Monografia Bisericii Sfîntul Gheorghe-Nou, din Bucureşti (38)
  • 27-09-2016
  • 0 Comentarii
  • 47
  • 0

– Volum omagial la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea sfinţilor Brâncoveni (1714-2014) –

Aspectul exterior al bisericii, aşa cum este descris într-o catagrafie din octombrie 1845, continua să fie monumental. De la intrare, pătrundeai printr-un „slomn” (pridvor), care avea patrusprezece coloane de piatră. Faţadele exterioare erau tencuite şi „spoite în alb”. Era acoperită cu olane şi deasupra bisericii străjuiau patru cruci de fier. Lumina pătrundea în interior prin treisprezece ferestre mari, cu flori de fier, din care opt mai mici erau mai sus, fiind lucrate în piatră, iar patru se aflau în turlă. În interior, Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou continua şi în 1845 să-şi păstreze pictura realizată de către Pîrvu Mutu. Spaţialitatea interiorului bisericii impresiona pe credincios încă de la intrare, prin bolţile şi arcadele late, susţinute de şase coloane de piatră. Tîmpla, sculptată, era poleită cu aur. Amvonul poleit era construit din lemn. Aşa arăta, în linii generale, Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou în primăvara anului 1847, cînd un nou dezastru a pus capăt existenţei multor hanuri, printre care şi cel al „toptangiilor” (angrosiştilor), cum i se spunea celui din incinta Mănăstirii Sfîntul Gheorghe – Nou. Abia se terminase reparaţia bisericii după cutremurul din 1838 cînd, la 23 martie 1847, în ziua de Paşti, joaca unui copil nesupravegheat al cluceresei Drugăneasca din Uliţa Franceză, în apropierea hanului Constantin Vodă, avea să dea foc oraşului Bucureşti. Acel copil, slobozind un foc de pistol, care producea pe atunci flacără şi fum, a aprins interiorul camerei din cauza folosirii căiţilor şi a prafului de puşcă. A urmat aprinderea scîndurilor vechi şi a stufului de la streaşina casei, focul întinzîndu-se rapid la întregul acoperiş. Restul l-a înfăptuit vîntul, care a trimis flăcările spre casa vecină şi de acolo mai departe. Incendiul s-a extins rapid în trei direcţii: spre Curtea Veche, spre Lipscani şi spre biserica Sfîntul Gheorghe. În acea perioadă, Bucureştiul era împărţit teritorial – administrativ pe „culori” (echivalente cu sectoarele de astăzi). Astfel, din Raportul agăi Ioan Manu rezultă că focul a bîntuit 10 mahalale din Vopseaua de Roşu, principala zonă comercială a oraşului, în care era inclus şi aşezămîntul de la Sfîntul Gheorghe – Nou.. Potrivit unei însemnări contemporane, pînă la ora 22 a acelei zile au fost mistuite de flăcări 1.800 de case, 12 biserici şi au murit 15 oameni. În acest context nefericit a avut de suferit şi biserica Sfîntul Gheorghe – Nou. Mareea flăcărilor, propagată din casă în casă dinspre cartierele vecine, s-a extins mai întîi asupra hanului, care îşi închisese zadarnic poarta sa înaltă din lemn căptuşită cu metal. Flăcările s-au repezit şi au învăluit mai întîi partea lemnoasă, lipsind de tărie susţinerea clopotniţei şi prăbuşind-o împreună cu cele trei clopote, întîmplare însoţită de zgomot mare şi urmată de topirea lor. Evenimentul a fost consemnat în versuri de poetul Anton Pann: „Han ca cetate,/ Cu împrejurare de zid înalt/ Bolţi două rînduri înfrumuseţate/ Încît, ca dînsul, nu era alt.// Şi-aşa, acela ce vestea focul/ În cea din urmă de foc s-a ars;/ Ce vestea morţii, viind sorocul,/ Ca toate, o moarte şi el a tras”. Flăcările au năvălit, apoi, cu violenţă, asupra celor 200 de camere ale hanului, unde au cuprins cele 46 de bolţi de la etaj, 59 de la parter şi 56 de prăvălii „de afară”, adică cele în care îşi depozitau mărfurile marii negustori bucureşteni. Erau mărfuri aduse de prin tîrgurile europene, ceea ce mărea paguba produsă de foc. Pîrjolul s-a întins şi asupra palatului patriarhal, care ardea ca o torţă uriaşă, asupra cancelariei cu documente, apoi şi asupra bisericii Sfîntul Gheorghe – Nou. Despre grozăvia dezastrului, tot Anton Pann scria: „Douăsprezece biserici, toate,/ Acest balaur a înghiţit./ Nimic din gură-i n-a putut scoate,/ Pînă şi clopotul a mistuit“. La Biserica Sfîntul Gheorghe – Nou, flăcările au cuprins, mai întîi, bolţile şi turlele care erau din lemn, făcînd să se surpe amvonul de dinaintea antreului împreună cu stîlpii de piatră pe care era rezemat. Valurile de flăcări şi de fum au încins în special partea dinspre intrarea în sfîntul lăcaş, adică pridvorul şi pronaosul, către uşile de lemn. Din această parte a bisericii s-au năruit elementele arhitectonice ce vor fi descoperite de arheologi peste 120 de ani, adică vechiul zid vestic al bisericii, arcele ce susţineau coloanele pridvorului şi un pilon, elemente ce făcuseră parte din construcţia brâncovenească de la începutul Secolului al XVIII-lea. În mod miraculos, s-a păstrat bine tîmpla pictată în vremea lui Constantin-Vodă Brâncoveanu. Cînd nu au mai avut ce arde, flăcările s-au stins treptat, pînă cînd au lăsat o imagine sinistră. Casele arse mai fumegau încă şi la cinci zile după stingerea focului. Mormane de moloz şi de cenuşă ascundeau resturi de jar de pe lemnele carbonizate şi fumegînde. Incendiul izbucnit la 23 martie 1847 – în timpul sărbătorii Paştelui – a fost un dezastru, o calamitate, cunoscut sub denumirea de „Focul cel Mare”. Timp de cinci zile, flăcările s-au învolburat spre cer, acoperind Soarele cu nori de fum şi de cenuşă. Cînd n-au mai avut ce mistui, s-au retras încetul cu încetul sub mormanele fumegînde de cărbuni şi cenuşă. Practic, întregul oraş devenise un peisaj sinistru şi dezolant de bîrne carbonizate. Dezastrul a fost atît de mare, încît ţări vecine şi mai îndepărtate au trimis ajutoare populaţiei sinistrate. Pentru a contabiliza primirea şi distribuirea ajutoarelor, s-a instituit o Comisie specială, care a evaluat pagubele şi a nominalizat 2.873 de persoane care urmau să beneficieze de aceste ajutoare, în funcţie de valoarea pagubelor suferite şi de poziţia lor socială. În mijlocul acestui cimitir de dărîmături înnegrite de foc şi fum se afla incinta aşezămîntului de la Sfîntul Gheorghe – Nou, o imensă curte pustiită de case, pe alocuri cu ziduri fragmentate şi o biserică ciuntită de turle, cu acoperişul năruit şi stîlpi prăbuşiţi peste mormîntul sacru al Marelui Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. În locul mărfurilor frumos stivuite în rafturi zăceau în curte grămezi de cenuşă, cărămizi, tencuială, cîrpe, veselă etc. Hanul şi prăvăliile erau în întregime distruse. Despre refacerea hanului şi a celorlalte anexe nici nu mai putea fi vorba. În afară de faptul că păgubiţii nu ar mai fi avut bani să-şi refacă bunurile, hanul ca unitate comercială de depozit şi desfacere îşi trăise traiul din punct de vedere istoric. În noile condiţii economice de la jumătatea Secolului al XIX-lea, cînd lua avînt producţia manufacturieră mecanizată, vizînd importurile, societatea românească se afla pe drumul modernizării, marcată de apariţia magazinelor şi a prăvăliilor stradale; hanurile nu mai erau actuale nici ca depozite, nici ca loc de refugiu în caz de primejdie. De aceea, singurul lucru bun de făcut, pentru moment, rămăsese demolarea resturilor de la vechile construcţii şi nivelarea terenului. Acesta a fost motivul pentru care edilii Bucureştiului din acea vreme, în frunte cu Domnitorul Gheorghe Bibescu, au precedat operaţiunea de nivelare a terenului cu sistematizarea vechii mahalale de la Sfîntul Gheorghe – Nou. Autorul acestei întreprinderi a fost inginerul maior Baron R.A. Boroczin. El a întocmit planurile de sistematizare a vechii mahalale „Sfîntul Gheorghe – Nou”, sub îndrumarea agăi Iancu Manu, a vornicului Ioan Oteteleşanu şi a arhitectului Anton Heft. Rezultatul a fost crearea actualei infrastructuri a caselor din străzile Băniei (fostă Sf. Gheorghe), Colţea, Cavafii Vechi şi Bulevard.

(va urma)

Preot dr. Emil Nedelea Cărămizaru

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite