NATO – ÎNTRE DEZIDERAT ȘI AGRESIUNE (I)
  • 24-07-2024
  • 0 Comentarii
  • 105
  • 1

(Un jubileu de cruci)

Motto: „Istoria ne învață că oamenii nu învață nimic din lecțiile istoriei” (GEORGE BERNARD SHOW)
Așteptări... onorate
Am așteptat nu cu prea mult interes desfășurarea evenimentelor pricinuite de împlinirea a trei sferturi de veac de existență a Organizației paramilitare Euroatlantice, cunoscută sub numele de NATO (North Atlantic Treaty Organization), în românește – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Fără prea mult interes (în afara celui de tip jurnalistic), întrucît atît Summitul de la Washington, cu masiva participare a „luminaților” din cele 32 de state membre, cît și activități adiacente acestei serbări paranaționale, eram sigur că se vor desfășura în nota de entuziasm general, debordant, a participanților la eveniment, cu accent pe luarea de noi angajamente, atît individuale, cît și colective, de sprijinire necondiționată a Ucrainei în a cîștiga războiul cu „inamicul numărul unu al lumii” – Rusia lui Putin.
Față de alte marcări ale anului nașterii NATO: 1974 – 25 de ani; 1999 – 50 de ani;  cei 75 de ani pe care și i-a sărbătorit la Washington (fieful organizației și locul de unde ni se arată azimutul), vin în cel mai prielnic moment din existența sa tumultoasă, de trei sferturi de veac, acum cînd, exploatînd degringolada ce a pus stăpînire pe Europa, după destrămarea Uniunii Sovietice – pe de o parte, și slăbiciunile unor conducători ai fostelor țări aflate sub pulpana lui Stalin, coroborate cu o oarecare aprehensiune față de Steaua de pe Kremlin – pe de altă parte, NATO (dirijată de America) și-a extins conponența pînă la hotarul cu Rusia, situație percepută de Putin ca o amenințare reală la adresa țării sale. În acest context, net favorabil Alianței și propagandiștilor acesteia, nici nu era chip să mă aștept la vreo surpriză din partea celor 23 de corifei de la Summit, plus cei cu funcții înalte din schema de organizare a NATO. În situația de față – o atmosferă totală de jubileu, „îndoliată” un pic din cauza prezenței unui intrus (gălăgios și scandalagiu) – l-am numit pe președintele Ucrainei (țară care nu face parte din NATO – și nici nu va face vreodată) – Volodimir Zelenski, nu ne puteam aștepta la acele emoții trăite de NATO în anul 1963, cînd, datorită unui președinte de țară cu adevărat patriot și cu o viziune politică realistă (generalul Charles de Gaulle), NATO s-a cutremurat din temelii (în cuprinsul acestui articol voi relata despre adevărata schismă produsă de Franța în cadrul statelor membre NATO, la acea dată).
Cum Charles de Gaulle nu mai este printre noi, din anul 1970, și cum actualul președinte al Franței – narcisistul și înfumuratul Emmanuel Macron – se vede în postura de Napoleon mărșăluind în fața unei armate europene pînă sub balcoanele Kremlinului, în prezent există o aliniere perfectă la politica de expansiune a NATO, dictată de Puterea Militară de la Washington, în ciuda unei voci singulare (Viktor Orban), care va fi cu siguranță, redus la tăcere. Cu multe erori de strategie, pe termen mediu și lung, Alianța Nord-Atlantică se complace să stea sub pecetea politicii americane – de învrăjbire între popoare – fără a sesiza malformația care sufocă politica și diplomația Casei Albe, rămase încorsetate în realitatea vetustă a Secolului XX. În momentul de față niciun analist politic sau militar, care vrea să-și facă meseria cu onestitate, nealterată de umorile politicii de peste Ocean, nu poate înțelege atitudinea complet vasală pe care cele 31 de state din NATO o adoptă față de directivele Unchiului Sam. Dincolo de implicarea directă a acestor țări (cu economia, potențialul militar, societatea in integrum, cu efect asupra generațiilor viitoare) în susținerea fantomei hegemoniei SUA asupra politicii mondiale, supunerea orbește la ordinele emise din Biroul Oval (de multe ori de către oameni vizibil dezechilibrați mintal), conduce într-o singură direcție – cea indicată de Washington – nedînd posibilitatea alegerii unei alternative, în raport cu realitatea din teren și de previziunile diplomației mondiale.
