Mormîntul lui Tutankhamon, plin de „lucruri minunate“
  • 23-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 21
  • 0

Valea Regilor este un loc izolat, aflat în apropierea rîului Nil, lîngă oraşul antic Teba (învecinat cu oraşele moderne Luxor şi Karnak). În această vale aridă nu creşte nici un fel de vegetaţie şi nici nu există vreo cale de a te adăposti de soarele arzător. Aici eşti expus, fără refugiu. Pămîntul este format dintr-un amestec de nisip cu pietricele care se înfierbîntă sub razele puternice ale soarelui. Căldură mare. Iarna sînt cam 32 de grade în medie, vara ajung pînă la 48, adesea. În acest spaţiu de o frumuseţe stranie şi o linişte infernală au ales faraonii egipteni, acum peste 3000 de ani, să fie îngropaţi. Înconjuraţi de comori de o valoare inestimabilă, faraonii sperau să nu le fie descoperite mormintele de către hoţi, care se ştia că mai distruseseră cavourile predecesorilor lor. Dar eforturile lor au fost în zadar; toate mormintele din vale au fost prădate. Cu excepţia unuia: cel al lui Tutankhamon, care a murit în jurul anului 1346 î.Chr.
Există dovezi că mormîntul a fost vizitat de intruşi la puţin timp după moartea faraonului. Preoţii care stăteau de strajă în Valea Regilor au reînhumat mormîntul lui Tutankhamon, care a rămas mii de ani neatins, fără să i se cunoască poziţia exactă. Închis în coşciugul său de aur pur, faraonul a rămas secole întregi în întuneric, înconjurat de liniştea impenetrabilă şi de bogăţii: care de aur, statuete de aur şi abanos, jucăriile din copilărie, o flotă de nave în miniatură pentru a-l ajuta să treacă cu bine în cealaltă lume, tronul său din aur, sticluţe de parfum, bijuterii preţioase şi cîte şi mai cîte astfel de obiecte. Mici, multe şi valoroase. Fiecare colţişor al capsulei sale a timpului era ticsit cu o părticică nepreţuită din Egiptul antic.
Howard Carter, un egiptolog englez, a avut o bănuială că mormîntul lui Tutankhamon s-ar afla în Valea Regilor, în ciuda opiniilor celorlalţi arheologi care susţineau că toate mormintele din zonă ar fi fost deja descoperite. În 1914, sponsorizat de Lordul Carnavarvon, Carter a început cercetările. Timp de şapte ani, efoturile sale nu s-au concretizat cu rezultatul aşteptat. Descoperirea mormîntului faraonului egiptean Tutankhamon, în 1922, a fost fără îndoială una dintre cele mai mari realizări ale arheologiei. Și, ca orice lucru măreț, a presupus mult efort și dedicare din partea celor care au participat la săpături. Arheologului și egiptologului Howard Carter i-a luat nu mai puțin de 15 ani pentru a găsi camera mortuară a lui Tutankhamon.
Spre deosebire de alte momente istorice, de la care nu există nici o imagine originală, descoperirea mormîntului lui Tutankhamon a fost una specială.  Datorită dezvoltării tehnologiei, cei care au trăit emoționantul moment au putut să-l documenteze în imagini. Aceste fotografii incredibile, făcute chiar în timpul uimitoarei descoperiri, au fost inițial realizate în alb-negru și au fost colorate ulterior, pentru o expoziție despre Egiptul Antic, care a avut loc la New York. Datorită excelentei sale reputații profesionale, Howard Carter  a fost angajat în 1907 de Lordul Carnarvon pentru a coordona săpăturile din Valea Regilor. Cu toate acestea, primii ani n-au adus rezultate notabile. De fapt, descoperirea mormîntului lui Tutankhamon a fost făcută în ultimul sezon de săpături pe care nobilul englez mai era dispus să-l finanțeze. Astfel, pe 22 noiembrie 1922, Carter a făcut prima mică deschizătură în ușa mormîntului, cu Lordul Carnarvon alături de el.
