Misterul morții lui Eminescu.
  • 10-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 149
  • 2

Contribuția marelui patriot GH. SĂRAC privind ștergerea  de pe fruntea lui Eminescu a stigmatului de lues

Sper că încă mai avem voie să folosim cuvîntul patriot și să ne iubim țara. Cei care nu sînt de acord să se ducă unde vor și să ne lase pe noi în pace, că nu facem rău nimănui. Sîntem ospitalieri, îi respectăm pe cei de altă etnie care au venit pe aceste meleaguri și trăiesc aici de mult, dar să ne respecte și ei și să nu uite că această țară este România. În aceste rînduri mă voi referi la un patriot care, prin tot ce a făcut, a demonstrat că și-a iubit  și-și iubește țara cu tot ce înseamnă ea, ajungînd să-nfrunte chiar moartea. Este vorba de fratele meu de suflet Gheorghe Sărac (n. 1 iunie 1938), ajuns în inima țării de pe meleaguri bihorene. E interpret de muzică populară și, mai ales, de romanțe, care fac parte din ființa sa. Dar aici voi face cunoscut un alt mare merit al lui: a fost primul care, după ’90, a publicat documente care să-l exonereze pe Eminescu de stigmatul de lues (sifilis). Spre marea lor laudă, în anii care au urmat după 2010, multe personalități de seamă – savanți, filologi, istorici, medici, printre care se numără și Președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop, medicii reputați Irinel Popescu, Vladimir Beliș, Valeriu Lupu, cercetători precum Tudor Nedelcea ș.a. – au adus argumente care să anuleze afirmațiile divinului G. Călinescu din volumul „Viața lui Eminescu” (1932), tradus apoi în 6 limbi, privind „mintea întunecată” a lui Eminescu, bolnav de lues. Și iată cum au decurs, cu adevărat, lucrurile, folosind chiar relatările lui Gh. Sărac, cuprinse în cartea „5 DESTINE. Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad”, Ed. Tipo-Man, Ploiești, 2010, precum și în lucrarea sa „În apărarea lui Eminescu”, 2014.
În anul 1994, cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal care s-a ținut în SUA, Gh. Sărac a fost nominalizat ca locțiitor al delegației române participante la această mare sărbătoare cultural-sportivă, din care făcea parte și ansamblul „Ciocîrlia” al M.I. Cu mult înaintea plecării, fruntași ai comunităților de români, printre care și P.S. Nathaniel Pop – reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române din SUA, au solicitat, pe căi diplomatice, să-i fie aprobată această deplasare pentru a-l cunoaște pe cel care a adunat și a interpretat romanțele eminesciene.
Am sosit acolo – spune Gh. Sărac – pe 14 iunie 1994, iar la 18 iunie, a avut loc primul concert la Chicago, după care a urmat tragedia: delegația se deplasa cu două microbuze și, între Chicago și Detroit, cel în care se afla și Gh. Sărac a avut un accident rutier în care a murit pe loc „culturalul” Casei de Cultură M. I. – Constantinescu, și alt coleg, după aceea, înregistrîndu-se și răniți, unii grav, printre care m-am numărat și eu.
După două săptămîni de spitalizare și alte două săptămîni de stat la o mînăstire de măicuțe originare din Bucovina, am revenit în țară în două cîrje și cu doi prieteni pierduți în accident. Pe tot timpul spitalizării mele, cel din delegația noastră care s-a aflat la volan și a produs accidentul (și care n-a fost deloc tras la răspundere) nu s-a interesat cum am supraviețuit, cum m-am descurcat departe de țară, neputincios și fără bani, apoi cîte luni am mai zăcut la pat în țară și altele…
Prin grija familiei Stela și Octavian (Tavi) Cojan din Chicago, la Detroit am mai făcut un popas de o zi la ei, timp în care am fost ajutat să mă urc într-un zgîrie-nori (96 de etaje) și într-un supermarket. Aici, la standul muzical, am constatat un lucru incredibil: în spațiul rezervat Ungariei, se vindea C.D-ul Music from Hungary, care cuprindea și muzică românească. N-am avut bani să-l cumpăr, dar am rugat să-mi fie xeroxată coperta pe care figurau, ca produse ungurești, Ciocîrlia, Sîrba-n căruță, Hora staccato, Grigoraș Dinicu – prezentate ca produse maghiare! Fără comentarii!
În momentul plecării spre țară, dr. Grigore Schileru, Octavian Cojan, P.S. Nathaniel Pop și alți fruntași români și-au exprimat o mare dorință: afirmînd că sînt român care nu-l va trăda niciodată pe Eminescu, mi-au încredințat manuscrisul lucrării „Misterul morții lui Eminescu”, scrisă de marele neuropatolog german de origine română Ovidiu Vuia, stabilit de mai multă vreme în orașul Gissen din Germania.
Mai departe, lucrurile s-au derulat cu opreliști, dar spiritul lui Eminescu l-a ajutat pe Gh. Sărac să publice cartea. La început, personalitățile culturale și politice din țară l-au tratat cu indiferență. În cele din urmă, cineva care a dorit să-și păstreze anonimatul i-a comunicat că s-a virat suma de 9 milioane de lei la Editura Paco din str. Cristofor Columb nr. 7 din sectorul 1 București, pentru a-l sprijini să publice lucrarea, în 1996.
Odată tipărit, volumul „Misterul morții lui Eminescu” a fost preluat și de Direcția Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, fiind distribuit gratuit comunităților de români din străinătate. De asemenea, la rîndul său, Gh. Sărac s-a deplasat personal în peste 35 de județe, prezentînd lucrarea în școli, facultăți și unități militare.
Nu au întîrziat reacțiile nedorite din partea unor literați și oameni de cultură care-l acuză că lucrarea îl pune într-o lumină nefavorabilă pe „divinul” G. Călinescu. Acestea însă nu l-au descurajat pe Gh. Sărac, ci, dimpotrivă, l-au determinat să facă noi pași pentru a găsi dovezi și mărturii pe drumul drept al adevărului. Mare i-a fost amărăciunea cînd a constatat că atît din Arhiva Academiei Române, cît și din alte biblioteci din țară, astfel de materiale au fost sustrase sau distruse prin acte de vandalism.
Salvarea a venit din partea unui colecționar de rarități eminesciene, care i-a pus la dispoziție 16 documente ale vremii ce nu mai lăsau loc de dubii. Pe acestea Gh. Sărac le-a publicat în anul 2000 în volumul „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, apărut la Ed. Malasi, volum prezentat în revista ROMÂNIA MARE.
Conștient de greutatea cuvîntului său, cu multă onestitate și probitate, Nicolae Manolescu surprinde un aspect de natură a susține demersurile lui Gh. Sărac, arătînd că atît Dr. Ion Nica (în lucrarea din 1972), cît și Dr. Ovidiu Vuia nu le-au putut scoate din cap criticilor literari obsesia că poetul a suferit de lues. Zigu Ornea, imediat după apariția lucrării „Misterul morții lui Eminescu”, declara, în mod sentențios, că dacă G. Călinescu a spus că Eminescu a fost sifilitic, nu are voie nimeni să-l contrazică și, cu atît mai puțin, gongoricul bihorean Gheorghe Sărac.
Și Nicolae Manolescu se întreba: „Ce poate face știința împotriva unui mit? Mai ales în condițiile în care lupta propriu-zisă nu s-a dat pe teren medical, ci pe teren cultural. Unde mitul e la el acasă, iar medicina în deplasare. În ceea ce mă privește, rămîn împărțit între convingerea inebranlabilă că știința (în cazul acesta știința medicală) este aceea care se apropie de adevăr, indiferent sau mai ales fiind vorba de Eminescu, și de o nețărmurită admirație față de capacitatea criticii literare de a fixa în conștiința cîtorva generații o idee falsă, transformînd-o în prejudecată națională”. Așa s-a creat și s-a perpetuat „prejudecata națională” vehiculată pînă a devenit mit și anume că Eminescu a fost sifilitic.
Ca om de știință și cultură, Nicolae Manolescu acordă credit argumentelor științifice medicale. Se înțelege că subscrie – și nici nu se putea altfel – principiului enunțat de Nicolae Iorga conform căruia „oricine poate exprima o opinie, dar, pentru a deveni fapt de cultură, e necesar să aducă în sprijinul ei argumente aparținînd domeniului de referință”. Și cînd la baza „mitului” stă formularea medicală, argument peremptoriu numai medicina îl poate aduce. Și lucrările, și documentele scoase la lumină de Gh. Sărac sînt dovezi care infirmă și anulează cu tăria adevărului, ce nu suportă nici o contradicție, că Eminescu n-a fost luetic!
Pentru a-l izbăvi pe marele poet de acest stigmat, cu multă răbdare și înțelepciune, Gh. Sărac s-a adresat Parlamentului României rugînd să se găsească modalitatea optimă pentru a realiza acest lucru. Din nefericire, s-a izbit de aceeași indiferență și nepăsare din partea „mai marilor zilei”. Așa a ajuns la ideea că singura cale e calea justiției, respectiv pornirea unui proces în constatare. Răspunsul primit din partea Tribunalului București l-a încurajat, la început: să se retipărească toate documentele privind boala și moartea lui Eminescu, și orice personalitate a culturii și științei care vrea să-i stea alături să „depună mărturie” în scrierile sale. Astfel, mărturii și argumente din domeniul medical a publicat Dr. Valeriu Lupu din Vaslui în volumul „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”, Ed. Pim, Iași, 2016. Un eveniment deosebit de important îl constituie atitudinea Academiei Române, exprimată în volumul „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, FNSA, 2015, în care se publică părerile membrilor celor două comisii (de medici și literați) privind această problemă. Mare greutate au opiniile marilor medici Irinel Popescu și Vladimir Beliș, care consideră, cu argumente medicale, că Eminescu n-a avut lues. Dar opiniile, părerile care, în general, combat stigmatul pus pe fruntea genialului poet, continuă să apară în publicații (mai ales în CERTITUDINEA) sau în volume - și inima celui care, în 1996, a publicat cartea doctorului Ovidiu Vuia se umple de lumină. Pentru drumul pe care l-a deschis i-a fost dat să pătimească, dar Gh. Sărac declară: „Rolul și modul meu de viață îl constituie romanța și căutarea adevărului despre Eminescu”. Acest adevăr a fost demonstrat, după cum am subliniat, de mari oameni de știință și cultură care țin la valorile neamului, dar trebuie să recunoaștem că acela care a deschis drumul spre lumina acestui adevăr, publicînd materiale medicale (fără referire la alte domenii), care să șteargă de pe fruntea genialului poet stigmatul de lues, a fost Gh. Sărac.
Să nu uităm că prin măreția operei, prin activitatea sa de jurnalist și apărător al idealurilor națiunii române, Mihai Eminescu ne-a asigurat și ne asigură un loc de cinste la masa celor mai alese seminții ale lumii. El a fost contemporan cu cei dinaintea lui, cu cei din vremea sa, este contemporan cu noi și va fi contemporan cu acei români care se vor naște în viitor.
Dr. ELIS RÂPEANU


Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite