În data de 5 martie 1953 înceta din viață unul dintre cei mai sîngeroși tirani din istorie. Iosif Vissarionovici Stalin părăsea această lume la 74 de ani, după ce în Rusia și în țările din blocul comunist sute de milioane de oameni avuseseră de suferit de pe urma deciziilor sale crude. În Rusia sovietică, în loc să resimtă un sentiment de ușurare, milioane de ,,oameni noi” au plîns după Stalin.
În 2 martie 1953 întreaga lume comunistă primea o veste cutremurătoare: Iosif Vissarionovici Stalin, eroul naţiunilor şi continuatorul lui Lenin, în vîrstă de 74 de ani, a intrat în comă, fiind  paralizat pe partea dreaptă a corpului. Cu o zi înainte, un agent de pază l-a descoperit pe dictator întins pe podea în sala de mese a uneia dintre reședințe. A doua zi, medicii ajunși la fața locului l-au diagnosticat pe Stalin cu paralizie. Trei zile mai tîrziu afecțiunea lui Stalin a fost făcută publică prin intermediul unui buletin de sănătate difuzat la radio și publicat în ziare. Rapoartele medicale au indicat semne ale agravării stării de sănătate: pierderea cunoștinței, paralizie și accident vascular cerebral. Poate și de aceea, moartea dictatorului a fost lentă și dureroasă. Și-a pierdut capacitatea de a vorbi, deși existau semnale de activitate cerebrală. Ce a simțit în ultimele clipe acest bărbat, în vîrstă deja, care terorizase țara? Este posibil să fi experimentat durere și neputință, dar, din păcate, nu le-a putut exprima. Inima dictatorului s-a oprit pe data de 5 martie 1953, cu puțin înainte de orele 22.. Raportul medical a indicat, drept cauză a decesului, o hemoragie cerebrală. Înmormîntarea a avut loc patru zile mai tîrziu, pe 9 martie.
Dincolo de acţiunile, politicile, realizările şi cruzimea dictatorului sovietic, există cel puţin două lucruri care merită o atenţie deosebită în momentul în care vorbim de acest eveniment: pe de o parte, împrejurările în care s-a produs decesul tiranului, iar pe de altă parte, ritualul funerar al acestuia.
Moartea lui Stalin, învăluită în mister
Oficial, Iosif Stalin a murit din cauza unei hemoragii cerebrale, care a fost cauzată de hipertensiune şi aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit din cauza stresului din anii războiului. Aceste afirmaţii au fost susţinute de toţi cei care l-au văzut ultimii pe Stalin în viaţă: Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov, imediat după ce au ajuns la putere. Cu o oră şi 10 minute înainte de declararea decesului, aceştia hotărîseră cum să împartă puterea, iar actul care certifică acest lucru este protocolul secret al şedinţei comune a Plenarei CC al PCUS, al Consiliului de Miniştri al URSS şi al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 5 martie 1953, care a fost încheiat la ora 20.40!
După cum se arată în autobiografia lui Nikita Hruşciov, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de miniştrii săi, după care dormea toată ziua, urmînd ca ei să rămînă treji şi să conducă ţara. Unii istorici vorbesc de aceste dineuri ca de un ritual pe care Stalin îl urma înaintea unor epurări pe care urma să le facă în rîndul celor din jur. Se pare că puterea lui Beria crescuse într-atît încît dictatorul sovietic se simţea ameninţat.
La 1 martie 1953, după un dineu ce s-a întins pe durata întregii nopţi, alături de cei patru, Stalin a plecat să doarmă, însă a doua zi a fost găsit inconștient. Ipoteza otrăvirii nu a fost luată oficial în calcul. Totuşi, din amintirile paznicilor lui Stalin, reiese că, cel mai probabil, liderul sovietic s-a otrăvit imediat ce a băut apa minerală care se afla pe birou. Şi din rapoartele secrete ale medicilor care l-au văzut în ultimele zile de viaţă reiese că aceştia îl trataseră pentru o intoxicare cu un fel de cocktail de otrăvuri.
În 2003, un grup de cercetători ruşi şi americani au enunţat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sîngelui, hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta este plauzibilă. Cum a murit Stalin se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.
Ritualul înmormîntării
Trupul lui Stalin a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin pînă la 3 octombrie 1961, cînd a început destalinizarea în Uniunea Sovietică, apoi, a fost îngropat lîngă zidul Kremlinului. Însă ritualul funerar este o copie fidelă a celui la care a fost supus Lenin, părintele fondator al URSS.
