liderii noștri ar trebui să cunoască (și să simtă) că înainte de NATO, de UE, de Ucraina, de Biden, de Ursula sau de Zelenski – există un nume sacru, în fața căruia au depus jurămînt de credință – acest nume sfînt este R O M Â N I A! Doar în numele ei, și pentru ea, trebuie să lucreze și să trăiască. Dacă nu sînt pătrunși de acet sentiment, să plece și să ne lase pe noi cu Decebal, cu Ștefan cel Mare, cu Mihai Viteazul, cu Brâncoveanu, cu Mircea, cu voievodul Cuza. Cu ei ne vom descurca, și cu NATO și fără NATO, mai ales că securea din mîna Viteazului este mai sigură decît drona voastră care cade unde nu trebuie!
Acesta a fost „jubileul” unei alianțe anacronice, într-o lume așa-zisă a democrației și libertăților. Un jubileu de cruci prin cimitirele lumii, cruci din spatele cărora morții vă întreabă: Pînă cînd? Pînă cînd veți trimite oameni tineri la moarte doar pentru a satisface dorințele de înavuțire ale stăpînilor efemeri ai lumii – reprezentanții concernelor internaționale de armament?
Sfîrșit
P.S. Apropo de „iubirea“ românilor față de NATO: Mai zilele trecute, ajuns la un festival călușeresc din comuna Colonești, Jud. Olt, Mircea Geoană, încă secretar general adjunct la NATO, în goană după popularitate, s-a urcat pe scenă și a început să se adreseze publicului. Numai că, de îndată, din public au început huiduieli și fluierături, însoțite de cîteva „lozinci“ populare. Iată una dintre ele: Du-te, bă, la americani, cu NATO tău, cu tot!
GEO CIOLCAN