Se vede treaba că, de atunci pînă mai încoace, ziua de 21 august a rămas de bun augur pentru vocația noastră de independență... El a înlocuit războiul cu diplomația, zăngănitul armelor cu contactul direct între oamenii politici. Domnitorul de la București a inaugurat în politica românilor un stil și o metodă de o mare eficacitate, nu fără riscuri, firește.

Pentru politica sa înțeleaptă, de pendulare prudentă pe o turnantă furtunoasă, Brâncoveanu a primit înalte onoruri în epocă. Încă din 1679, înainte de a deveni domn, a fost înnobilat în Transilvania, primind apoi și Diploma de Conte al Ungariei. În ianuarie 1695 – probabil în contextul sărbătoririi a 40 de ani de viață – i s-a decernat Diploma de Prinț al Sfîntului Imperiu, cu dreptul de a se intitula „Ilustrissimus“. La puțin timp după 1700, Petru cel Mare i-a conferit ordinul Sfîntul Andrei, românul fiind unul dintre cei dintîi cavaleri ai prestigioasei distincții. Toate aceste onoruri erau însă nu numai trecătoare, ci și amăgitoare, întrucît toți cei care l-au glorificat aveau să-l și trădeze. În pofida politicii sale profund realiste, Brâncoveanu avea să se afle și el în epicentrul eternei probleme a guvernării: lupta dintre puterea centralizată și tendințele centrifuge ale sfetnicilor trădători. Această stare de lucruri a devenit acută în noaptea de 18 iunie 1711, în plin război ruso-turc, cînd comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, fugea din tabăra comună de la Albești și trecea de partea rușilor, acuzîndu-l pe Brâncoveanu că l-a trădat pe Petru cel Mare. Această situație, ca și uneltirile lui Mihai Racoviță (închis la Edicule, acesta a promis turcilor că le va face dovada trădării lui Brâncoveanu) – au îngreunat poziția domnitorului, grăbindu-i sfîrșitul.

Deși pus în gardă de mai mulți slujitori devotați, deși primise o solie chiar de la Constantinopole, din partea medicului grec Anton Corai, Brâncoveanu nu și-a luat nici o măsură de siguranță. Explicația? Ne-o dă Anton Maria del Chiaro, secretarul său italian: „El avea o fire atît de blîndă, încît nu credea niciodată că ar fi trădat“. De aici și pînă la sosirea imbrohorului cu firmanul de mazilire nu mai era decît o chestiune de zile. Pe 24 martie 1714, în marțea din Săptămîna Patimilor, turcii au sosit cu înșelăciune la casele domnești (aflate pe cheiul actual al Dîmboviței, în perimetrul Tribunalului Mare și al Pieții Unirii) și l-au mazilit, amenințînd, totodată, că în caz de nesupunere, Bucureștii vor fi trecuți prin foc și sabie. Toate averile sale au fost confiscate, fiind jefuite, în același timp, palatele de la Mogoșoaia, Potlogi și Obilești, precum și casele din Șcheii Brașovului. Va rămîne o enigmă pentru noi toți ceea ce va fi trăit și simțit voievodul, alături de întreaga sa familie, în cele trei săptămîni de chin, cît a durat drumul cu căruțele pînă la Stambul. Închis în grotele subterane de la Fornetta (din închisoarea Edicule) și mai apoi în „Groapa sîngelui“, marele prinț al românilor a fost supus la cazne inimagi­nabile, din aprilie pînă în august. Un biograf tîrziu, Constantin Șerban, istorisește pe baza mărturiilor epocii toate aceste torturi: „întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc, pe piept și pe spate, înțeparea mîinilor și a picioarelor...“. Motivul? Paranoia congenitală a stăpînirii turcești, la care se adăugase sadismul proverbial al noului vizir Gin Ali Pașa, aflat în goană după noi averi pentru haznaua sultanului. Oricum, averile domnitorului erau, în realitate, mult mai mărunte decît credeau torționarii săi. O ultimă tentativă de umilire: promisiunea că, dacă vor trece la religia musulmană, vor scăpa cu viață. Evident, marele patriot și om de caracter care era Brâncoveanu a refuzat cu mîndrie. În sfîrșit, ziua supliciului final: 15 august 1714, în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani de viață, iar soția sa ar fi trebuit să-și serbeze numele. Scoși din temniță și purtați în lanțuri pe ulițele marii cetăți, desculți, cu cămășile rupte și însîngerate, voievodul, copiii și ginerele său au fost mînați cu biciul la locul de execuție, Ialy Kioșc, de lîngă marele serai. Au asistat sultanul Ahmed al III-lea și ambasadorii marilor puteri europene – Franța, Anglia, Rusia și Austria. Așezați în genunchi, la o mică distanță unul de altul, cei șase nefericiți au primit, totuși, îngăduința să-și facă rugăciunea. Grație aceluiași secretar italian, aflăm spusele voievodului: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru“.

Ce inimă o fi avut acest om (pe care zugrăvelile epocii ni-l arată subțire și delicat) încît să asiste, în culmea neputinței, la decapitarea celor patru fii ai săi? Cîtă tărie de caracter și stăpînire de sine, cîtă credință oarbă în dreptatea cauzei pentru care luptase! În fața șovăielilor explicabile ale fiului său mai mic, Mateiaș (nu depășea 1l-12 ani), părintele a mai rostit cîteva cuvinte de îmbărbătare, apoi copilul și-a pus gîtul pe butuc și i-a spus călăului: „Vreau să mor creștin: lovește!“. Cele șase trupuri martirizate au fost tîrîte prin pulberea drumurilor și aruncate în Bosfor. Capetele lor au fost purtate în prăjini, după care, timp de trei zile, au străjuit intrarea în Serai și, în final, au luat și ele „drumul apelor“. La începutul „Secolului luminilor“, acel imperiu bestial, care nu a contribuit la istoria umanității decît cu sînge, jaf și teroare, a putut comite cea mai zguduitoare tragedie de familie din istoria Europei. Europă care, fie vorba între noi, a dat dovadă și atunci de o condamnabilă lașitate, pentru a-și apăra interesele ei pleziriste. Numită de unii istorici „Hecuba românilor“, doamna Maria s-a îngrijit în taină de recuperarea cadavrului soțului său, plătind cu pungi de aur niște pescari greci; tot prin grija ei, în 1720, osemintele sfinte au fost îngropate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, unde doamna a așezat o lespede de marmură albă, cu chenar brâncovenesc și o candelă de argint cu o inscripție grăitoare. De abia în anul 1914, la exact 200 de ani de la masacru, N. Iorga a identificat discreta inscripție, care înșelase vreme îndelungată vigilența turcilor. Un gest frumos a fost făcut în decembrie 1932, cînd osemintele ctitorului de țară au fost spălate cu ulei sfințit și așezate, cu cinste, într-un sicriu împodobit, clădit dintr-un stejar secular din grădina Palatului Mogoșoaia. Eroul își afla somnul cel liniștit în inima orașului pe care îl dusese pe culmi nebănuite.

Epoca lui Brâncoveanu a fost unică în analele istoriei românilor, atît prin stabilitatea politică (pe o mare în furtună), cît și prin înflorirea unei civilizații fără precedent. Ea și-a avut corespondent numai în epoca lui Ștefan cel Mare, care, cu două veacuri înainte, făcuse din Moldova sa un mare centru cultural al Răsăritului european. Pînă și actuala Cale a Victoriei o datorăm tot lui Brâncoveanu, care a tăiat drum drept de la Curțile sale pînă la Palatul Mogoșoaia, ctitorit tot de el.

De la Brâncoveanu încoace se poate vorbi despre un stil nou în arhitectura, tipăriturile, tapiseriile, pictura și arta podoabelor în spațiul românesc. „Stilul brâncovenesc“, caracterizat printr-o ingenioasă întrepă­trundere a elementelor byzantine cu specificul etern românesc, încorporează în trăsăturile sale armonioase tezaurele de geniu și inventivitate ale unul popor cu vocația creativității. El poate fi studiat și astăzi, în forma sa inițială, în funiile de piatră împletite ale pridvoarelor de la Mogoșoaia, în vitraliile bisericilor ctitorite de el, în zugrăvelile măiestre ale lui Pîrvu Mutu, în loggiile rafinate ale atîtor ctitorii, în „Mineele“ episcopului de Buzău, Mitrofan etc. Poate că cea mai bună caracterizare a vastei sale fresce politico-culturale o datorăm aceluiași N. Iorga: „A știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpînirea necondiționată a creștinilor austrieci, poloni, ruși, asupra pămîntulul românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pămînt; în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate locurile sfinte, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații byzantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autohton în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu“.

Acum, la 300 de ani de la intrarea sa pe scena Istoriei românești și universale, Brâncoveanu ne apare în toată lumina frumuseții sale morale, ca apărător al Patriei. Pentru că el nu s-a sacrificat din elan mistic, ci din convingerea că în spatele credinței ortodoxe se desfășurau peste 1300 de ani de lege strămoșească, presărați cu cohorte întregi de martiri ai limbii române, ai datinilor, ai obiceiurilor și ai hotarelor noastre nestrămutate. Toți prigonitorii săi au fost bătuți de soartă mai devreme decît ar fi bănuit cineva, ca semn divin că trădarea nu rămîne, nu poate rămîne nepedepsită. Iar atunci cînd mîndrul său cap se dezlipea de trup, aidoma înaintemergătorulul Mihai pe Cîmpia Turdei, clopotele de la Colțea Bucureștilor și Sf. Nicolae al Brașovului băteau în devălmășie pentru jalea întreagă a acestui popor aflat în calea tuturor urgiilor. Poporul, cel care l-a înțeles cel mai bine, deși a strîns cingătoarea mai tare uneori, i-a înflorit amintirea în două versuri săpate în marmură: „Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi și Domn creștin“. Moștenirea marelui Erou rămîne credința nestinsă în destinul Neamului Românesc.

Sfîrșit 

CORNELIU VADIM TUDOR