
- 28-11-2018
- 0 Comentarii
- 144
- 0
Domnilor preşedinţi
ai celor două Camere ale Parlamentului,
Stimaţi colegi senatori şi deputaţi,
Onoraţi invitaţi români şi străini,
Partidul România Mare salută cu bucurie, dar şi cu o oarecare tristeţe, ziua de 1 Decembrie. Cu bucurie, fiindcă, vorba cronicarului, „biruit-au gîndul” şi, în pofida vrăjmaşilor, obişnuinţa se face tradiţie şi tradiţia se face voinţă de fier de a sărbători, chiar şi în vremuri de urgie, visarea de veacuri a înaintaşilor. Cu tristeţe, fiindcă în acest ultim an al veacului Unirii au avut grijă nişte trădători de Ţară şi arghirofili cu mintea zdruncinată să reverse valuri de otravă împotriva a tot ce are mai sfînt Poporul Român.
Niciodată ca în acest an, 1999, nu s-au înregistrat atît de multe crime de lez-naţiune, niciodată n-au zbîrnîit atît de multe săgeţi otrăvite împotriva originii şi reperelor fundamentale ale Neamului Românesc, niciodată reacţiunea antinaţională n-a dat dovadă de atîta furie demolatoare împotriva stîlpilor de rezistenţă ai Pantheonului nostru. Noi nu putem veni astăzi, aici, şi să ne prefacem că nu s-a întîmplat nimic. Noi nu putem veni astăzi, aici, şi să mimăm o solidaritate naţională care e sublimă, fireşte, dar lipseşte cu desăvîrşire, fiind făcută ţăndări de nişte mercenari care parcă au intrat în anul morţii, fabricînd Manuale de Istorie absolut iresponsabile şi reclamînd, pe faţă, fără ruşine, sfîşierea teritorială a României. La ordin extern, indivizi fără nici un căpătîi, fără Ţară şi fără Dumnezeu, au lansat o ofensivă barbară împotriva a tot ceea ce are mai sacru Poporul Român: latinitatea sa, continuitatea multimilenară de locuire în această vatră, identitatea de sine în raport cu cei aduşi pe meleagurile noastre de viscolele migraţiei, precum şi figurile legendare ale martirilor care, pe vremea cînd transformau crucea în spadă, pentru a apăra creştinismul şi civilizaţia, habar n-aveau că va veni, cîndva, o generaţie de nevertebrate care îi va filtra prin sita chioară a „societăţii deschise”, a „mondializării” şi a extirpării nervului naţional. Nu ştiu cît la sută e nebunie şi cît la sută e zornăit de arginţi ai trădării în vocea de peşteră a acelora care urlă, gutural: „M-am săturat de România!” – dar noi, cei de la Partidul România Mare, ne-am săturat pînă peste cap de prostie, de ticăloşie şi vînzare de Ţară. Vedeţi dvs., stimaţi colegi, noi ne adunăm aici, sub cupola celui mai înalt forum politic al Ţării, o dată pe an, pentru a omagia ziua în care generaţia de aur de la 1918 a făurit Unirea cea Mare şi Veşnică, iar „bîlbîiţii cu gura strîmbă”, „răii”, „famenii” şi „guşaţii” împotriva cărora vitupera Poetul Naţional se adună în celelalte zile ale anului, ca vrăjitoarele în Noaptea Valpurgiei, din „Faust”, pentru a dinamita acea lucrare de epopee, pentru a îndobitoci tineretul cu un soi de satanism sclifosit, pentru a anula autoritatea Statului Român asupra judeţelor Harghita şi Covasna, în fine, pentru a transforma România într-o colonie fără nume, fără conştiinţă, fără memorie, fără şira spinării. Parcă un virus cu mişcări diabolice şi-a vîrît coada în sanctuarul Neamului Românesc şi macină, temeinic, cu metodă, toate tablele noastre de valori morale. În numele democraţiei, echipe bine plătite şi cinice practică cea mai periculoasă formă de anarhie. În numele „societăţii deschise”, aceiaşi mercenari acţionează, parcă sub hipnoză, pentru instaurarea celei mai primitive forme de dictatură. În numele valorilor europene, este atacată, în haită, chiar temelia edificiului unei Europe Unite, care cere respectarea Patriilor, cultivarea tradiţiilor şi obiceiurilor proprii, participarea la concertul mondial de valori cu ceea ce are mai specific fiecare Popor. Un comando bine instruit şi răsplătit cu bani grei tot încearcă să ne demonstreze, de vreo 10 ani încoace, cît de depăşiţi sîntem noi, ce lucru de ocară şi anacronic ar fi patriotismul şi ce fericire imensă ne va paşte atunci cînd vom pune jos, sau vom arunca în aer, nu numai Coloana Infinitului, ci şi Poarta Sărutului, şi statuia lui Mihai Eminescu din faţa Atheneului Român, şi Mormîntul Sfînt al lui Ştefan cel Mare, de la Putna, şi Racla daurită de raze, unde odihneşte craniul unificatorului de Ţară Mihai Viteazul, de la Mînăstirea Dealu, şi Crucea de pe Caraiman, înălţată în memoria martirilor din Războiul Întregirii Neamului. Iar cine cutează să ia atitudine împotriva acestei furii devastatoare este imediat pus la stîlpul infamiei şi primeşte anatema de şovin, extremist, antioccidental, antireformist şi retrograd. Teribil de săracă mai e imaginaţia acestor impostori! La orice oră din noapte, dacă îi scuturi şi-i trezeşti, ei nu ştiu să pună decît aceeaşi placă stupidă. Toate celelalte popoare au voie să-şi celebreze eroii, trecutul, podoabele mîndriei străbune. Numai noi, românii, sîntem împiedicaţi, cu brutalitate. Evreii, care sînt singurul Popor din lume fără analfabeţi, întrucît ei învaţă de la cele mai fragede vîrste Talmudul, Tora, Pildele, Psalmii şi Cîntarea Cîntărilor, din Vechiul Testament, cînd vorbesc despre Patriarhii biblici, fac, efectiv, Istorie – e Istoria lor şi nimeni n-o poate contesta, fără a se face de rîs. Francezii, de la întîiul rege mare, Henric al IV-lea, pînă la ultimul împărat, Napoleon al III-lea, îşi învaţă copiii, generaţie după generaţie, că Ioana D’Arc a fost o sfîntă providenţială şi că, vorba lui Bonaparte, „cea mai mare binecuvîntare pe care o poate da Dumnezeu unui muritor este să-l nască francez”. Nu mai vorbim despre americani, care au săpat în stîncă portretele primilor preşedinţi şi salută cu mîna la inimă şi cu ochii în lacrimi drapelul cu stele. Patriarhii noştri biblici sînt marii corifei ai civilizaţiei spirituale, martirii creştinismului, tribunii care au plătit cu ce aveau mai de preţ – viaţa lor – credinţa în Dumnezeu şi iubirea de Patrie. Iar drapelul Tricolor, care e ţesut din prapurii oştirii de panduri a lui Tudor Vladimirescu, nu-i cu nimic mai prejos decît steagurile altor Naţii, de vreme ce el a fost sfinţit cu sînge, lacrimi şi fum de luptă în marile încleştări de la 1848, 1877, 1916-1919 şi 1941-1945.
Am spus toate acestea, pentru că şi răbdarea noastră are o limită. Înţelegem, pînă la un punct, că se trăieşte foarte greu, că nu sînt resurse, că unii dau vina pe moştenirea altora, că se fac experimente economice pe noi, e foarte rău ce se întîmplă, iar populaţia n-o să mai reziste mult, dar nu putem înţelege, în ruptul capului, neobrăzarea unora de a nu ne lăsa nici măcar ochii ca să plîngem, de a trece cu plugul peste Carthagina suferinţelor noastre şi de a presăra sare în brazdă, ca să ne piară sămînţa şi să nu mai crească nici măcar iarbă, cum a făcut Scipio Africanul. De ce şi de unde atîta ură împotriva acestui Neam de mucenici?! De ce şi de unde atîtea „cozi de topor”, atîtea năpîrci care întunecă Spaţiul Mioritic şi ne dau peste gură dacă recităm „Doina” lui Mihai Eminescu şi ne dau peste mînă dacă ne facem semnul crucii şi vor să smulgă fila de calendar pe care scrie, cu purpură şi aur, 1 Decembrie?!
Stimaţi compatrioţi, unul dintre părinţii Doctrinei Naţionale, l-am numit pe Titu Maiorescu, scria: „Primul pas de politică solidă este deşteptarea limbii şi a conştiinţei istorice în Popor”. Aşa s-au format şi s-au desăvîrşit statele naţionale, iar acesta e un Patrimoniu comun al lumii moderne, care n-are cum să dăinuiască în Vest şi să se surpe în Est. Aşa ceva ar semăna cu o corabie în derivă, naufragiată inexplicabil, cu o anomalie fizică. Fiecare Naţiune a avut un „moment cosmic”, o culme cu zăpezi olimpiene, o casă a apelor din care se despletesc, la vale, toate nervurile de argint. Americanii la 1776, francezii, la 1789, grecii, la 1824 şi exemplele ar putea continua. Momentul suprem, al adevărului, pentru români a fost anul de foc 1918. Dacă am fi ratat acel an, atunci era prăpăd şi nu merita să mai trăim. Atîta am vorbit şi am scris despre el, încît aproape că astăzi nu mai ştiu ce imnuri să-i închin. Aş fi preferat să nu vorbesc şi să nu scriu un cuvînt, dar să fiu acolo, măcar pentru o oră, pe Platoul Romanilor de la Apullum. Doamne, cît de frumos sună alăturarea asta de cuvinte, ce magie secretă are: Alba Iulia! Parcă Alba Longa şi Iulius Cezar şi-au spălat toate păcatele şi s-au înălţat ca două cariatide de marmură albă, să sprijine bolta Ulpiei Traiane! Şi ce impresionant a fost fluviul acela de energie subterană, care a izbucnit din sufletul Poporului nostru de-au pornit românii în pelerinaj cu sutele de mii, peste munţi, peste dealuri şi cîmpii, spre acea Mecca irezistibilă, pentru a avea simţămîntul de a fi acolo, de a fi martori, în viitorime, atunci cînd strigarea de la 1848 „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”, după 70 de ani, avea să prindă viaţă! În puritatea lui de om nevoiaş, căruia însuşi Isus Christos i-a spălat picioarele în cea dintîi catedrală creştină a lumii, care a fost lighenaşul umil al acelui ritual, românul simplu şi fără nume a făurit o nestemată – e o „Colindă”, pe care, în cercetările mele la Biblioteca Academiei, am aflat-o în paginile ziarului „Ţărănimea”, din Sibiu, numărul din 7 ianuarie 1920: „Colea, colea după deal/ După deal către Ardeal/ Soare-mi pare că răsare/ Cu lumini strălucitoare/ Dar nu-i soare lucitor/ Ci e badea luptător/ Cu armură-mpărătească/ Şi-i pornit să biruiască/ Să ne facă Ţara mare/ Pentru Neam încăpătoare!”
Şi totuşi, cum a fost acea zi, cum i s-au scurs secundele, minutele, orele? Tot de unul singur, ca un călugăr benedictin, am înghiţit mult colb de cronici, prin arhivele vremii, pînă am aflat şi o foaie înfiinţată ad-hoc, sub titulatura „Alba Iulia – organ al proclamării Unităţii Naţionale”, citez: „Duminică dimineaţa. Cu sufletele înfrigurate de nerăbdare aşteptăm ieşirea zorilor. Ziua în care avea să se hotărască soarta noastră, a tuturor. Peste noapte, natura întreagă s-a îmbrăcat, parcă, în haine de sărbătoare. Ce gînduri măreţe ne copleşesc sufletele în această noapte sfîntă! Aceasta e noaptea Învierii Românilor de dincoace de Carpaţi. (…) După terminarea Sfintei Liturghii, pentru prima oară, cîntă tot poporul în biserică «Deşteaptă-te, române». Pe la ora 7 seara sosise Garda Moţilor. Erau îmbrăcaţi în minunatele lor haine mocăneşti, cu straiele albe şi arma pe umăr. În aceşti copii ai codrilor parcă-i întrezăream pe luptătorii îndrăzneţi şi nerăsplătiţi ai Craiului Munţilor, Avram Iancu.”
Aşa după cum se ştie, Unirea a fost un act istoric şi politic, nicidecum un eveniment impus sub presiunea armelor. Există indicii clare că trupele române, victorioase în război, au fost menţinute departe de Alba Iulia, pe un aliniament situat la peste 100 de kilometri, tocmai pentru a nu da prilej vrăjmaşilor Unirii să o conteste. Totuşi, în ziarul „Dacia”, din Craiova, este descris şi acel Moment inevitabil şi mult aşteptat, al intrării oştilor române în Cetatea Unirii, la cîteva zile după săvîrşirea actului epocal: „Coincidenţa norocoasă a făcut ca Regimentul 5 Vînători, numit Mihai Bravul, să intre el cel dintîi în cetatea în care patronul său, Mihai Viteazul, intrase cu 300 de ani mai înainte, înfăptuind Unirea Românilor. (…) Trupele noastre sînt inundate de flori şi nebunia entuziasmului culminează prin luarea pe sus a colonelului Gagiu, iar calul lui alb, numit Destin, a fost mîngîiat şi sărutat ca un copil”. Nu-i aşa că e cu totul minunat? Ce film tulburător ar ieşi de-aici! Întîiul cal care a trecut Carpaţii, cu batalioanele române, „la arme cu frunze şi flori”, purta numele Destin, era alb ca spuma zorilor şi a fost sărutat şi dezmierdat de români ca un copil. Poate că aşa a vrut Dumnezeu să întruchipeze Destinul nostru de oameni buni, şi drepţi, şi cinstiţi – într-un cal eliberator, pe care, de mii şi mii de ani, tot merg în buiestru descălecătorii noştri de Ţară, pe cîmpurile de bătaie ale Istoriei!
Doamnelor şi domnilor, după cum s-a statornicit o regulă de convieţuire între noi, şi pe care Partidul România Mare a respectat-o mereu, la praznicele naţionale, se cuvine să fim „uniţi în cuget şi-n simţiri”. Excepţie, ca de obicei, a făcut partidul etnic UDMR. Eu, unul, n-am criticat deloc actuala Putere şi nici n-am s-o fac. Tot ceea ce vă rog, în virtutea drepturilor şi datoriilor mele constituţionale, de senator, de preşedinte al unui partid de Opoziţie, este să vă fie milă de acest Popor. Fiindcă degeaba arborăm noi drapele de mătase, de prisos intonăm noi muzici naţionale şi de pomană facem parade militare, şi tot se fac înălţări în grad şi recepţii fastuoase, dacă 7,5 milioane de români trăiesc, conform ultimelor statistici, la pragul unei sărăcii lucii. Făuritorii Unirii nu s-au gîndit nici un moment la un asemenea sfîrşit de veac şi de mileniu. Începe iarna. E ultima iarnă a secolului XX. Sub horbota zăpezilor strălucitoare, copiii vor porni cu colindul, cu Steaua, cu Pluguşorul. Aici, un crîmpei de lumînare, dincolo, un zurgălău de argint. E frig în case. E o foame crîncenă. Acestea sînt realităţi dramatice, pe care nu le poate nimeni contesta. De aici, de la înalta tribună a Parlamentului României, eu îi rog pe reprezentanţii diplomatici ai Ţărilor Occidentale să înţeleagă faptul că Poporul Român a ajuns la limita răbdării, are cuţitul la os şi, dincolo de bariera asta, se întinde Haosul şi începe Apocalipsa. Şi noi, cei de la Partidul România Mare, dorim integrarea euro-atlantică, şi noi sîntem pentru modernizarea şi optimizarea societăţii româneşti în funcţie de imperativele unui nou mileniu, nu dorim să facem război cu nimeni, aşa după cum mint diversioniştii de profesie – dar coşmarul Poporului Român trebuie să ia sfîrşit. Altminteri, degeaba ne dăm întîlnire aici, la fiecare 1 Decembrie, fiindcă, în curînd, o să vorbim la pereţi. Ştiţi oare cîţi români ne văd sau ne ascultă acum? Nici măcar un sfert de populaţie, din cel puţin două motive: unii concetăţeni s-au săturat de vorbe, iar alţii au fost debranşaţi de la curentul electric, fiindcă n-au avut bani să-l plătească.
Am început secolul XX în triumf şi îl terminăm în genunchi. Noi ştim ce i se pregăteşte României, de către Guvernul Mondial, care conduce lumea prin cele două pîrghii teribile: financiare şi militare. Am primit recent, de la Londra, volumul intitulat „Sfîrşitul Statului Naţional”, prin care economistul japonez Kenichi Ohmae fundamentează politica desfiinţării Patriilor, în numele unei globalizări, care, cel puţin pe noi, românii, ne va transforma în salahorii lumii. Există şi alte studii, iar toate ne rezervă un viitor sumbru. În vreme ce Marile Puteri îşi păstrează, cu străşnicie, Statul Naţional, ni-l dinamitează pe al nostru. Din fericire, avem antidot şi la asemenea primejdii. Să nu ne pierdem speranţa! Candela iubirii de Ţară să rămînă de-a pururi aprinsă, în fiece casă de români! Laudă eternă acelor femei minunate şi acelor bărbaţi netemători de moarte, care au readus, la Patria-Mamă, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, pămînturi în veci româneşti! Am o încredere oarbă în forţa de renaştere a Poporului Român. Fie veşnic binecuvîntată ziua de 1 Decembrie 1918, cea mai măreaţă zi din Istoria Neamului! Sus inima, români! Trăiască România Mare, condusă şi salvată în curînd de partidul care-i poartă numele! La Mulţi Ani, iubit Popor Român!
CORNELIU VADIM TUDOR
(30 noiembrie 1999, Casa Republicii, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)
-2.5 C