Declarația Summitului de la Washington emisă de Șefii de Stat și de Guvern care au participat la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din  Washington, D.C., 10 iulie 2024, în 38 de puncte, urmată de Angajamentul privind asistența de securitate pe termen lung pentru Ucraina , în 6 puncte, constituie o reflectare fidelă a trendului actual de orientare a NATO sub neslăbita comandă a SUA. Desigur, astfel cum era de așteptat, majoritatea descrierii teatrului de acțiune NATO, în prezent, precum și măsurile adoptate la acest Summit, au în centrul sinergic al acestora configurarea unei anateme solide asupra Rusiei lui Putin, canalizată prin prisma atacului acestei țări asupra unor teritorii ucrainene. Deoarece Declarația în sine este un amalgam de butaforii literare, brodate pe un schelet din lumea abisală, menit să inoculeze și în mintea celui mai căpos individ de pe planetă spectrul iminentului asalt militar global pe care-l va săvîrși Rusia revanșardă, nu merită disecată, voi puncta doar cîteva idei, în sprijinul intertitlului de mai sus.
1. „Creată pentru a prezerva pacea, NATO rămîne cea mai puternică Alianță din istorie”. Ce avem noi aici? O minciună și o neclaritate: Cum prezervi pacea prin război?; O alianță se face întotdeauna împotriva cuiva. NATO (la ora actuală) împotriva căror forțe este organizată?;
2. „NATO este o Alianță defensivă”. Încă o minciună. În capitolele următoare voi demonta această aserțiune în contradicție totală cu istoricul Alianței;
3. „Cele trei sarcini fundamentale ale NATO, descurajare și apărare, prevenirea și descurajarea crizelor și  securitate prin cooperare”.  Cred că au fost emise alte „sarcini” pe care le-am văzut la NATO de-a lungul timpului, cum ar fi: înarmarea statelor membre (în special a celor mici) cu armament de proveniență americană, în scopul îmbogățirii concernelor militare de peste Ocean; impunerea cu forța, în unele state independente, a unor regimuri politice acceptate de SUA; provocarea de războaie locale sub auspiciile NATO, prin amestecul în treburile interne ale unor state etc., etc.
4. „Rusia rămîne cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității aliaților”. În afară de conflictul cu Ucraina, care, totuși, nu este „aliata” NATO, după cîte cunoaștem la ora actuală, Rusia nu desfășoară activități directe, de amenințare la adresa vreunui stat din cele 32 cîte fac parte din NATO, deci, acest punct are rolul de a inflama opinia publică și de a „justifica” escaladarea raporturilor internaționale dintre NATO și alte state.
Pentru că această declarație poate fi citită online de către oricine vrea să se convingă de un text considerat de autorii lui chintesența jubileului de 75 de ani ai existenței Alianței Nord-Atlantice, dar, deturnat în mare parte de la subiect, prin însăilări de teoreme lipsite de conținut real, mă opresc aici cu exemplificarea, deși, pe parcursul celor 38 de puncte, aș fi creat un cadru și mai larg de a demonstra mistificarea adevărului doar, doar, proștii vor înghiți gălușca și vor înălța osanale Alianței, ba chiar și Arcuri de Triumf. Pentru a înțelege istoria apariției, dezvoltării și decăderii NATO, vă invit la o lectură adecvată, unde voi demonstra, cu materialul clientului, anacronismul acestei alianțe, în viziunea (și interesul) Statelor Unite ale Americii și a concernelor de armament americane – dictatura la zi a politicii de forță de peste Ocean.
Înșelătoarea pace a Tratatelor
Istoria omenirii este martora eșuării tuturor încercărilor de a crea alianțe sau uniuni, mai ales ca urmare a unor conflicte armate internaționale. Nemergînd mai departe decît pînă la Primul Război Mondial, prilej cu care propagandiștii „Antantei” au lansat lozinca potrivit căreia „Acesta este războiul menit să pună capăt tuturor războaielor”, cunoaștem efortul unor oameni politici cu viziuni sănătoase de a opri repetarea conflictelor (locale sau generalizate) prin diferite organizații internaționale menite să impună o conduită generală a popoarelor, indiferent de mărimea și de puterea economică a acestora. În acest cadru avem cel mai plastic exemplu – Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor – organizație interguvernamentală, înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, care a pus capăt Primului Război Mondial, și care a fost precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Deși fundamentată pe principiul cooperării națiunilor în vederea preîntîmpinării unui nou conflict armat, cu participare internțională, Liga Națiunilor a sfîrșit datorită neputinței de a împiedica un nou război mondial.
Considerînd o simplă hîrtie Actul de constituire a Ligii Națiunilor, unele state nu au mai avut răbdare și au spart convenția. Astfel, Japonia a invadat Manciuria (1931); Italia a invadat Etiopia (1935); Germania și Rusia sovietică, foști adversari în timpul Primului Război Mondial semnează, în orașul italian Rapallo, în 16 aprilie 1922, un Tratat, ignorînd prevederile Tratatului și Păcii de la Versailles, Germania retrăgîndu-se, de altfel, din Liga Națiunilor în 1936 (trecînd la un program de înarmări masive), iar Uniunea Sovietică este exclusă din Ligă în 1939, în urma atacării Finlandei. Față de aceste Puteri continentale, care au sfidat o înțelegere interstate, România, mai ales prin activitatea diplomatică la Liga Națiunilor a lui Nicolae Titulescu, își pusese mari speranțe în această organizație, în dorința de menținere a stabilității frontierelor sale potrivit Tratatului de la Trianon din 1920.
În plin război mondial  revine ideea conceperii unui instrument internațional, în vederea coordonării activităților, pe cale pașnică, a mai multor State, și a evitării unui nou cataclism universal. Astfel, la Conferința de la Teheran (25 noiembrie – 1 decembrie 1941) și la Conferința de la Yalta (4 – 11 februarie 1945), ca urmare a înțelegerilor dintre conducătorii celor trei Mari Puteri (SUA, URSS și Marea Britanie), la 26 iunie 1945 un număr de 50 de state au semnat, la San Francisco, Carta Națiunilor Unite, punîndu-se, astfel, bazele Organizației Națiunilor Unite. După război cele trei Puteri n-au mai acționat de pe planuri comune, politica lor statală conducînd la discrepanțe improprii unei colaborări pașnice, așa cum se preconiza și la ultima reuniune a acestora (Potsdam, iulie-august 1945), unde a luat parte și Franța, și unde a fost primită capitularea necondiționată a Germaniei, hotărîndu-se dezarmarea și divizarea acesteia în sectoare de ocupație.
Pe fondul declanșării Războiului Rece și al pericolului intuit reciproc de taberele formate în urma acestui fenomen, la 4 martie 1948, reprezentanți ai Belgiei, Franței, Luxemburgului, Olandei și Marii Britanii s-au întîlnit la Bruxelles pentru a analiza și a hotărî condițiile semnării unui tratat de asistență mutuală, inițiativă materializată prin semnarea Tratatului de la Bruxelles. Gurile rele susțin că acest demers insolit a fost urgentat și de zvonul în baza căruia între Washington și Moscova ar fi existat o înțelegere secretă în ce privește împărțirea Europei și respectarea cu sfințenie a liniei de demarcație. Acțiunile puse pe seama Războiului Rece – de amplificare a amenințărilor celor două sisteme sociale, născute din cele două sfere de influență de după încheierea războiului – au dus, în septembrie 1948, la crearea unui organism militar în cadrul Tratatului de la Bruxelles, cunoscut sub numele de Organizația pentru Apărarea lumii Occidentale (UEO). Pentru că trebuia să aibă un șef, acesta a fost numit mareșalul britanic Bernard Law Montgomery (președintele Comitetului șefilor de state majore), în același timp fiind stabilit și Cartierul General al Organizației, la Fontainbleau, lîngă Paris. Imediat de peste Ocean a venit reacția: speriate că vor pierde controlul politic în această zonă geografică, SUA, la inițiativa secretarului de stat, generalul George C. Marshal, și al cîtorva senatori, Congresul SUA a adoptat o rezoluție care recomanda asocierea Statelor Unite la aranjamente regionale de securitate. Terenul fiind pregătit, în cursul anului 1948 au avut loc la Washington negocieri între statele membre ale Tratatului de la Bruxelles, SUA și Canada, încheiate în luna octombrie, cu adoptarea textului unui Pact militar (defensiv), în zona Atlanticului de Nord. Anul următor se mai face un pas. La 15 martie 1949 statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, împreună cu SUA și Canada, au invitat oficial Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia să adere la noul tratat.
4 aprilie 1949, Washington. În pofida presiunii exercitate de URSS, a memorandumului adresat de Moscova celor 12 națiuni semnatare, prin care acțiunea acestora era considerată a fi de natură ostilă, Tratatul Organizației Atlanticului de Nord a fost semnat și ratificat de toate parlamentele țărilor membre în următoarele 5 luni. Apariția NATO a prilejuit instalarea în fotoliul de lider al lumii capitaliste industrializate a SUA, poziție de care se ține cu dinții, mai ales că, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice, fostele țări satelit ale Moscovei au dat fuga spre a fi în „trend”, îngroșînd rîndurile Alianței, dar dezvoltînd și o reacție punitivă din partea Rusiei.
Dar, să ne întoarcem la istoricul NATO, pentru a înțelege complexitatea actuală a acestui fenomen politico-militar, angrenat în cu totul altă direcție decît cea inițială. Nucleului de state oficializat pe 4 aprilie 1949 la Washington i s-au alăturat alte țări europene, astfel: Grecia și Turcia la 18 februrie 1952, Republica Federală a Germaniei la 9 mai 1955, Spania la 30 mai 1982. Dacă în primii 6 ani de după apariția NATO, URSS nu a reacționat din punct de vedere militar, odată cu primirea Republicii Federale a Germaniei în Alianța Nord-Atlantică, s-a produs un declic de imagine, conducerea de la Moscova și întrega societate rusă au suferit un adevărat șoc. Fiind proaspete imaginile de coșmar ale distrugerilor pricinuite de armata germană și de aliați pe teritoriul URSS (trecuseră doar 10 ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial), primirea RFG în NATO a isterizat popoarele sovietice, Kremlinul hotărînd să vină cu o replică pe măsură la Alianța Nord-Atlantică, materializată în constituirea Tratatului de la Varșovia (14 mai 1955), din care au făcut parte URSS, Albania (pînă în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România și Ungaria. La momentul respectiv, cînd s-au ascuțit divergențele dintre cele două sisteme politico-militare, mulți analiști și diplomați de pe scena Euro-Atlantică au apreciat ca pe o mare eroare – cu efecte grave în cursa înarmărilor și în escaladarea „Războiului Rece” – invitarea Germaniei de Vest pentru a face parte din NATO. Greșeală, după cum se poate constata, repetată după 1990, în contextul atragerii fostelor țări socialiste în mreja înșelătoare a NATO.
Expansiune  spre  Est
În noile condiții ivite după destrămarea Uniunii Sovietice și a „lagărului socialist”, și după încetarea Pactului de la Varșovia (3 mai 1991, oficializat la întîlnirea de la Praga, din
1 iulie 1991),  era evidentă partea spre care se înclină balanța supremației –
partea cîștigătoare fiind SUA și Occidentul, în primul rînd prin existența, în continuare, a Alianței Nord-Atlantice, dar, mai ales (cum vom vedea mai încolo), prin extinderea acesteia către Est, chiar pînă la hotarele Rusiei. Desigur, apelînd la schema temporizării reacției Rusiei, NATO (bineînțeles, la comanda Washingtonului), deși pusese ochii pe statele ieșite de sub influența Moscovei, pentru a le atrage în siajul SUA, a „inventat” o păcăleală internațională, parafînd (27 mai 1997) la Paris, Actul Fondator al Relațiilor Mutuale, Cooperare și Securitate dintre NATO și Federția Rusă.