Culoarul
spre „lucruri minunate“
După ce a distrus sigiliul uşii, Carter a găsit un culoar plin cu piatră şi moloz, la capătul căruia se afla o altă uşă sigilată, cu însemnele regale ale lui Tutankhamon. Carter a fost sigur că acesta era mormîntul pierdut al faraonului, dar se temea ca nu cumva să fi fost jefuit şi conţinutul său furat. Pe 26 noiembrie, Carter, însoţit de Lordul Carnarvon, a deschis şi cea de-a doua uşă. A fost, în cuvintele lui Carter, „the day of days, the most wonderful that I have ever lived through” (,,cea mai minunată zi din cîte am avut”). ,,Uşor, extrem de uşor ni se părea nouă, cînd ne uitam, cum erau îndepărtate rămăşiţele de moloz care încărcau partea inferioară a uşii, pînă ce, în sfîrşit, am avut întreaga uşă liberă în faţa noastră. Momentul decisiv sosise. Cu mîinile tremurînde am realizat o mică breşă în colţul din stînga sus. Întuneric şi vid cît putea ajunge o tijă de fier pentru testare, ceea ce sugera că orice se afla dincolo era gol, şi nu umplut, aşa cum era pasajul pe care tocmai l-am curăţat. Au fost făcute teste pentru lumînări, ca o măsură de precauţie împotriva posibilelor gaze, iar apoi, mărind puţin gaura, am introdus lumînarea şi am tras cu ochiul înăuntru, cu Lordul Carnarvon, Lady Evelyn (fiica lordului) şi Callender (un asistent) stînd lîngă mine neliniştiţi, aşteptînd să audă verdictul. La început, nu puteam vedea nimic, aerul cald ieşind din cameră făcea ca lumînarea să pîlpîie, dar îndată ce vederea mi s-a obişnuit cu lumina, detaliile camerei s-au ivit uşor din ceaţă, animale stranii, statuete şi aur – pretutindeni sclipiri de aur. Pentru moment – trebuie să fi părut o eternitate celorlalţi care aşteptau – am fost înmărmurit de uimire, iar cînd Lordul Carnarvon, incapabil să mai suporte suspansul, a întrebat nerăbdător «Poţi vedea ceva?», tot ce am putut face a fost să spun «Da, lucruri minunate». Apoi, lărgind şi mai mult gaura, astfel încît să putem privi amîndoi, am introdus o lanternă de buzunar”.
„Lucrurile minunate” pe care Carter le văzuse constituiau cea mai mare colecţie de antichităţi egiptene care a fost vreodată descoperită. Dar acesta era doar începutul. Dincolo de această anticameră era altă cameră, mai mică, plină cu comori la fel de fabuloase. Echipa de arheologi a avut nevoie de două luni şi jumătate pentru a inventaria cu grijă toate lucrurile care se aflau în aceste două camere. În final, Carter era pregătit să treacă de cea de-a patra uşă ferecată, spre ceea ce el spera să fie mormîntul faraonului Tutankhamon. Pe 16 februarie 1923, Carter a deschis uşa: „Prima mea grijă a fost să localizez pragul de lemn de deasupra uşii; apoi, cu multă atenţie, am cioplit tencuiala şi am ales pietrele mici care constituiau stratul superior al umpluturii. Tentaţia de a mă opri şi de a trage cu ochiul în interior era irezistibilă, iar cînd, după aproape zece minute de muncă, am făcut o gaură suficient de largă pentru a putea face asta, am introdus o lanternă de buzunar. O privelişte uimitoare mi s-a aşternut în faţa ochilor, căci acolo, la mai puţin de un metru de uşă, întinzîndu-se cît puteam vedea şi blocînd intrarea în cameră, stătea ceva ce după toate aparenţele era un zid solid de aur. Pentru moment, nu exista nici un indiciu despre ce însemna, aşa că m-am grăbit să mă apuc de lucru să măresc gaura... Cu îndepărtarea cîtorva pietre, misterul zidului de aur a fost rezolvat. Ne aflam la intrarea în adevărata cameră funerară a faraonului şi ceea ce ne tăia calea era o parte a unui altar imens aurit, construit pentru a acoperi camera funerară şi pentru a proteja sarcofagul. Era vizibil acum din anticameră prin lumina lanternelor obişnuite şi, după ce am îndepărtat piatră cu piatră, suprafaţa aurită s-a ivit treptat şi am putut simţi funicăturile de emoţie, ca un curent electric, care încînta spectatorii de dincolo de barieră... Cea în care stăteam era, fără îndoială, camera mormîntului, căci acolo, înălţîndu-se deasupra noastră, era unul dintre cele mai mari altare aurite sub care stăteau întinşi regii. Atît de gigantică era această structură (5 pe 3 metri şi 2 metri înălţime, am aflat apoi) că umplea aproape toată suprafaţa camerei, un spaţiu de numai o jumătate de metru separînd-o de pereţi în cele patru laturi, în vreme ce plafonul, cu cornişă şi tor, aproape că atingea tavanul. De sus pînă jos, era acoperită cu aur, iar pe părţi erau panouri încrustate de faianţă albastră strălucitoare, repetate iar şi iar, simboluri magice care asigurau rezistenţa şi siguranţa”.