Deşi a încercat să îşi elimine toţi competitorii şi adversarii politici după moartea lui Lenin, iar prin cultul personalităţii să îl pună într-un con de umbră pînă şi pe acesta, Stalin nu a reuşit să îi fure imaginea de erou. În istoria mentalităţilor, eroul fondator îşi asigură nemurirea într-o formă escatologică, însă Lenin beneficiază de cuceririle tehnologice ale vremii – îmbălsămarea – şi nu de simbolistica hagiografică. Şi ritualul de înmormîntare este special, fiind unul dintre elementele de bază ale imaginarului comunist, deşi preia elemente importante din ceremonialul imperial. Expunerea trupului conducătorului pentru perpetuă glorificare devine centrul ceremonialului, întrucît ritualul religios este exclus, iar varianta publică de priveghi este garda la catafalc. În plus, aceasta stabileşte viitoarele ierarhii în cadrul familiei politice prezente la înmormîntare. Familia naturală este doar un accesoriu, un simplu participant la înmormîntare, fiind substituită ierarhiei de partid. Bocetul feminin, caracteristic momentului, este înlocuit în mare măsură cu discursul ceremonios şi cu imaginea întregului popor care îl conduce pe ultimul drum pe conducătorul iubit. La toate se adaugă aşezarea defunctului într-un edificiu reprezentativ, a cărui putere din timpul vieţii se va manifesta de acum tainic şi de la care se vor inspira epigonii săi.
Stalin, aşezat lîngă Lenin, a încercat să îi submineze autoritatea, însă investiţia în cultul personalităţii şi epurările nu au fost pe placul partidului, aşezat pe plan secund. În baza acestui fapt, Hruşciov reuşeşte damnarea memoriei lui Stalin şi mutarea acestuia într-un loc mai pămîntean (lîngă zidul Kremlinului), în 1961, cînd a început destalinizarea.
Cum au plîns românii moartea dictatorului
Note informative secrete arătau cum au întîmpinat românii moartea lui Iosif Stalin, temutul lider al URSS, în „cea mai frumoasă mascaradă regizată de comunişti”.
Atmosfera din Bucureşti, în ajunul morţii temutului lider al Uniunii Sovietice şi în zilele care au urmat evenimentului, a fost descrisă de un preot arab, ortodox, care se afla în capitala României ca invitat al Patriarhului Justinian, şi care apoi s-a întors în ţara sa din Orientul Mijlociu. Documentul în care sînt descrise evenimente petrecute în 4-5 martie 1953 a fost păstrat în arhivele Radio Europa Liberă. „La Bucureşti au fost luate măsuri speciale în prima noapte de cînd condiţia critică de boală în care se afla Stalin a fost făcută publică. Districtele centrale ale oraşului au rămas aproape pustii, iar maşinile autorităţilor circulau pe străzi cu viteză maximă. De la ora 21, Securitatea a început să verifice cărţile de identitate ale puţinilor trecători, iar persoanele care trezeau suspiciuni erau percheziţionate. Am avut ocazia să merg la oficiul central al Poştei, cu treburi, şi chiar la intrare un detaşament al Securităţii m-a legitimat.  Nu ştiu dacă astfel de măsuri au fost luate şi în suburbii sau în alte părţi ale oraşului”, scria preotul, conform raportului secret, păstrat în arhive. Acesta susţinea că a doua zi dimineaţa, în Bucureşti au apărut manifeste anti-Stalin, însă nu a observat vreunul dintre acestea. Fluturaşii, de mărimea unor pagini obişnuite de carte, ar fi anunţat că apropierea morţii lui Stalin ar fi însemnat „începutul sfîrşitului pentru comunism” şi chemau poporul român să se pregătească pentru că „măreaţa zi” se apropia. Proclamaţiile se intitulau „Români” şi se încheiau cu „Trăiască România Liberă”. Preotului i s-a spus că astfel de fluturaşi au fost găsiţi lipiţi pe zidurile Universităţii şi pe pereţii marelui restaurant de stat „Dunărea”. O astfel de informaţie, relevantă pentru agenţiile de informaţii străine, era considerată improbabilă – atît timp cît nu a putut fi raportată sau confirmată şi de alţi oficiali ai legaţiilor din Bucureşti.
Patriarhul Justinian, care îl găzduise pe preotul arab, a convocat Sfîntul Sinod într-o sesiune extraordinară în care a hotărît ca Te Deum să fie rostit în toate bisericile, pentru recuperarea dictatorului sovietic. „Sursa noastră afirma că, în ciuda agitaţiei manifestată de Justinian, preoţii obişnuiţi abia şi-au putut ascunde bucuria la auzul oportunităţii de a se ruga pentru sufletul unui om care a negat existenţa lui Dumnezeu. Cele cîteva persoane care au venit la biserici pentru a participa la Te Deum au fost prezente din simplă curiozitate, în opinia preotului. Acesta afirma că printre enoriaşi se aflau agenţi secreţi, trimişi să se asigure că preoţii respectă setul de ordine primit de la Sfîntul Sinod. Preoţii au fost alertaţi de prezenţa agenţilor, astfel că niciunul nu s-a grăbit să îşi manifeste jubilaţia interioară”, arătau autorii raportului.
În seara zilei următoare, în timp ce Radio Moscova încă anunţa buletinele medicale ale doctorilor de la Kremlin cu privire la starea gravă a pacientului, oficialul arab a fost invitat să cineze în casa unui preot român, împreună cu alţi trei invitaţi străini. „Radioul era pornit, iar tovarăşul sursei noastre a rugat gazda să găsească frecvenţa unui post de radio de limbă arabă al staţiilor din Orientul Mijlociu, pentru a putea afla adevărul despre ce se petrece în Moscova. De la posturile din Orientul Mijlociu au ajuns să asculte BBC, Vocea Americii şi Radio Europa Liberă. Cel din urmă era însă mai dificil de ascultat în acea noapte decît în alte perioade, dacă interferenţele au fost cauzate de bruiaje sau de atmosferă nu şi-a putut da seama”, informau autorii documentului.
„Românii au jucat teatru toată noaptea”
Un alt document păstrat în arhivele RFE prezenta mărturia unui tînăr român, care a părăsit ţara la începutul anului 1954, refugiindu-se într-o tabără din Trieste. Acestea informa că moartea dictatorului sovietic le-a dat românilor un sentiment de uşurare şi o speranţă de libertate. În ziua cînd aceasta a fost anunţată, oamenii au ieşit în barurile şi în restaurantele din Bucureşti pentru a sărbători, însă nu le-a luat prea mult timp pentru a fi din nou deziluzionaţi. Iată mărturia tînărului: „Nu pot vorbi despre moartea genialului conducător de oaste, de genialul conducător de popoare, de cel mai mare învăţător şi savant al omenirii, fără a arăta cu ce durere a primit poporul român această catastrofă. În ziua de 5 martie 1953, moartea era anunţată la radio şi chenarele din cadru negru de o şchioapă ale ziarelor, în special al ziarului Scînteia, organ al comitetului Partidului Muncitoresc Român, recomandau poporului român o atitudine de sobrietate excesivă, arătînd oamenilor catastrofa abătută asupra întregii omeniri muncitoare din lume.  Sincer vorbind, lumea nu credea într-adevăr că acest călău al omenirii a murit cu adevărat. Dar cînd posturile de radio străine au comentat şi au confirmat acest lucru, a crezut şi au început să-şi manifeste cu adevărat durerea. Primul lucru foarte sugestiv care exprima durerea de care era cuprinsă lumea a fost faptul că bufetele şi cîrciumile din Bucureşti au fost pline pînă la refuz. Au plîns oamenii moartea genialului, îmbătîndu-se şi petrecînd toată noaptea. Au jucat teatru toată noaptea, ori de cîte ori vedeau un miliţian, rîsul se transforma într-un plîns simulat, iar după trecerea pericolului, aveau un motiv în plus să rîdă şi să se amuze. Oare ce o fi spus Partidul cînd a aflat că în noaptea celei mai mari tragedii din istorie, poporul a cheltuit cel din urmă ban din casă, iar Trustul alimentaţiei publice a realizat cea mai ridicată reţetă de încasări de la înfiinţarea sa?”, a relatat tînărul.
În schimb, a doua zi tot oraşul era îndoliat. Toate instituţiile şi în special sediile Partidului erau acoperite cu negru. La ambasada Uniunii Sovietice s-au făcut pregătiri speciale. „Aici, afară de faptul că totul era pavoazat în negru, s-a amenajat o sală specială unde trona tabloul încadrat în negru al marelui dispărut. Tot aici se găsea şi un registru în care muncitorii români trebuiau să semneze după ce au vărsat cîteva lacrimi de formă. Acest lucru nu era ceva nou pentru bietul popor român care de la instaurarea regimului comunist în ţară poartă o mască de circumstanţă în orice ocazie, fie cînd este chemat la o şedinţă, fie cînd merge la manifestaţie. În orice caz, începînd din ziua următoare, o masă de oameni care forma o coadă interminabilă se afla în faţa ambasadei ruseşti şi, terminîndu-se, ocolea trei - patru străzi laterale în şoseaua ce purta  numele marelui dispărut, Şoseaua Stalin. Am fost din simplă curiozitate şi am asistat la cea mai frumoasă mascaradă regizată de comunişti. Am văzut cum făcuseră şcoala cu cele mai bune stahanoviste şi cu oamenii devotaţi ai Partidului, care cînd ajungeau şi priveau la tabloul lui Stalin maşinal începeau să plîngă, nefiind capabili să mai semneze în registru. De altfel, aceste scene au fost şi filmate şi trimise la Moscova, pentru a arăta cum a luat parte poporul român la marea durere”, scria românul.
R.M.