Pentru a ne da seama de starea de pace artificială creată de acest document amăgitor, născut pentru adormirea vigilenței uneia dintre părțile contractante, redau cîteva pasaje din acesta.
- „Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, pe de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte, denumite în continuare NATO și Rusia, bazate pe angajamente politice ferme luate la cel mai înalt nivel politic, VOR CONSTRUI ÎMPREUNĂ O PACE DURABILĂ ȘI CUPRINZĂTOARE ÎN ZONA EURO-ALTANTICĂ (sublinierea autorului), bazată pe principiile democrației și securității comune”;
- „NATO și Rusia nu se consideră una pe cealaltă ca adversari. Ele împărtășesc țelul depășirii vestigiilor anterioare și a concurenței, pentru întărirea încrederii reciproce și a cooperării”;
- „Prezentul Act reafirmă hotărîrea NATO și a Rusiei de a da substanță concretă angajamentului lor comun de a construi o Europă stabilă, pașnică și nedivizată, întreagă și liberă, spre binele tuturor popoarelor sale”.
Citind acestă avalanșă de superlative la adresa celor două entități care se gratulează reciproc, și suprapunînd textul cu realitatea anului 2024, cînd un război NATO-Rusia așteaptă scînteia de inițiere, te apucă rîsul, dacă situația n-ar fi extrem de gravă, realitatea făcînd praf parfumatele paragrafe ale acestui acord mincinos.
Deși în plan teoretic stăm bine, trebuia umplut vidul lăsat în Europa de dispariția „blocului socialist”, obiectiv tatonat de Occident printr-un plan indirect, numit, pompos, „Parteneriatul pentru Pace”, acesta devenind, după 1988, sarcina de consolidare a NATO. Summitul de la Madrid (8-9 iulie 1997) al NATO a însemnat o nouă treaptă în evoluția Alianței, constituind prima deschidere oficială spre țările din centrul Europei, foste în „portofoliul” Moscovei, concretizată prin invitarea Republicii Cehe, a Poloniei și a Ungariei de a începe negocierile de aderare. Deși respinsă la acest Summit, România este nominalizată printre statele candidate care au realizat progrese semnificative în îndeplinirea criteriilor de aderare la NATO. Pentru că, dincolo de criteriile oficiale, România a fost obligată să facă sacrificii naționale degradante, în primul rînd distrugîndu-și  o mare parte din industrie, inclusiv cea de apărare, acest aspect merită tratat în mod analitic, ceea ce se va întîmpla în partea a doua a cestui material, la capitolul dedicat împlinirii a 20 de ani de la aderarea Țării noastre la NATO (alt prilej de sărbătoare națională!).
Pînă la această „șmecherie” propagandistică, să nu omitem reuniunea la nivel înalt a Alianței din 5 iulie 1990 de la Londra, „dirijată” de politicieni grei: George Bush, François Mitterrand, Margaret Thatcher și Helmut Kohl, prilej cu care a fost elaborată „Declarația de la Londra” care stipula, nici mai mult, nici mai puțin, decît că: „NATO și Tratatul de la Varșovia nu se mai consideră adversare și a fost aprobată, de principiu, noua strategie a Alianței”. Pentru specialiști a constituit o mare supriză eliminarea din noua strategie a NATO a conceptelor „Apărării înaintate” și „Ripostei flexibile” care au stat la baza pregătirilor de război cu armatele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. La scurt timp de la aceste „compromisuri” a ieșit la iveală și substratul acestora:  era prețul cerut de Mihail Gorbaciov pentru a obține acordul Biroului Politic și Comitetului Central al Uniunii Sovietice, precum și al conducerii superioare a Armatei Roșii față de actul de unificare a celor două Germanii.
Imediat după acest troc ordinar (d.p.d.v. NATO – strategic), secretarul general al NATO, Manfred Worner, s-a deplasat personal la Moscova și a prezentat Guvernului cele două documente. Astfel, anul 1990 consemnează o victorie de prestigiu pentru NATO, reunirea celor două Germanii aducînd un plus de întăriri militare, Germania de Est fiind cunoscută ca țara din cadrul Tratatului de la Varșovia cu cea mai puternică armată (177.000 de militari), și cu o populație de 16 milioane de locuitori. Ceea ce ați citit mai sus este una dintre stratagemele puse la cale de NATO (bineînțeles, cu ajutorul unor trădători, gen Gorbaciov), spre „îmblînzirea scorpiei” (Rusia), și pregătirea terenului pentru atragerea de noi membri, în prim – plan situîndu-se țările eliberate recent din sfera de influență sovietică. Ca un fel de concluzie: înlocuim Tratatul de la Varșovia, în cadrul căruia ne antrenam să luptăm împotriva NATO, chiar cu NATO, în cadrul căreia ne antrenăm să luptăm împotriva principalului pion din structura fostului Tratat de la Varșovia! Mai pe românește spus: am schimbat un stăpîn cu altul, esența condiției rămînînd aceeași: cumpărarea de armament cu mulți, mulți bani și, în plus, în situația actuală – periclitarea gravă a independenței și suveranității României. Cine nu vrea să vadă această anomalie, să mai aștepte puțin și se va convinge. Numai că, va fi prea tîrziu, și prețul pe care România îl va plăti va fi incalculabil și distrugător!
Principala putere, pe plan mondial, interesată de expansiunea spre Est a NATO este SUA care, în ciuda faptului că, după încheierea Războiului Rece, nicio putere militară din lume nu amenință securitatea Americii, aceasta continuă să cheltuiască pentru înarmare sume imense, chiar mai mult decît Rusia, Germania, Franța, Marea Britanie, China și Japonia luate la un loc. Deși chiar în sînul politicienilor americani a apărut un curent care se manifestă împotriva extinderii NATO spre Est, cu tendința dincolo de Urali, în spațiul asiatic al fostei URSS, cîștig de cauză au susținătorii lărgirii („Enlargement”), care au indus în mentalul lumii europene sentimentul „Garanției Unice” pe care o acordă SUA, în cadrul NATO, deși nu întotdeauna ni s-a prezentat mobilul acestei „garanții” – o entitate în carne și oase care amenință existența Europei acum, la început de mileniu III.
Principalul protagonist al extinderii NATO spre Est a fost președintele Bill Clinton, care încă din 1994 afirma că: „Nu se pune problema dacă NATO se va extinde, ci numai cînd și cum?”. Dacă cineva, credul, încearcă să acrediteze ideea că extinderea NATO spre Est este văzută prin prisma intereselor primare ale statelor invitate să intre în hora războinică a NATO, nu are decît să citească „Strategia de Securitate Națională” a Statelor Unite, elaborată în 1994, unde va constata că dimensiunea de fond a acestui demers o constituie „Enlargement”. Pornind de la acest angajament prezentat sub masca asigurării securității noilor membri ai NATO, SUA nu face altceva decît să-și consolideze supremația (politică, economică, militară) în cadrul Alianței, controlînd o bună parte din economiile statelor europene, în special prin subjugarea acestora în vederea înzestrării cu armament, tehnică de luptă și echipament militar de proveniență americană, statul făcînd jocul oligarhiei militare americane, dominantă, în condițiile în care Uniunea Europeană este măcinată de ambiții personale și supusă îndeplinirii unor aberații de neimaginat izvorîte din gîndirea bolnăvicioasă a doamnei Ursula von der Leyen.
În următorul episod vă veți întîlni cu alte dovezi ale schimbării statutului NATO, care vorbesc de la sine de anacronismul unui instrument din sorgintea epocii Războiului Rece, perpetuat în Mileniul III, spre satisfacția concernelor militare americane și spre sărăcirea țărilor obligate să le îngroașe acestora conturile bancare.
(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite