Monahi care au purtat flacăra învăţăturii creştine
  • 25-10-2021
  • 0 Comentarii
  • 110
  • 0

La sfîrșitul celor 40 de zile de la Învierea Sa, Isus Christos li s-a arătat lui Petru, Iacov, Andrei, Filip și ceilalți ucenici, zicîndu-le: ,,Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mîntuit, iar cine nu, va fi osîndit”. După aceste vorbe, Domnul Isus S-a înălțat la cer și S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. De atunci, s-au scurs secole după secole, și atîția alți slujitori ai lui Dumnezeu s-au tot perindat prin lume, purtînd flacăra învățăturii creștine. Astăzi a sosit vremea să aflăm cîte ceva despre ostenelile a trei dintre ei – Moșul Gheorghe Lazăr, de felul său de prin părțile județului Alba; monahii Atanasie și Chiril Păvălucă, alți doi fii ai Ardealului, precum și protosinghelul Iosif Crăciun, moldovean de felul său, tustrei, adunați și nevoiți în jurul și între zidurile Mînăstirii Neamțului, ctitorită de domnitorul Petru Mușat în Secolul al XIV-lea, unde, cînd le-a venit văleatul, și-au găsit somnul de veci.
Rîndurile de față au fost inspirate de lucrarea ,,Moșul Gheorghe Lazăr: un sfînt al zilelor noastre”, modelul adevăratului peregrin român, scrisă de arhimandritul Ioanichie Bălan și tipărită în anul 2010 la Editura ,,Mînăstirea Sihăstria”.
Prin trăirea sa cu totul aleasă, Gheorghe Lazăr este un exemplu dintre cele mai rare în viața duhovnicească a Bisericii noastre din ultima sută de ani, care, din păcate, a fost și este populată cu atîția impostori, iubitori de arginți și de trîndăveală. Născut în anul 1946 în comuna Șușag (Alba), încă din copilărie, așa smerit, tăcut și iubitor de liniște, el s-a simțit atras de Dumnezeu. Noaptea, se ruga pe furiș în biserica satului și ziua se ascundea în biserică sau în pădure, citea Psaltirea și se ruga nemișcat în genunchi și cu mîinile ridicate la cer. La vîrsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o fată la fel de credincioasă, care i-a făcut 5 copii. La vîrsta de 37 de ani, s-a adunat cu mai mulți săteni și a plecat să se roage la Mormîntul Domnului de la Ierusalim, poate vor scăpa de sărăcie. A peregrinat prin toată Palestina și a vizitat străvechile lavre, unde se ruga nemișcat în genunchi și cu mîinile ridicate spre cer. Cu lacrimi șiroaie, el se ruga la Dumnezeu să-i ierte păcatele. A ajuns și în pustie, unde a cunoscut tot felul de călugări care se rugau necontenit și trăiau numai cu pîine și apă. Acolo a suferit și el foametea, setea, păduchii și ispitele diavolilor.
După un an, simțind că a sporit duhovnicește, a plecat la Sfîntul Munte, desculț și cu un cojoc peticit în spinare, cu Sfînta Evanghelie și Psaltirea în mînă. Zorind pe cale, rostea, cu glas tare și ochii în lacrimi, rugăciunea lui Isus: ,,Doamne Isuse Christoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. De la nimeni nu cerea nimic: nici bani, nici haine, nimic. Dormea pe unde apuca și gusta cîte ceva numai după apusul soarelui. La Athos, a întîlnit mulți călugări care l-au deprins mai bine cu rugăciunile. După 3 ani de aspră nevoință, Gheorghe Lazăr s-a întors acasă, la Șușag, la fel de sărac. În schimb, căpătase de la Dumnezeu mai multe druri: să rabde de foame și de sete, să doarmă puțin și să postească marțea, joia și vinerea, să meargă desculț prin zăpadă. Căci mireasma sărăciei și înfrînarea Îi sînt dragi lui Dumnezeu. Sporise duhovnicește, dar și îmbătrînise. De aceea lumea îi spunea Moș Gheorghe Lazăr.
La puțină vreme, și-a luat iarăși la revedere de la nevastă și de la copii și a plecat prin lume, simțind chemarea lui Dumnezeu.
– Du-te, Gheorghe, cu Dumnezeu, i-a spus nevasta. Ține calea pe care ai apucat-o și mai vină pe acasă din cînd în cînd. Sfînta Cruce să-ți ajute, roagă-te pentru mine și pentru copii...
Timp de aproape 40 de ani, a fost un peregrin neobosit, din sat în sat, de la o biserică la alta. Niciodată nu se grăbea și nu a fost bolnav niciodată. Mic de statură și cu ochii albaștri, era îmbrăcat cu cămașă și ițari din cînepă cîrpiți, și o cruce mare îi atîrna la gît. Ținea pe umeri un cojoc, și el cîrpit. Psaltirea o știa pe dinafară, dar nu o lăsa din mînă niciodată.
După ce a peregrinat prin toate mînăstirile și bisericile din părțile Sibiului, Făgărașului, Brașovului și Țara Bârsei, Moș Gheorghe a trecut Carpații pe la Brețcu și Valea Oituzului și, odată ajuns pe Valea Bistriței, s-a stabilit la Piatra Neamț. Și-a găsit culcuș în clopotnița Bisericii Sfîntul Ioan, ctitorită de Ștefan cel Mare. Noaptea, intra în biserică, își făcea rugăciunile și era fericit. Avea biserică, chilie, liniște, duhovnic. Altceva – haine, bani, căldură, hrană – nu căuta. A stat 20 de ani lîngă Biserica Sf. Ioan din Piatra Neamț. Îl iubea toată lumea pe Moș Gheorghe Lazăr, că era blînd și cucernic.
– Ce mai faci, drăguță, se adresa el oamenilor întîlniți în cale.
– Roagă-te, moșule, pentru mine, casă și copii, îl rugau oamenii și îi întindeau cîte un galben.
– Drăguță, zicea el, dă-l la săraci, așa cum ne poruncește Dumnezeu!
Destul de sugestiv este descris tabloul cu un bătrîn care își aduce aminte de o scenă cu Moș Gheorghe. Cică era iarnă la Piatra Neamț, cu viscol și zăpadă multă. Cu pieptul descheiat, fără nimic pe cap și desculț, el mergea pe stradă. A intrat într-o brutărie, unde ardea focul. Și-a pus picioarele pe jăratec. Gheața care îl jenase la mers îi cădea dintre degete, dar pe el nu-l ardea jăratecul. După un timp, s-a ridicat și, fără să spună un cuvînt, a plecat iarăși desculț prin zăpadă. Alt bătrîn, părintele Mina Prodan, își amintește că, prin 1910-1915, veneau săracii orașului la Moș Gheorghe să-i miluiască. Îi așeza pe rînduri, scotea din traistă ce căpătase și el de la alții și le împărțea săracilor, îmbărbătîndu-i și rugîndu-se pentru dînșii. El, care era cel mai sărac dintre săraci. În ce case intra el, intra și darul lui Dumnezeu – pacea, armonia, bucuria și binecuvîntarea. Moș Gheorghe își făcuse și cîțiva ucenici. Cu toții se nevoiau umblînd desculți și ținînd-o într-un post preungit. Dintre toate mînăstirile pe care le cutreiera, cel mai mult îi plăcea la Schitul Sihăstria, unde prin 1911 egumen era un fost ucenic al său, ieroschimonahul Ioanichie Moroi. La fel era primit și la Mînăstirea Neamț.
– Binecuvîntează, sfinte, îi ieșeau înainte călugării...
Dar și la Sihla, Agapia, Văratec sau la Bistrița. A ajuns și la Iași, unde s-a rugat la moaștele Sfintei Paraschiva. Și în Bucovina. Rar cînd mai venea pe acasă la Șușag. Ședea o lună, dădea familiei puținii bani agonisiți, după care pleca iarăși la drum. El a prevăzut și primul război:
– Luați aminte, că se tulbură lumea!...
Deși n-a fost bolnav niciodată, în 1911 Moș Gheorghe a căzut la pat, după care, chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului, călugării l-au găsit mort în chilia de lîngă Biserica Sf. Ioan din Piatra Neamț. Avea 70 de ani. L-au prohodit 50 de preoți, ierarhi, stareți, pustnici, călugări, maici și mii de credincioși. L-au îngropat în cimitirul orașului. Tîrziu, prin 1934, protosinghelul Damaschin Trofin, fostul său ucenic, i-a strămutat osemintele la Mînăstirea Văratec.
* * *
Monahii Atanasie și Chiril Păvălucă, precum și protosinghelul Iosif Crăciun sînt alți 2 slujitori ai lui Isus Christos cu care Moș Gheorghe Lazăr s-a întîlnit și s-a povățuit de bine.
În toamna anului 1909, îndemnați de Moș Gheorghe Lazăr, frații Iosif și Haralambie Păvălucă, 2 fii ai Ardealului, au venit la Mînăstirea Namțului să se călugărească. Și cum aveau inima largă, au dăruit mînăstirii toată averea lor – 350 de oi, 4 cai, 2 căruțe, 4 măgari și duium de calabalîc. Văzînd asemenea plocon, arhimandritul Valerie Moglan i-a primit în grădina Maicii Domnului, i-a dus la biserică, le-a orînduit duhovnic și, peste 1 an, i-a călugărit cu numele de Atanasie și Chiril. Această hotărîre a lor nu a fost luată întîmplător, căci, încă de copii, se deprinseseră să citească Psaltirea în fiecare zi, să mănînce zilnic și doar seara, să facă sute de metanii, să umble, vara-iarna, cu capul descoperit și să poarte veșminte aspre și sărăcăcioase, din cînepă.
Totul a mers bine cu călugăria și ciobănia lor pînă într-o zi, cînd s-au despărțit. Atanasie a rămas la stînă cu oile sale și călugăr la Neamț, iar Chiril a fost hirotonisit preot și trimis egumen la Schitul Țibulcani. De acolo, a ajuns la Sfîntul Munte, unde și-a zidit mai multe chilii și a primit în grijă frați. Asta se întîmpla pînă în 1930, cînd a și murit. Atanasie a rămas cu oile sale în pădure și cu Psaltirea în mînă. El nu dormea, ca alții, lungit pe spate, pe coaste sau pe burtă. Nu, el dormea șezînd pe un scăunel, deprindere învățată de la Moș Gheorghe. La fel ca și mersul descuț și cu capul descoperit. Ca și Christos, căci nicăieri nu scrie că ar fi purtat încălțări și capul acoperit cu ceva. Cît privește mărturisirea, părintele Atanasie se mărturisea la două săptămîni și se împărtășea la 40 de zile. Mergînd în urma oilor sale, niciodată nu lăsa să-i zboare gîndurile spre cele lumești, ci la frumusețile Raiului și la Scaunul Judecății de Apoi.
Așa a petrecut multnevoitorul și preaînțeleptul Atanasie, ostaș al lui Christos, în mîngîiere, ascultare, post aspru, priveghere de noapte și osteneală de zi, în cîntare de psalmi, tăcere și golătate. Nimenea nu era mai sărac precum el. Și nimenea nu purta haine mai rupte. Călugărul Atanasie Păvălucă s-a mutat la Domnul în anul 1955.
Între 1925 și 1944, protosinghelul Iosif Crăciun (1864-1944) a strălucit în obștea Mînăstirii Neamț. Un alt mare duhovnic care a continuat opera înaintașului său, arhimandritul Calistru Gheorghiu. Originar din satul Gârcina – județul Neamț, el a ucenicit pe lîngă pomenitul Moș Gheorghe. În 1913, pe cînd avea 49 de ani, s-a călugărit la Mînăstirea Neamț. Apoi s-a făcut monah și s-a pustnicit prin pădurile de lîngă Schitul ,,Icoana Veche”. Îl chinuia gerul, căci umbla desculț și cu capul gol. Îl chinuiau gîndurile negre, foamea și nălucirile. Dar le biruia pe toate prin rugăciune și răbdare. Căpătase darul de a izgoni duhurile rele din oameni (epilepsia și muncitul diavolilor) prin post negru, cititul Psaltirei și rugăciuni ziua și noaptea. Spovedea lumea și o îndemna la post și rugăciuni. La sfinția sa veneau și oameni cu mari frămîntări sufletești, deznădăjduiții, cei cu păcate grele, bolnavii de tot felul. Și pentru aceasta, făcea totul să-i cîștige duhovnicește. Dădea sfaturi de mîntuire. Tot timpul, chilia sa era plină. Bătrîn, slab, adus de spate, albit și îmbrăcat cu o dulamă veche, el se oprea la fiecare bolnav și îi adresa cuvinte de îmbărbătare, cum că Dumnezeu e darnic și are grijă de toți. Trebuie doar să-I cerem, și ne va da. Tot ce aduna de la bolnavi dădea la mînăstire.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite