Din copilărie a trecut o veșnicie, însă n-am uitat ziua în care mama m-a mustrat că, alergînd, am călcat, pe cîmp, un mușuroi cu furnici. Pămîntul afînat s-a împrăștiat, și am văzut, agitîndu-se speriate, mii de furnici negre ce purtau în spate cîte un sac alb, proviziile pe care cu trudă le-au adunat. Cu sacul în spinare, căutau salvare. Nu mi-a păsat că le-am călcat și am alergat mai departe, fără să-mi dau seama că am comis o dramă. Eu eram Mare, iar ele erau Mici - niște furnici, și ce dacă le-am strivit?! Cu nepăsare, am alergat în continuare, însă mai tîrziu imaginea lor mi-a apărut ca o remușcare, gîndindu-mă mereu cît le-a fost de greu să care sacul în mușuroi, iar eu, cu nepăsare, le-am călcat în picioare. Cînd calci în picioare chiar și o furnică, Cerul se răzbună. Acum, după o viață de muncă, sînt și eu o furnică strivită, adică o ,,defavorizată”, dată la o parte. În fîntîna anilor, încet, încet, simt că mă înec și, deși am ochii deschiși, nu reușesc să văd. Întunericul de ieri s-a mutat în prezent, cînd stau lipită de aragaz, fără să-mi mai pese de factură, pentru un strop de căldură. Să ne trăiești, primare Nicușoare, dar pălărioara ta e totuși mult prea mare!
Fără îndoială, încercăm din viață să „mușcăm“ speranță, ca din pîinea caldă. Acum, cînd sap în zidul amintirilor, mă afund încet, încet, în regret. Aș vrea să dau timpul înapoi, cînd visele erau în toi, acum, însă, m-am trezit și nu mai sper nimic, tremur de frig. În libertate poți face de toate și mai speri să nu pleci spre Nicăieri, căutînd să anulezi curba din spațiu în favoarea liniei drepte pentru a găsi un numitor comun, ca în suflet să intre o rază de soare, nu o pală rece de vînt. Tăind felie cu felie din viață, mai speri să nu ajungi în veșnicia neagră, care ne îngheață.
Mai-marilor noștri nu le pasă, în vilele lor luxoase au de toate, apă caldă și căldură – nu se tem că le intră frigul în oase, în timp ce tu ești vinovat că ești - așa cum s-au exprimat - un biet ,,defavorizat”, și nu ieși din mai repede din sistem, după cum a preconizat cel ce pensia ne-a tăiat, fie-i numele uitat!
Am aflat de la televizor că, în anii de pandemie, cînd am fost ținuți în casă și divizați în vaccinați și nevaccinați, în magazine intrînd pe culoare diferite, unul pentru cei ascultători și altul pentru ,,ciumați”, producătorii de vaccinuri, alături de magnații altor companii din diverse domenii, s-au îmbogățit peste măsură. Iar aceștia din urmă au continuat să înregistreze profituri uriașe și în anul care tocmai s-a încheiat, cu războiul alăturat, cu efectele sancțiunilor din energie și perturbările din economie. Iar în tot acest timp, peste 90% din populația lumii a sărăcit, banii lor intrînd în conturile celor putred de bogați, nesătui de averi și de putere.
Acum, fiind și eu o frunză în vînt, călcată în picioare din greșeală, nimic nu mă mai doare, trăiesc între OAMENI și FIARE...
LILIANA TETELEA