
- 12-03-2021
- 1 Comentariu
- 424
- 2
Știam că sînt cam forțate
explicațiile de mai jos, dar, pe moment, nu avem la îndemînă altele, mai
inteligente. Prin urmare, să o luăm de departe cu demonstrația, căci așa e
regula cînd ai multe de spus. Destule lucruri îi leagă pe I.L. Caragiale
(1852-1912) și I.D. Sîrbu (1929-1989). Întîi și-ntîi, că numele lor de botez
sînt reproduse sub forma unor inițiale, fiindcă așa au dorit dumnealor, iar noi
trebuie să le respectăm dorința. După aceea, fiind scriitori satirici, au fost
și moraliști. Apoi, din pricina moralității lor exemplare, dublată de un spirit
pamfletar, au avut parte de o existență agitată și presărată cu multe
privațiuni. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă, cei doi mari scriitori au
trăit un număr rotund de ani: Caragiale, fix 60, Sîrbu, 70, punîndu-și epigonii
să-și amintească de ei o singură dată pe an. Și nu sînt singurii. Întocmind o
listă, am aflat că în aceeași situație se află și alți scriitori, precum:
Costache Negruzzi (1808-1868), Delavrancea (1858-1918), Paul Zarifopol
(1874-1934), Urmuz (1883-1923), Perpessicius (1881-1971), Nichita (1933-1983).
Am putea să-i includem pe această listă și pe Eminescu și Creangă, dacă am
admite că primul s-a născut în decembrie 1849, iar celălalt în 1839, dar, din
păcate, datele existente nu sînt deloc sigure.
Au rămas în conștiința publicului
acei istorici literari, lingviști și alți diverși statisticieni, care i-au
numărat toate cuvintele pe care le-a folosit Eminescu în poeziile sale, le-au
împărțit în vocale și-n consoane, în arhaisme și neologisme pînă ne-a luat
durerea de cap. Alții au numărat proverbele folosite de Creangă, iar alții
numele alese de Caragiale pentru personajele comediilor sale, precum și
semnificația lor. Avînd deci atîtea exemple ilustre dinainte, am prins curaj
și, cu ceva ani în urmă, am întocmit și noi o listă cu scriitorii noștri
longevivi (începînd cu Cella Delavrancea – 104 ani) și alta cu scriitorii morți
de tineri (Cârlova, Iulia Hașdeu, Labiș).
Despre Caragiale, Perpessicius și
I.D. Sîrbu am mai scris nu demult. Așa că, prin jocul întîmplării sau mai
degrabă prin intervenția acelei entități care ne poartă sîmbetele și ni s-a
aplecat peste umăr șoptindu-ne scrieți ceva și despre Miron Radu
Paraschivescu (1911-1971), fiindcă și el se află în situația cînd i se
potrivește aniversarea cu comemorarea, iată scriem și despre dînsul. Chestiune
dificilă, căci subiectul nostru, deși n-a fost vreun longeviv, a prins două
epoci diferite. Prima, cînd, ca ilegalist și mai apoi comunist fanatic, a
publicat mult – mai ales versuri, eseuri și amintiri -, a făcut gazetărie și
traduceri, a descoperit talente. Și cealaltă, la cîțiva ani după moartea sa,
cînd a trecut în uitare, pe motiv că fusese un stalinist feroce și dogmatic,
iar după 1989, ce să mai vorbim, în timp ce noi mîncam salam cu soia,
comunistul ăsta...
Ca intelectual de stînga, MRP,
cum l-au gratulat admiratorii, a pătimit multe. Dar, după 23 August și pînă la
moartea sa, a avut mare trecere și s-a bucurat de toate onorurile. A publicat
mult și a ieșit frecvent peste hotare. În calitatea lui de scriitor progresist,
a fost ales în mai toate funcțiile de conducere ale breslei scriitoricești.
Natural, contemmporanii l-au lingușit. Adeseori, era invitat la Facultatea de
Filozofie, unde îi aprofunda pe Marx, Engels și Lenin, scoțîndu-le în evidență
laturi ale personalității lor, pînă atunci necunoscute. Să-l ia naiba pe Hegel
cu abstracțiunile lui, își încheia el prelegerile, a sosit vremea să descifrăm
concretețea ontologiei, așa cum ne învață dumnealor. Dar, cum se întîmplă
adesea cu oamenii mari, după trecerea sa la cele veșnice, numele și faptele lui
MRP s-au destrămat în țărîna uitării. Căci așa e în viață: trebuie să fim
pregătiți și pentru eșec.
Poetul MRP a luat-o de jos, făcînd,
mai întîi, gazetărie, mai în răspăr cu vremurile sau mai pe placul lor, la
multe publicații - ,,Cuvîntul liber”, ,,Facla”, ,,Era nouă”,
,,Contemporanul”, ,,Azi”, ,,Meridian”, ,,Ramuri”.
Astfel, a avut ocazia să-i cunoască și pe alți intelectuali militanți, precum
George Macovescu, Eugen Jebeleanu, Stefan Roll, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu,
Mihu Dragomir. La 23 august, cînd cu lovitura de palat a regelui Mihai, MRP
tocmai corecta în șpalt ultimul număr al ziarului ilegal ,,România liberă”,
și cu greu a scăpat de arestare. A descoperit talente – Geo Dumitrescu, Marin
Preda, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu. ,,Numai faptul de a-l fi descoperit pe
Marin Preda îmi dă dreptul să intru în istoria literaturii române”, ar fi
declarat el într-un acces de sinceritate.
MRP a debutat în literatură
simpatizînd cu cercurile avangardiste. Volumul de poezii ,,Primele”,
precum și colaborările la revista ,,unu” sînt tot ce-a mai rămas
posterității din acele vremuri de teribilism estetic. În atare situație, în
zilele noastre, aceluia care se încumetă la un comentariu asupra acestui poet i
se recomandă o atitudine împăciuitoristă, cum se spunea cînd steaua lui începea
să urce, adică fugind de exagerațiuni sau, după cum se poartă moda acum prin
presă, opiniile divergente să se bucure măcar de un drept la replică.
Prin urmare, nimeni dintre
supraviețuitorii vremurilor sale nu-și mai aduce aminte să-l fi întîlnit pe MRP
în manualele de școală, cu fotografia, viața, opera și analiza vreunui poem
de-al său întins pe cîteva pagini. Și nici în programa de Bacalaureat. Alți
scriitori, de aceeași apartenență politică și ideologică, da. Precum Mihai
Beniuc (cu poezia ,,Mărul de lîngă drum”), Eugen Jebeleanu (poemul ,,Lidice”),
Mihail Davidoglu (piesa ,,Cetatea de foc”), Geo Bogza (,,Cartea Oltului”,
reportaje), Zaharia Stancu (romanul ,,Desculț”). Însă MRP, nu. N-a apărut în
manualele de școală, dar, în schimb, n-a lipsit din dicționarele și antologiile
de scriitori români.
A fost de mirare că unii admiratori
sau poate dintre cei care nu auziseră de dînsul l-au descoperit într-un
necrolog din 1971, semnat de Paul Anghel, și în mai multe fotografii din
tinerețe apărute într-un număr tîrziu al Revistei ,,Manuscriptum” cu
care sperăm că v-ați obișnuit să o găsiți în notațiile noastre. Era un număr
din 1981, cînd e de așteptat ca un poet să devină măcar un nume de stradă sau
să nu se mai știe că ar fi trecut și el prin lumea noastră. Iată ce scria Paul
Anghel în 1971, la moartea fostului șef: ,,Era – și mă cutremur cînd scriu
aceasta! – mai mult decît un poet, cum această țară a avut și are din belșug.
Era mai mult decît un poet, și va rămîne mai mult decît un poet (...) Noi am
avut mulți și străluciți poeți ai nației, iar poezia lor a rămas misionară.
Misionarismul lui Miron Radu Paraschivescu e altfel, de o altfel de calitate,
nouă în peisajul liricii românești, misionarismul lui e comunist (...) Miron
știa că adevărul comunismului se poate rosti oriunde, la tribună, în poezii, la
mitinguri, obraz lîngă obraz (...)”.
În 1986, cînd s-au împlinit 15 ani de
la moartea lui MRP, poetul Leonid Dimov, unul dintre talentele descoperite de
maestru, spre lauda sa, a ținut să-i mulțumească și postum, publicînd articolul
,,Legenda MRP”, plin de o pioasă recunoștință. ,,Mulți, înainte de a-l
cunoaște pe Miron Radu Paraschivescu, au cunoscut legenda care circula pe seama
lui, și care, ca orice legendă, păstra un grăunte de adevăr aureolat și
nenumărate exagerări și dubioase născociri. Dar, dincolo de aceste accidente de
stil, o realitate te izbea de îndată ce-l cunoșteai: acest om păstrase o
disponibilitate pentru toate semnele de viață autentică (...) În 1961 i-am
trimis pe adresa lui din Bdl. Magheru cîteva poezii. Am primit următorul
răspuns: «Vulpescule, lasă-te de goange!» (...) Puțin mai tîrziu, ne-am
cunoscut și, deși nu m-am numărat niciodată printre intimii săi, toată viața
lui, mi-a acordat tot sprijinul...”.
Ce-i drept, MRP și-a trăit ultima
jumătate de viață în plin comunism, care nu admitea nici cea mai mică abatere
de la linia partidului. Nu știm însă ce-ar fi făcut după 1989, cînd atîția alți
membri PCR, năpîrlind brusc, s-au dezis de învățătura marxistă. Ba au cerut
chiar iertare pentru rătăcirea de o jumătate de secol (precum Brucan). În articolul
intitulat ,,Pe marginea literaturii”, publicat în revista ,,Era nouă”
din 1936, MRP își definește crezul estetico-ideologic pe care l-a urmat și în
ilegalitate, și după aceea: ,,Literatura și arta proletară vor reuși să se
impună și să se facă ascultate, fiindcă aduc într-o lume care moare valori
permanente și umane. Numai grație acestor valori proletariatul se face ascultat
și înțeles (...)”. Generațiile mai vechi poate își mai aduc aminte de ideologia
proletcultismului, care cerea ca arta să oglindească realizările frumoase din
industrie și agricultură, cuceririle revoluționare ale poporului.
Mișcătoare sînt, în schimb, notațiile
jurnaliere făcute de Ioan Grigorescu care, în decembrie 1970, îi însoțise pe
soții Paraschivescu la Paris, unde se duseseră să consulte un medic. MRP nu
știa că este atins de o boală gravă, dar familia știa și credea că la Paris
poetul își va găsi leacul. Au tras la Hotelul ,,Ken Moore” din Montparnasse.
Poetul tocmai citise ,,L’Express”, unde, aidoma vechilor egipteni, scria că
secretul vieții este să cunoști... secretul morții. ,,Păi, dacă viața, se
întreba MRP, evoluează nu în funcție de ceea ce reprezintă, ci în funcție de
ceea ce nu este, care trebuie să fie rațiunea morții?”. Într-o zi a poftit vin
roșu și soția i-a turnat un pahar. ,,E rău, a exclamat el, dacă mă lasă să-mi
fac de cap!...”. Într-adevăr, verdictul analizelor a venit necruțător, și cei
doi au plecat spre casă. ,,... Și lăsați prostiile, n-am cancer”, a șoptit MRP
urcîndu-se în taxiul care îl ducea la aeroport și exprimînd o fărîmă de
speranță. Cu o zi înainte îl cuprinsese veselia, demonstrînd că poeții știu să
și moară frumos: ,,Încă trăiesc! Tîmpiților, habar n-aveți ce înseamnă să poți
spune asta! Încă trăiesc! Și nu m-am făcut vierme! Are cineva să-mi reproșeze
ceva?”.
Tribilismul atît de cunoscut al
criticului și istoricului Marian Popa nu se dezminte nici în cazul poetului
MRP, pe care îl creionează în tușe groase, adesea incredibile. Astfel, scrie M.
Popa, din pricina unui lues contractat în tinerețe și tratat superficial, tot
restul vieții, MRP a avut un comportament deviant, care a necesitat un control
psihiatric permanent. Zice-se că, la recomandarea psihiatrului Eduard Pamfil,
s-ar fi deplasat la Paris, să se cate. (O fi vorba de o altă deplasare, înaintea
celeia din 1970? – n.n.) Francezii s-ar fi mirat că un astfel de bolnav era
lăsat să umble în libertate. Într-o vizită la Varșovia, ar fi înjunghiat-o pe
poeta Veronica Porumbacu. Se prefăcea că vorbește la telefon cu Gheorghiu-Dej
și cu Ana Pauker, le dădea indicații și chiar se răstea la ei. După război, s-a
ocupat cu nimicirea adversarilor (vezi cazul Arghezi). Într-o ședință, ar fi
strigat: ,,Să iasă afară din sală Arghezi!”. În sfîrșit, ieșea pe balconul
casei sale de lîngă Cinema ,,Aro” și cînta ,,Internaționala”. Opera de
căpetenie a lui MRP este volumul de poezii, ,,Cîntice țigănești”,
realizate într-un lexic argotic, material țigănesc și romantic, kitch de
mahala, viață țigănească în viziune țigănească, erotism între spectaculos și
lamentabil. Lipsit de cultură, MRP ar fi furat în stînga și-n dreapta – Garcia
Lorca sau Anton Pann. Și chiar el a recunoscut acest păcat: ,,La mai toate
cărțile mele am luat titluri de împrumut. Adică am încercat întotdeauna să fiu
într-o filiație, într-o continuitate, într-o linie de corespondență cu spiritul
latin, care caracterizează limba și literatura noastră”.
PAUL
SUDITU
3.0 C