Îngenuncheat sub bicele de plumb

se stinge calul pe un drum de ţară

îl priveghează lanul de porumb

şi un schelet de piatră funerară

Înalte parapete de tutun

trimit arome vechi din depărtare

îl părăseşte îngerul cel bun

ca pe-o ruină necuvîntătoare

În groapa zării albe abaţii

îşi lustruiesc păşunile şi strana –

sînt grajdurile marii herghelii

unde-a deschis întîia oară geana

Şi cum l-au buşumat cu busuioc

şi cum îi înflorea pe limbă fînul!

De-acolo, într-o seară cu noroc

îl luase Dumnezeul lui: stăpînul

L-a ţesălat şi parcă i-a şoptit

versete dulci numai de ei ştiute

şi n-a fost mînz ca el mai fericit

cînd l-a lăsat pe haine să-l sărute

Cum a ajuns aici? Ce s-a-ntîmplat

de l-au trădat puterile deodată?

Parcă un disc de foc l-a fulgerat

cu gust amar ca frunza de muşcată

De bună seamă, vipia de prînz

i-a mai furat din umbră şi din vlagă

deşi bătrîn, se simte încă mînz

şi-ar mai putea un veac întreg să tragă

Oh, de-ar ploua acum ce bine-ar fi

i-ar înmuia gingia însetată

dar seceta regină-i pe cîmpii

şi doar un nor de ulii se arată

L-au deshămat şi l-au lăsat în praf

un cal mai tînăr droşca o va duce

cadavrul unui stîlp de telegraf

îi stă la căpătîi, în chip de cruce

E pentru prima oară liber azi

fără de şa, căpăstru şi zăbală

cum sîngerează rana pe grumaz

l-a podidit un vis ca o sfîrşeală

Şi se făcea că vin toţi mînjii lui

adulmecîndu-l fermecaţi cu botul –

dar vraja moare iar şi nimeni nu-i

să-i spună cum s-a risipit cu totul

Priveşte-n lungul drumului smerit

presimte că stăpînul o să vină

iar mîine, în galop dezlănţuit

o să şi-l poarte iar ca pe-o lumină

Îl năpădesc mărunte vietăţi

îi intră-n ochi şi-n nări viscolitoare

de-ar mai putea acum ca-n alte dăţi

să se-arcuiască teafăr în picioare!

Îi dezmierdau copiii coama grea

cu ei se potrivise cel mai bine

dar ce departe sînt, şi n-ar putea

să-l izbăvească astăzi de ruşine

Se zbate iar, dar fără de folos

un geamăt surd îi macină rărunchii

n-a fost pe lume cal mai credincios

şi tocmai lui i s-au topit genunchii

Nu trece nimeni, nici un pui de vînt

doar păsări mari de pradă dau ocolul

o larmă crudă urcă din pămînt

şi cerul parcă-l dă de-a rostogolul

Îi creşte-n ochi un cald păienjeniş

se-ncheagă spuma lui ca o camee

oştiri hidoase îl privesc pieziş

cu cap de bronz şi trupul de ştiulee

Într-un tîrziu, cînd mai era puţin

nişte năluci au tremurat în zare

pe o mînzacă în valtrap de in

trecea stăpînul drag la vînătoare

Şi fericit primi, cu un suspin

un glonţ în cap şi-o sfîntă uşurare!

CORNELIU VADIM TUDOR