După tradiţia orală păstrată în familie, patru fraţi şi o soră din neamul Chindriş au plecat, la începutul Secolului al XVIII-lea, din satul lor maramureşan – Biserica Albă – în căutarea unei situaţii mai bune. Fraţii s-au sta­bilit în Feleac, Ienciul de Cîmpie, Nimigea şi Rebrişoara, iar sora lor în Reteag. După obiceiul locului, au fost numiţi Moroşeni, adică veniţi din ţara Maramureşului.
În genealogia ramurii stabilite în Rebrişoara găsim, în Secolul al XVIII-lea, pe Artemie Moroşan, probabil nepotul primului Chindriş venit din Maramureş; apoi pe fiul său Ioan, născut în 1771, ajuns preot în Rebrişoara şi stegar în cohorta a VIII-a a regimentului II grăniceresc „valahic“, în care a făcut campania din Italia împotriva lui Napoleon I.
La 28 noiembrie 1812, în Rebrişoara vine pe lume, în familia lui Ioan Moroşan, un nou copil, Iacob. În amintirea primului Chindriş plecat din Maramureş, mult timp tînărul Iacob va purta încă numele de Moroşan, apoi îşi va zice Mureşanu. Viaţa lui se integrează într-unul din capitolele importante ale istoriei luptei pentru cultură şi libertate naţională a românilor transilvăneni. După temeinice stu­dii săvîrşite în citadela culturii româneşti ardelene – Blaj, unde a avut între profesori pe Timotei Cipariu şi Simion Bărnuţiu, Iacob Mureşanu (1812 – 1887) răs­punde la chemarea patrioţilor bra­şoveni şi se stabileşte în acest oraş în anul 1837.
Avea pe atunci 25 de ani şi era cunoscut pentru talentul lui de ziarist. Ca şi colegul şi prietenul său Ghorghe Bariţ, Iacob Mureşanu îşi dedică activitatea misiunii de a ridica nivelul cultural-politic al românilor braşoveni şi, prin ei, al tuturor românilor transilvăneni. Înfiinţarea unui organ de presă în limba română şi crearea unor instituţii de educare a tineretului constituiau, în acea epocă, deziderate de mare însemnătate ale românilor din Transilvania, conştienţi de drepturile lor strămoşeşti şi de imperativul intensificării luptei de eliberare naţională.
Alegerea lui Iacob Mureşanu a fost, în adevăr, o alegere fericită. În scurt timp echipa aceasta de tineri şi entuziaşti intelectuali s-a completat, prin chemarea la Braşov a lui Andrei Mureşanu, vărul lui lacob. În oraşul de sub Tîmpa, Iacob Mureşanu a dus cu rîvnă, timp de aproape 50 de ani, o activitate prodigioasă. Înzestrat cu o remarcabilă clarviziune a realităţilor şi a viitorului social-politic-cultural al poporului român, dotat cu însuşiri multilaterale şi impulsionat de un neastîmpăr creator, plin de ingeniozitate, Iacob Mureşanu ne-a lăsat o operă în care-şi găsesc ecou manifestările, evenimentele şi cerinţele de seamă ale timpului.
Culturalizarea maselor constituia un punct principal în programul de afirmare şi de luptă pentru existenţă a poporului român în Transilvania, în prima jumătate a Secolului al XlX-lea. De aceea socotim că activitatea lui Iacob Mureşanu, ca profesor şi apoi ca director al liceului latino-german, timp de aproape 40 de ani, merită elogioase aprecieri pentru roadele deosebite obţinute în educarea tinerelor generaţii. Iacob Mureşanu şi întregul grup de intelectuali braşoveni au avut acea măiastră iscusinţă de a contribui la trezirea conştiinţei naţionale tocmai prin şcolile care urmăreau un scop opus. L-au convins pe abatele Antonie Kovacs, prieten al românilor, el însuşi după mamă român, să ia iniţiativa şi să obţină autorizaţie pentru deschiderea unor cursuri gimnaziale la Braşov, aducînd în acest scop un profesor român de la Blaj. Cu o dibace insistenţă în programa şcolară au introdus ore de predare de limba română. Un mare interes pentru acest gimnaziu şi o impresionantă solidaritate românească se observă imediat. În registrele de contribuţii benevole ale liceului, chiar din primii ani, aflăm importante sume dăruite de negustori români, cunoscuţi susţinători ai cauzei naţionale, ca: Gh. Nica, Rudolf Orghidan, Radu şi Oprea Popea, Nicola Stan, Vasile Lacea, Teclu, Greceanu etc. Un istoric maghiar al liceului menţiona că „Iacob Mureşanu a purtat pe umerii săi timp de un deceniu cauza gimnaziului în curs de înfiinţare întocmai cum purta legendarul Atlas Ceriul...“. Istoricii atestă că majoritatea elevilor au fost români pînă Ia 1850, cînd s-a înfiinţat Liceul „Andrei Şaguna“, iar mai tîrziu, pînă la 1875, cînd Mureşanu trece la pensie, numărul românilor se menţine egal cu al germanilor şi maghiarilor. Se poate afirma ca adevăratul întemeietor şi susţinător al acestui liceu a fost Iacob Mureşanu.
A doua acţiune spre care s-au concentrat forţele românilor din prima parte a Secolului al XIX-lea, la care Iacob Mureşanu este iarăși prezent, a fost înfiinţarea unui ziar românesc. În anul 1838, după eforturi continue, a apărut „Gazeta Transilvaniei“. Alături de Gh. Bariţ, Iacob Mureşanu luptă cu o admirabilă dîrzenie pentru menţinerea ziarului românesc, în permanenţă ameninţat de cenzura guvernamentală cu suspendarea. „Gazeta Transilvaniei“ a fost mult timp singura şcoală politică care creştea pe români. Ea a jucat un important rol în pregătirea opiniei publice în preajma şi în timpul Revoluţiei de la 1848. În anul 1850, în perioada marii reacţiuni habsburgice, „Gazeta“ a fost suspendată. A apărut pericolul suprimării. Dar Iacob Mureşanu a făcut toate eforturile posibile şi a obţinut, în septembrie 1850, aprobarea pentru reapariţia „Gazetei Transilvaniei“. Rolul politic al „Gazetei“ a crescut continuu, devenind un adevărat „organ al tuturor intereselor naţionale“.
Pe plan social-cultural, Iacob Mureşanu îşi înscrie numele la temelia unor numeroase instituţii. El iniţiază, în anul 1850, la o sugestie a tînărului Dimitrie Sturza, înfiinţarea unei societăţi literare, apreciată ulterior drept „preludiul la Academia Română“. De numele lui este legată înfiinţarea unei şcoli de agricultură în Transilvania, a Academiei de drept cu limba de predare română, a unei şcoli de muzică în Braşov, a unor „şcoli de învăţătură“ la Braşov, Blaj, Sibiu, Abrud, a Liceului „Andrei Şaguna“ etc. Cu prilejul dezbaterilor din „ţară“, adică din România, premergătoare înfiinţării Universităţii din Bucureşti, Iacob Mureşanu urca la tribună, și își aducea contribuţia plină de înţelepciune, afirmînd o avansată concepţie asupra problemelor sociale şi culturale. O altă însemnată iniţiativă a sa, cu importante consecinţe politice, naţionale, a fost înfiinţarea „Reuniunii Femeilor Române“. „Astra“, societatea românească transilvană, cu un atît de remarcabil rol cultural şi naţional, „Casina Română“, „Fabrica de hîrtie din Zărneşti“ sînt, de asemenea, instituţii şi întreprinderi la ale căror temelii îl găsim pe Iacob Mureşanu. Concomitent, el duce şi o intensă activitate literară şi critică, dublată de o largă și însemnată acţiune de difuzare a cărții în toate regiunile locuite de români, întărind permanent ideea de unitate românească.