Blestemul lui Tutankhamon
Blestemul faraonului a rămas subiectul multor speculații peste ani, alimentat de întîmplări inexplicabile și de morți tragice. Dintre toți membrii care au participat la expediția la mormîntul lui Tutankhamon, pînă în 1969, doar doi dintre ei au rămas în viață. Prima moarte de la deschiderea mormîntului a fost cea a Lordului Carnarvon, cel care finanța expedițiile arheologului Howard Carter. Acesta a ignorat mesajul de la intrarea în mormîntul faraonului: ,,Moartea va veni cu aripi rapide asupra celui ce va tulbura pacea regelui”. Dar la cîteva zile după ce a vizitat mormîntul lui Tutankhamon, în aprilie 1922, Lordul Carnarvon a murit, pare-se, din cauza septicemiei. Un alt zvon popular în acea perioadă era că Lordul Carnarvon ar fi fost infectat de un țînțar care ar fi fost contaminat de lichidele de îmbălsămare de pe corpul lui Tutankhamon. Această teorie a fost răspîndită pentru prima oară de Daily Mail și a cîștigat în popularitate atunci cînd autopsia mumiei a scos la iveală o cicatrice de pe fața faraonului, care se asemăna cu mușcătura unui țînțar. Dar acest zvon nu a rezistat pentru că țînțarii au început să apară în  anii 1960.
Sir Arthur Conan Doyle a fost primul care a sugerat că în mormînt au fost plasați spori otrăvitori, responsabili de o asemenea tragedie. O altă teorie spunea că Lordul Carnarvon ar fi fost intoxicat de guano, acumulări de excremente (fecale și urină), produse de lilieci care ar fi rămas pe podeaua mormîntului. Dar acest zvon pică din moment ce mormîntul era sigilat. Chiar și ideea conform căreia Carnarvon ar fi fost ucis de radiațiile din interiorul mormîntului a devenit extrem de populară. În acest caz, nu există dovezi care să susțină o astfel de teorie. Imediat după moartea lordului, o pană de curent s-a produs în Cairo, orașul fiind cuprins de întuneric. În Anglia, cîinele lordului a lătrat toată noaptea, și în zori a murit și el. În Cairo, canarul lordului a fost devorat de o cobră, animal considerat protectorul faraonilor. În Egipt, cobra era venerată, fiind o reprezentare a unor divinități. Cobra a fost asociată cu Cleopatra (din al cărei venin și-a pregătit licoarea sinucigașă) și cu viața de apoi a egiptenilor. O cobră, simbol al protecției, a fost descoperită în mormîntul lui Tutankhamon.
Cel care  a deschis mormîntul, arheologul Howard Carter, a murit mulți ani mai tîrziu, pe 2 martie 1939, la 64 de ani, de cancer. Moartea lui tîrzie este practic motivul pentru care teoriile blestemului lui Tutankhamon sînt respinse de sceptici.
RRM

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite