
- 20-01-2025
- 0 Comentarii
- 169
- 1
La 31 decembrie 1889 se stingea din viață marele povestitor
român Ion Creangă. A trecut la cele veșnice la vîrsta de 52 de ani, la
numai cîteva luni după moartea bunului său prieten, Mihai Eminescu.
Atunci,
în Ajunul Anului Nou, Creangă institutorul, marele povestitor al
Junimii şi răspopitul Ieşilor, se prăbuşea pe podeaua unei tutungerii
din Iaşi. Murise în urma unui atac de apoplexie.
Cîteva detalii
despre ultimele luni din viaţa scriitorului ni le oferă George
Călinescu, în volumul ,,Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Creangă a
moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap
în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi
simplu din picioare. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să
îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se
întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă
mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se
simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit
medicii, şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său
devenise mult prea slăbit”.
Din cauza problemelor de sănătate,
Ion Creangă nu mai avea puterea să-și aștearnă gândurile pe hârtie, așa
cum menționează Titu Maiorescu, într-o scrisoare pe care a trimis-o în
1887, către ,,România Jună”, de la Viena: „Poate ar mai scrie şi I.
Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav.(A devenit epileptic:
nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent)”.
De altfel,
Creangă suferise deja un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut
că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri
cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi
fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă – și
deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai
puţin de unul ca mine” – aşa a reacţionat scriitorul la ştirile care
anunțau decesul său.
Însă ceea ce l-a prăbuşit cu adevărat pe
Creangă, spune George Călinescu, este moartea prietenului său de suflet,
Mihai Eminescu, urmată și de cea a Veronicăi Micle, pe care Creangă o
îndrăgise mult. Criticul literar spune că mulţi dintre cunoscuţi l-au
văzut pe Creangă la bojdeucă plângând zile în şir: „Fu văzut plângând ca
un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea
morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum, el se gândi cu
seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii
viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de
necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească
sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară”, povestea
criticul literar George Călinescu, despre drama prin care trecea Ion
Creangă după moartea lui Mihai Eminescu.
De altfel, din acel
moment, Creangă a refuzat să se mai îngrijească, crizele sale se
îndeseau, iar scriitorul intrase în concediu de boală. Se îngrăşase mult
şi nu-i mai păsa de nimic. Le spunea multora că s-a stins odată cu
Eminescu.
Pe la jumătatea lunii decembrie 1889, tipograful
Ionescu îl găsi pe Ion Creangă retras în bojdeuca lui. Era cam bolnav și
avea iar gust de glumă. Dar era încredințat ca va muri: „Bre – se căi
el – tare îmi pare rău ca-s bolnav, și mă tem c-am să mor și n-am să pot
scrie anecdota cu moș Haralambi și încă vreo doi-trei ce le am în cap”.
În
ziua de 31 decembrie a acelui an, în Iaşi era o iarnă cumplită, iar
urătorii porniseră deja să apară pe uliţe. Toată lumea era bine dispusă
şi oamenii îşi adresau tradiţionalele urări de Anul Nou.
La
prânz, Creangă a ieşit şi el din casă şi a mers până la tutungeria din
Strada Goliei 51, unde era fratele său Zahei. Acolo, scriitorul a
suferit o criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, căzând ca secerat
la pământ. Scena morţii lui Ion Creangă este descrisă de George
Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Vremea era
urâtă, a ploaie, şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la
vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din
Strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie
întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte
murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie
laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e
ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că
au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a
cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era
rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările
pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al
morţii”, aşa a povestit George Călinescu episodul morţii unuia dintre
cei mai iubiţi scriitori români.
A doua zi, fiind sărbătoare (Sf.
Vasile cel Mare), nu toată lumea află de moartea povestitorului.
Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare. Zahei
aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gheorghe Ienăchescu
pretinde a fi avut el sarcina îngropării. Vasile Pogor, care era primar,
dădu locul de veci la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripă o
invitație (…) concepută în acest stil: „IOAN CREANGĂ – Profesor în
vârstă de 52 de ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua
de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marți, 2 ianuarie, ora
unu precis la cimitirul «Eternitatea» (Iași) unde se află depuse
rămășițele lui. Fiii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și
cunoscuții a asista la înmormântare”.
La slujba de înmormântare
însă „nu au asistat prea mulți, fiindcă invitațiile nu au fost împărțite
la timp și mai ales deoarece vremea era rea. Ploua de două zile, zăpadă
se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețuș. Lumea se temea
să iasă pe stradă. Veniră învățătorii, elevi și studenți, Artur Stavri,
Eduard Gruber și alții. A fost prezent și tînărul licențiat Nicolae
Iorga, precocele savant care uimise lumea intelectuală din capitala
Moldovei după performanța sa de a absolvi în timp record Facultatea de
Litere a Universității din Iași (între 27 septembrie 1888, data
înscrierii, și 19 decembrie 1889, momentul susținerii licenței).
Sicriul
era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui
junimist, anume Nicu Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă
(fiul povestitorului), se citi inscripția: „Voitorului meu de bine,
scump prieten și tată“.
Se ținură obișnuitele cuvântări. Eduard Gruber rosti, în numele cercului literar, următorul necrolog:
„Jalnică
adunare, o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în
fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă,
acest fruntaș al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii
și tinerimea entuziastă, admiratoare a lui Creangă, își simt acum inima
zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în
care el zace, muțenie și neclintire care ne fac să ne îngrozim și să ne
podidească lacrimile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în
viața lui”.
„Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui
Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincolo de Siret, adus de căruța lui
moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruță cu boi, în port țărănesc,
cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui
rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său,
înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase,
pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb, pe groapa
sa năpădită de ierburi, și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba
cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec
domoale vitele, acolo unde se vede încețoșat Ceahlăul, și Ozana s-aude
clipocind. I-a fost dat altfel”.
Ultimul drum al povestitorului,
marcat de o întîmplare tulburătoare
De
la Barbu Lăzăreanu (via poetul Ioan Păun Pincio) ne-a rămas relatarea
unui moment macabru legat de înmormântarea lui Ion Creangă. Ioan Păun
Pincio locuia, în acea vreme, la Iași, pe o stradă râpoasă, în apropiere
de bojdeuca cu cerdac a lui Creangă. Acesta a participat la
înmormântarea povestitorului pe 2 ianuarie 1890 și a consemnat un
detaliu neplăcut, petrecut după prohodul și cuvântările din biserică,
atunci când sicriul a fost ridicat și cortegiul a pornit spre groapă.
Era un ger cumplit, cu ghețuș și zăpadă topită. Păun povestea că au
trebuit să ducă sicriul cu rămășițele pământești ale lui Creangă pe
umeri, deoarece dricul cu cai nu s-a încumetat să coboare povârnișul
repede și alunecos.
În aceste împrejurări, unii dintre purtătorii
năsăliei au alunecat, căzând, iar trupul lui Creangă a fost aruncat
afară din coșciug, rostogolindu-se prin zăpada topită până în vale.
Cineva dintre cei prezenți ar fi șoptit în glumă: „Ioane, nici acum nu
ai stare!”.
Poetul Ioan Păun Pincio a dat și el o mână de ajutor
ca trupul neînsuflețit al marelui scriitor să fie ridicat, pus în sicriu
și dus cu băgare de seamă la locul de odihnă.
* * *
,,Când
groapa de clasa I de la «Eternitatea» se acoperi de pamânt, rude și
prieteni scotociră prin bojdeuca răposatului. Capitanul Constantin
Creangă (fiul povestitorului) găsi pe undeva strânși destui bani, de
vreme ce dărui numaidecât 9.000 de lei pentru tipărirea operei
defunctului său părinte. Pe fundul unei lăzi se afla o păpușă în chip de
popă, cu potcap în cap, pe care sta scris «popa Smanrana». Unul îi
culese fluierul. Țiitoarea (concubina lui Creanga, Tinca Vartic) lăsată
în bojdeucă a scăpat în sfârșit de terfeloage ( manuscrisele
scriitorului) care îi ședeau de atâta vreme în gât și făcu în fine
curățenie. Trăi acolo și se mărită mai târziu cu un ins, devenind
«doamna Ecaterina Deliu». Ea nu știu niciodată pentru ce vine lumea
într-un bordei surpat, dar întinse mâna pentru bacșiș și muri de beție
în 1912. Bojdeuca marelui povestitor moldovean Ion Creangă ramase
dezolată pe marginea râpei, copacii se uscară, iar pe dealul altădată
gol începu sa răsară o turma albă de căsuțe”. (Sursa: George Călinescu
-,,Ion Creangă. Fragmente din capitolul XII, ,,Cei din urmă ani și
moartea”).
R.M.
3.0 C