În timpul războiului napoleonian dintre Austria și Franța, între anii 1796 și 1797, un batalion de români ardeleni, grăniceri năsăudeni, au putut să împiedice, în bătălia de la Arcole (15-17 noiembrie 1796), ceea ce în mod sigur ar fi fost una din cele mai strălucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.
În preziua bătăliei, situaţia forţelor era următoarea. Francezii aveau două divizii (conduse de Massena şi Augereau) şi cavaleria generalului Murat, cam 20.000 de oameni dintr-un total de 50.000, restul fiind împrăştiate prin Lombardia şi la împresurarea cetăţii Mantua. Austriecii au sub comanda directă a lui Alvinzi 28.000 de oameni, fără trupele generalului Davidovici. Totalul era undeva la 60.000 de oameni, împărţiţi în două coloane.
Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic şi respectat în cercurile militare austriece, trupele sale intenţionau să-l menţină angajat pe Napoleon spre est, în zona Veronei, pînă ce generalul Davidovici, învingător la Tirol, se apropia de această localitate. Apoi ar fi atacat împreună, obligîndu-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte să primească o bătălie decisivă în cîmp deschis, unde superioritatea numerică austriacă s-ar fi putut dovedi hotărîtoare.
Intuind că Alvinzi intenţionează să execute o dublă învăluire, pe la Ronca şi pe la Rivoli, Napoleon lasă la Verona trupe puţine, cu consemnul de a rezista pînă la ultimul om. Iar el, cu grosul forţelor, coboară pe valea Adigeului pe care îl traversează în secret pentru a manevra împotriva flancului stîng austriac, căzînd surprinzător în flanc şi în spate.
Noaptea de 14 noiembrie este hotărîtoare. Diviziile Massena şi Augereau coboară pînă la Ronco, unde pe un pod militar dispus în timpul nopţii traversează fără vreo opoziţie serioasă. În zorii zilei de 15 noiembrie, de cealaltă parte a rîului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol în drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste rîul mlăştinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.
În ajun, Alvinzi trimisese o flangardă formată din două batalioane să ocupe şi să păzească podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel căruia i s-a încredinţat de fapt apărarea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean, batalioanele I şi III găsindu-se pe valea superioară a Dunării, în faţa armatei franceze a generalului Moreau.
,,Phalanx valahica” – soldaţii ,,dayme” sau ,,cătanele negre”
Pe vremea aceea, românii constituiau unităţi militare omogene sub aspectul naţionalităţii. Doar conducerea superioară era încredinţată austriecilor din raţiuni de securitate, evident.
Existau două regimente româneşti de infanterie numite grănicereşti în armata habsburgică, unul la Făgăraş şi celălalt la Năsăud (,,cătanele negre”). Batalioanele celor două regimente erau denumite falange, „phalanx valachica prima, secunda, tertia” această denumire găsindu-se în mai toate ordinele de zi ale armatei austriece între 1796 şi 1866. Pînă şi această denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenţi din nebiruiţii legionari romani, războinici desăvîrşiţi ce au supus lumea cunoscută prin forţa armelor, vitejie şi disciplină fără egal. Încă pe la anii 1860-1870, în Ardeal trăiau bătrîni care povesteau cum l-au înfruntat ei pe Bonaparte, în bătăliile din Italia. Iar legenda spune că francezii i-au numit ,,soldații dayma”, de la strigătele ,,dă-i, mă!”.
Despre acești bravi soldați istorisește George Coșbuc, în articolul ,,Românii ținînd drumul lui Napoleon cel Mare”: ,,Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri, și unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n-a avut prilej să se distingă în lupte; regimentele de infranterie însă – unul în nord, la Năsăud, altul în sud, la Făgăraș – au fost oaste de elită, o dorobănțime despre care un istoric austriac zice că «era singura oaste pe ale cărei urme puteau habsburgii să alerge cu încredere vegheată pe cîmpul de luptă». Numele obicinuit de «phalanx valachica prima, secunda, tertia» pentru batalioanele unui regiment și ale celuilalt se regăsește prin mai toate ordinele de zi ale armatei austriace, pînă la 1866, date pe timpul luptelor cîte le-au purtat habsburgii de la 1796 încoace. Aceste «falange» au fost avangarda oștilor imperiale, și de nenumărate ori generalii își cereau onoarea de-a li se da cîte un batalion «transilvanico-valah» sub comanda lor. Și iarăși de multe ori, după lupte mari, cîte o «phalanx valachica» era scoasă și lăudată în fața întregei armate («in conspectus totius exercitus» e termenul întrebuințat de generali, în rapoarte)”.
Vitejia ostaşilor români
în Bătălia de la Podul Arcole
Recunoaşterile trimise de batalionul românesc instalat la pod relevă înaintarea coloanei franceze. Înştiinţat, Alvinzi nu atribuie acestor ştiri o prea mare importanţă, bănuindu-l pe Napoleon de vreo stratagemă destinată să-l deruteze şi să-i întîrzie atacul spre Verona, mai ales că avea informaţii sigure referitoare la prezenţa trupelor franceze la stînga Abigeului. Practic, Alvinzi căzuse în cursa lui Napoleon. Reuşita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriacă, încheind definitiv conturile în nordul Italiei. Napoleon, biruitor, ar fi putut să se îndrepte cu toate forţele spre Viena.
Cu steagul în mînă, generalul Augereau se avîntă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicînd accesul spre trecerea îngustă peste Rîul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avîntă din nou la atac.
Bătălia de la Podul Arcole este descrisă amănunțit de George Coșbuc, în articolul amintit: ,,Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat – pe atunci numai general, tînăr, de douăzeci și șapte de ani – trei zile s-a zvîrcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă. În raportul ce-l face însuși Napoleon către Directoratul republicii spune limpede că singur acest batalion l-a adus la neputința de-a încungiura și de-a strivi cu totul armatele imperial ale habsburgilor. El admiră statornicia și vitejia acestui batalion «îndrăcit» și n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemți, a căror rezistență a fost într-adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.
Napoleon însă nu știa pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemți. În întreg batalionul era un singur neamț, maiorul, și-l chema Voestenradt; toți ofițerii și soldații batalionului pînă la unul erau români. Ei, românii, au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de-a rîndul, cu toate că el, vrednicul și norocosul general, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunge îndărăt de pe Rîul Apone și de pe mocirloasele lui maluri. Era batalionul al doilea dintr-al doilea regiment de plăieși români, din nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin, cu oștirile republicii. (…)
Apărarea podului a fost încredințată batalionului românesc. Se înțelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuși era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a și fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunții au fost stegarul Toader Răut, sergentul Gavrilă și căpitanul Herța cu cetele lor. Nu e de comparat, bineînțeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amîndouă aceste lupte au puncte de asemănare. Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuși în fruntea ostașilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul și a comandat atacul în persoană. În învălmășală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el; Lannes, generalul, a fost rănit, și însuși Napoleon, apucat de vîrtejul sodaților săi care fugeau, a ajuns în mocirlă și a scăpat cu greutate din noroi.
A doua zi, lupta la pod, cu românii, a ținut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mișcări dibace, a încungiurat poziția și a făcut, a treia zi pe la amiazi, să se retragă austriecii din poziția lor. Românii însă la pod au ținut lupta pînă în amurg și apoi s-au retras și ei. Într-acele zile au murit din batalion un căpitan și o sută treizeci și cinci de ostași; trei căpitani și doi locotenenți și șase sute cincizeci și patru de soldați au fost răniți. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniți au murit în zilele viitoare 260, așa că apărarea podului au plătit-o românii, cu viața a 395 de oameni. În mîinile românilor au încăput 350 de francezi, luați ca prizonieri. Într-aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morților, care se ridică la 20.000, cam atîția francezi cît și austrieci. Acesta a fost «îndrăcitul» batalion pe care-l lăuda Napoleon cu așa de mari cuvinte. O «falangă valahică». Iar fapta ei, care i s-a părut așa de eroică și îndrăzneață celui mai îndrăzneț general al timpurilor moderne, a fost și atunci recomandată, prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie și vitejie, și este și astăzi preamărită și neuitată. Și acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărți de cetire, tineretului, numai cît – se înțelege – batalionul e numit «de nemți» sau cel puțin «batalionul austriac», dar nimeni nu-și mai aduce aminte că el într-adevăr era «transilvanico-valah»”.
Prin cuvenitele corecții aduse acestei întîmplări, ilustrînd bravura soldatului român, marele scriitor George Coşbuc a făcut, astfel, un mare serviciu istoriei, la fel cum şi prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greşeli mai mult sau mai puţin voite asupra istoriei neamului românesc.
R.M.