Ca om politic, Iacob Mureşanu s-a afirmat în mo­mentele cruciale ale istoriei poporului român din Secolul al XIX-lea. În rîndul exponenţilor adevăratei linii naţionale în
1848, a susţinut cu înfocare Unirea Principatelor şi dezvoltarea tînărului stat român. A fost un factor prin­cipal în luptele politice duse în timpul aşa-zisei „ere constituţionale“ din Imperiul habsburgic şi din perioada dualismului; a apărut pe banca acuzaţilor în procesul „Pronunciamentului“; Războiul de independenţă din 1877 a avut în Iacob Mureşanu un fervent susţinător. Pentru întreaga sa activitate a fost ales membru al Academiei Române în 1877. În panegiricul adus în faţa mormîntului, în 1887, tribuni veterani ai Revoluţiei din 1848 l-au numit pe Iacob Mureşanu „cel mai distins publicist şi apărător al drepturilor noastre naţionale“.
Un alt membru al acestei familii este Andrei Mureşanu, acela care a ridicat la jumătatea veacului al XIX-lea stindardul „Marseiezei“ poporului român, „Deşteaptă-te române“, în sunetele căruia s-a dus decenii la rînd lupta pentru înfăptuirea idealurilor naţionale. Imnul, denumit la apariţie, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, nr. 25, din 21 iunie 1848, „Un răsunet“, reprezintă punctul culminant al operei sale literare. Andrei Mureşanu ne-a mai lăsat şi o bogată moştenire publicistică. Importanta sa muncă depusă, începînd cu anul 1838, la „Gazeta Transilvaniei“ şi la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, unde timp de mulţi ani a redactat alternativ cu Gh. Bariţ cîte un număr din ziar, îi dau dreptul de a fi considerat între ctitorii acestui organ, pe drept cuvînt numit de Mihail Kogălniceanu „veteranul ziaristicei române“.
Şi figuri ilustre din neamul Mureşenilor continuă să apară. Iată-l pe Aurel Mureşanu (1847 – 1909), continuator direct al activităţii politice-sociale şi publicistice a tatălui său. Este acela pe care Nicolae Densuşianu îl va califica drept „reprezentant ilustru al cugetărilor şi simţirilor româneşti, apărător sincer şi neobosit al drepturilor şi libertăţii naţionale, exemplu al tăriei de convingeri de activitate şi sacrificiu, el trece la nemurire în cercul acelei puternice şi glorioase generaţiuni din Secolul al XIX-lea care a dus la lupta uriaşă pentru dezrobirea şi înălţarea poporului român şi a pus bazele viitorului nostru naţional“. Iar profesorul Alex Bogdan îl completa: „Ceea ce a fost odinioară Petru Maior pentru tinerime, devenise... şi Aurel Mureşanu“.
Autor al multor traduceri şi lucrări originale literare, Aurel Mureşanu înfiinţează, în 1862, „Compania literară a junimii studioase din gimnaziile superioare din Braşov“. După debutul în publicistică, în anii 1863 – 1864, a lucrat o vreme în calitate de corespondent al „Gazetei Transilvaniei“ lîngă Dieta din Sibiu. Plecat apoi la studii la Viena, Aurel Mureşanu şi-a continuat activitatea patriotică. Cunoscîndu-l îndeaproape, profesorii l-au numit chiar „fiul fanaticului român Mureşanu“. La Viena, leagă o strînsă prietenie cu Mihail Eminescu; activează ca preşedinte al societăţii „România“ şi luptă, împreună, pentru unificarea societăţilor româneşti din Imperiul Habsburgic. Şi mare a fost bucuria lor cînd într-adevăr pot realiza această unificare în 1871, în societatea „România jună“, nume dat de Aurel Mureşanu. Sub semnul aceleiaşi prietenii stă şi proiectul de program al serbărilor de la Putna, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare.
În activitatea publicistică, Aurel Mureşanu se afirmă cu tot mai multă vigoare. Colaborează la „Gazeta Transilvaniei“ şi la presa vieneză şi mai ales la revista „Die Reorm“ a cunoscutului Fr. Schusselka. Articolele sale „Transilvania şi românii“, „Romanii Orientului“, „Un nemaipomenit act de barbarie modernă” etc., publicate aici, au avut un larg ecou şi consecinţe imediate în lupta naţională a românilor, dusă în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În 1878, cînd Iacob Mureşanu se retrage de la conducerea „Gazetei Transilvaniei“, Aurel Mureşanu îi ia locul. Devine „primul gazetar de profesie român din Transilvania“. Noul redactor are meritul de a fi ridicat nivelul redacţional al „Gazetei Transilvaniei“ la înălţimea sarcinilor politice impuse de complicata situaţie din împărăţia chezaro-crăiască şi de a-i fi dat o orientare justă şi consecventă pe linia adevăratelor interese ale românilor. Tot el este cel care, începînd din aprilie 1884, transformă „Gazeta“ în ziar cotidian. În anul 1887 înfiinţează o tipografie proprie, împlinind astfel un vechi deziderat al tatălui său.
Majoritatea articolelor lui urmăresc solidarizarea şi organizarea vieţii politice a poporului român din Transilvania. Face apel la mase, în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale a poporului român, împotriva măsurilor vexatorii ale oficialităţii şi caută să întreţină o legătură cît mai strînsă cu celelalte naţiuni oprimate din Imperiul habsburgic. Participă, cu deosebit zel, la întemeierea şi orientarea Partidului Naţional şi redactează proiectul iniţial al Memorandului. În repetate rînduri el a luat apărarea ţăranilor români care s-au ridicat în 1907 împotriva exploatării. „Răposatul patriarh al presei din Ardeal – scria Octavian Goga într-un articol despre viaţa lui Aurel Mureşanu –, ale cărui articole le ceteam zilnic cu profundă veneraţie în tinereţea noastră, avea însuşirile care-l predestinau rolului de îndrumător al opiniei publice la noi... Toate faptele politice care se săvîrşeau în vremea lui îi purtau pecetea individuală. Nu era comentatorul care vine în urmă, ci, la cele mai multe ocazii, autorul gîndului iniţial. În acest chip, fie că la Viena fonda societatea «România Jună», fie că scria articole la revistele din străinătate sau contribuia acasă la întemeierea vechiului Partid Naţional, fie că făcea închisoare la Cluj sau compunea «Memorandul» către împărat, Aurel Mureşanu era în acţiunea permanentă a evoluţiei unui popor şi din călimara lui se ridica binecuvîntarea cotidiană necesară şi fructificatoare ca pîinea cea de toate zilele“.
Făclia purtată de Aurel Mureşanu, decedat în 1908, a fost preluată de Iacob Mureşanu junior. El va deveni întîiul compozitor român care înţelege că rolul său de artist este de a-şi pune tot talentul şi toată rîvna în iniţierea unei şcoli româneşti de muzică. A activat, aproape 40 de ani, rînd pe rînd, ca pianist, dirijor, pedagog, muzicolog, folclorist, ctitor al şcolii muzicale româneşti şi, mai ales, compozitor fecund, abordînd aproape toate genurile: simfonic, vocal-simfonic, lieduri, piese instrumentale, coruri, operete etc. Născut la Braşov în 29 iunie 1857, Iacob Mureşanu junior dovedeşte încă din copilărie înclinaţiile sale spre muzică, primele sale încercări componistice evidenţiind un real talent. Totuşi, la îndemnul părinţilor, urmează cursuri politehnice la Viena. Dar chemarea sa pentru muzică îl face ca drumul spre o carieră tehnică şi ştiinţifică să-I schimbe cu unul spre artă. În consecinţă, pleacă la Lipsca, unde termină, cu succes, Conservatorul. Se reîntoarce în patrie pentru că, după cum spune într-o scrisoare din 1881 către fratele său, „scopul şi tendinţa mea în artă nu le pot urmări aicea, ci numai în ţară“.
Într-adevăr, reîntors în ţară, devine profesor la Braşov, pentru ca apoi, începînd cu anul 1885, timp de treizeci şi doi de ani, să desfăşoare la Blaj prodigioasa activitate în slujba „artei naţionale“. Înaintea tuturor marilor noştri înaintaşi care au fost în vreun fel preocupaţi de folclorul muzical, Iacob Mureşanu junior, deşi nu avea pe atunci mai mult de 24 de ani, ajunsese să-şi dea seama de valoarea muzicii noastre populare şi de necesitatea de a o culege şi nota. Pentru realizarea acestui scop, Iacob Mureşanu, scoate, în anul 1888, revista muzicală „Muza română“. „Precuvîntarea“ de pe prima pagină a „Muzei române“ poate fi socotită drept un program-manifest al creării unei şcoli muzicale româneşti, rezultat al crezului său de artist luptător: „În popor deci trebuie să căutăm originea acelor nenumărate cîntece, doine, salturi şi hore, din popor trebuie ele culese, bine studiate după caracter şi datini şi apoi prelucrate după regulile armoniei şi date publicităţii. Numai aşa se va putea răspîndi muzica noastră naţională, nu numai între noi, ci chiar între străini, şi numai astfel se va manifesta înaintea tuturora o nouă notă caracteristică a individualităţii noastre naţionale“.
La activitatea sa de folclorist se adaugă şi creaţia proprie. Iacob Mureşanu e socotit azi unul dintre creatorii muzicii noastre culte, de factură clasică, inspirată din intonaţiile muzicii populare, criteriu esenţial, în toate timpurile şi pentru toate popoarele, în făurirea şcolii muzicale naţionale. Prin cele peste 250 de lucrări, cuprinzînd circa 30 de lieduri, 120 de coruri, 100 de piese de pian, 7 operete, lucrările simfonice şi vocal-simfonice, ca: uvertura „Ştefan cel Mare“, „Mănăstirea Argeşului“, „Brâncoveanu Constantin“ etc., Iacob Mureşanu îşi înscrie numele în patrimoniul naţional al artei componistice. A fost numit întemeietor al „genului instrumental“, „creatorul primului poem simfonic românesc“, „maistrul neîntrecut al muzicii corale“, „creatorul formei mari vocal-simfonice“ etc.
În generaţia următoare a Mureşenilor, Aurel A. Mureşanu este acela care va prelua arhiva şi biblioteca familiei, ducînd o intensă muncă de valorificare a acestui preţios fond. Om de o erudiţie deosebită, cîştigată prin studii de istorie, filozofie, filologie paleoslavă, literatură, prin cunoaşterea limbilor greacă, latină, bulgară, spaniolă, franceză, rusă, maghiară, germană, el realizează şi lucrări istorice care aduc o contribuţie preţioasă la cunoaşterea trecutului poporului român. Arta muzicală, aşa de puternic ancorată în familia Mureşenilor, s-a exprimat creator prin fiul lui Iacob Mureşanu junior, Iuliu Mureşanu (1900 – 1956). Compozitor de seamă a cărui „întreagă creație este mărturia vie a dragostei pentru poporul nostru“, Iuliu Mureşanu se înscrie cu cinste în rîndul impresionant al înaintaşilor săi. Prin creaţia sa artistică a devenit unul dintre principalii compozitori din epoca de maturizare şi perfecţionare a şcolii româneşti de muzică. Studiile temeinice făcute la Torino şi Lipsca au întărit la Iuliu Mureşanu dragostea pentru melosul popular românesc, pe care o mărturiseşte astfel: „Am scris, scriu si voi scrie totdeauna româneşte, fiindcă eu numai astfel înţeleg rostul unui compozitor român: să scrie în limba şi muzica poporului al cărui fiu este“. Cele patru suite pentru orchestră, concertele de pian, fagot, corn, trompetă, numeroasele lucrări instrumentale şi vocale, toate alcătuiesc o importantă contribuţie românească adusă patrimoniului muzical universal. Premiile Enescu decernate în 1937 şi 1940 confirmă că Iuliu Mureşanu a fost un muzician de real talent şi de aleasă pregătire, care va rămîne în amintirea noastră ca unul dintre acei oameni care au ştiut să facă din munca şi viaţa lor un preţios îndreptar.
La 29 septembrie 1887, după ce Iacob Mureşanu a fost petrecut pe ultimul drum, urmaşii săi primeau, pe lîngă mărturia pilduitoare a unuia dintre cei mai însemnaţi luptători pentru progresul naţiunii noastre, şi moştenirea unei impresionante arhive şi biblioteci, cu peste 12.000 de volume, 18.000 de documente, reviste, publicaţii, partituri muzicale etc. Pentru ca acest tezaur indispensabil oricărei munci de cercetare ştiinţifică a istoriei, culturii şi artei româneşti timp de un veac şi jumătate să fie la dispoziţia oamenilor de ştiinţă se va înfiinţa în curînd, la Braşov, un Muzeu memorial al Mureşenilor.
,,Casa Mureşenilor’” s-a înfiinţat în anul 1968, ca urmare a donaţiei făcute de urmaşii familiei Mureşanu. Ei puneau astfel în operă testamentul cultural al lui Iacob Mureşanu, oferind statului român, în vederea organizării unui muzeu, spaţiul necesar (o clădire construită în Secolul XVI în stil neoclasic, declarată monument istoric), o foarte valoroasă colecţie de mobilier, pictură, sculptură şi, mai ales, o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, numărînd peste 25.000 de documente. Muzeul este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii cu mari merite în viaţa culturală şi politică a vremii lor. După ce a fost subordonat, o perioadă, Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, începînd din 1998 a devenit muzeu de sine stătător. Muzeul ilustrează în special viaţa şi activitatea poetului Andrei Mureşanu, autorul imnului de stat al României, a publicistului Iacob Mureşanu, a fiului său Aurel Mureşanu, gazetar şi publicist, continuatorul tatălui la conducerea ,,Gazetei de Transilvania’”, şi a compozitorului Iacob Mureşanu jr. Cele patru încăperi ale muzeului cuprind exponate ce ilustrează viaţa culturală a Braşovului din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. La intrarea în muzeu se află o sculptură în bronz reprezentîndu-l pe Iacob Mureşanu-tatăl. Colecţia de artă decorativă şi artă plastică cuprinde piese de mobilier Biedermayer aparţinînd familiei, tablouri aparţinînd pictoriţei Elena Mureşanu, prima pictoriţă româncă din Braşov şi sculpturi lucrate de Traian Mureşanu.
De asemenea, corespondenţa dusă de Mureşeni reprezintă o adevărată reţea în care sînt prinse toate provinciile româneşti şi personalităţi din toate domeniile: literatură, ştiinţă, artă, politică, învăţămînt; totul s-a aflat sub semnul preocupărilor multilaterale caracteristice acestor patrioţi. Au avut corespondenţă cu M. Kogălniceanu, Axente Sever, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţ, Alex. Papiu Marian, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Ion şi Titu Maiorescu, Iosif Vulcan, I. Codru Drăguşanu, I.L. Caragiale, Andrei Bîrseanu, Ion Agîrbiceanu, Octavian Goga, Aron Pumnul, Vasile Pîrvan, Ion Micu Moldovanu, Pavel Vasici, Nicolae Teclu, V. Babeş, Aron şi Nic. Densuşeanu, Gh. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, fraţii Hurmuzaki şi încă mulţi alţii. Pe lîngă corespondenţa politică, în Arhiva Mureşenilor se găsesc – sporindu-i valoarea culturală – numeroase manuscrise ale Mureşenilor şi ale corespondenţilor ziarelor conduse de ei. Muzeul deţine şi o colecţie de instrumente muzicale, iar în aceeaşi clădire este amenajat şi muzeul memorial ,,Gheorghe Dima” (1847-1925), cuprinzînd obiecte, fotografii şi documente aparţinînd compozitorului.
Testamentul pe care Mureşenii îl lasă urmaşilor ca un exemplu de adevărat patriotism l-a formulat înţeleptul Iacob Mureşanu într-o sinteză de o impresionantă actualitate: „Patriotismul cel mai leal, mai călduros si mai distins cu credinţa către patria cea mare, puterea morală, emanciparea de sub jugul deşertăciunilor şi patimilor omeneşti, integritatea vieţii, încrederea în ea, solidaritatea acţiunilor cerute de necesitatea existenţei, spiritul comunal pentru fericirea statului şi a naţiunii, leala purtare şi franca procedare, pe faţă, spiritul, ardoarea şi curajul la tot genul de întreprinderi folositoare cu puteri unite şi înfrăţite – aceste virtuţi unite în spiritul carităţii şi al frăţietăţii cu nepregetată activitate, cu promptitatea la sacrificii, cu abnegare de sine sînt cele mai scumpe garanţii pentru o viaţă mai fericită“.
MIRCEA GHERMAN