
- 08-10-2024
- 0 Comentarii
- 257
- 1
Aurel Vlaicu rămîne o emblemă a aviației românești. Este printre primii care au brăzdat cerul patriei cu un aparat de zbor construit de el însuși. Datele esențiale, privind personalitatea sa, sînt cunoscute, le vom selecta pe cele esențiale.
S-a născut pe 19 noiembrie 1882 la Binținți, lîngă Orăștie (Hunedoara), dintr-o familie de țărani, și a decedat, înainte de a împlini 31 de ani, pe 13 septembrie 1913, la Bănești, lîngă Cîmpina (Prahova). Își ia Bacalaureatul la Sibiu, apoi, animat de visul de a construi o ,,mașină zburătoare”, își continuă studiile la München, în Germania, unde obține diploma de inginer, în 1907. Se întoarce la Binținți, unde construiește planorul ,,A. Vlaicu 1909” cu care face mai multe zboruri demonstrative. Neavînd bani pentru a-și construi un aparat cu motor, pleacă la București, unde e sprijinit de Spiru Haret – ministru care, după reformele lui Cuza, ridică nivelul învățămîntului românesc pe trepte apropiate de cele europene. Îi pune la dispoziție lui Vlaicu un post de inginer în cadrul Armatei, cu atelier, muncitori și banii pentru construcția unui avion, precum și un motor rotativ comandat la Paris.
În 1910, intră în istoria aeronauticii române și mondiale Aeroplanul Vlaicu I, care, pilotat de creatorul său, a zburat circa 50 de metri, după care a aterizat ușor. Apreciat de prințul moștenitor Ferdinand, Vlaicu participă la manevrele militare din toamnă. Duce un mesaj cifrat de la Slatina la Piatra Olt – performanță care clasa România pe locul II după Franța în folosirea avionului cu destinație militară. De fapt, Vlaicu a realizat primul avion militar din aviația română.
În 1911, construiește al doilea avion, Vlaicu II care, în 1912, i-a adus 5 premii (un premiu I și patru premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria, la care participaseră 40 de piloți din 7 țări, printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii. În ziarul vienez Neue Freie Presse, se scriu următoarele rînduri despre zborurile lui Vlaicu: ,,Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elice, între care șade aviatorul. De cîte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, părea că vine peste cap, și lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase”.
Interesant este faptul că Aurel Vlaicu părea destinat zborului, pentru că a ajuns pilot fără să urmeze nici un curs de pilotaj: pentru a se putea perfecționa în tainele pilotajului și a cunoaște mai bine posibilitățile aparatului său de zbor, executa nenumărate exerciții, zburînd zilnic. În felul acesta, înălțările au devenit din ce în ce mai lungi și mai apropiate de cer. Cu aparatul său zburător care căpătase numele Gîndacul, inginerul inventator a făcut multe zboruri demonstrative, în turneu, deasupra principalelor orașe din țară, a participat și la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu, aplaudat de 30.000 de persoane. Cucerise inimile tuturor românilor.
Aurel Vlaicu a fost și primul pilot militar din țară. Dintr-un articol publicat de ziarul ,,Adevărul” în 2016, aflăm următoarele: ,,În vara anului 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, Vlaicu – primul pilot militar din România – a îndeplinit misiuni de observație aeriană. Tot atunci începe proiecția avionului Vlaicu III”, finalizat în 1914 de prietenii săi Magnani și Silișteanu și, cu ajutorul pilotului Petre Macavei, se efectuează cîteva zboruri scurte. De pe internet, luăm următoarea informație: ,,Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor și, în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940”. Nu se specifică unde.
Cum în septembrie 1913 mai mulți piloți își anunțaseră intenția de a traversa Carpații, Vlaicu, în dorința de a nu fi întrecut, se hotărăște să fie primul care îndeplinește această temerară survolare. Pe 13 septembrie 1913, după ce își controlează avionul, pleacă din București și se oprește lîngă Ploiești, ca să-și alimenteze aparatul. Amănunte privind cele întîmplate aflăm din cartea ,,Aurel Vlaicu”, scrisă de I. Irimescu-Cândești, tîrgoviștean, martor ocular al tragediei. ,,Cum marele inventator își propusese de multă vreme să treacă Munții Carpați, o întîmplare i-a grăbit sfîrșitul. Gîndul acesta îl chinuia demult. Dar alt distins aviator care avea intențiunea să facă un zbor peste Carpați, cu un aparat Coandă Bristol, i-a scris unui prieten ce se afla la Predeal să-i caute un loc bun pentru aterizare. Scrisoarea i-a arătat-o și lui Vlaicu și acesta le-a spus celor doi prieteni: Haide!. Dar le-a spus să plece mai devreme, să ia benzină cu ei și să-i aleagă un loc de aterizare dincolo de Ploiești. Acolo avea de gînd să-și încarce rezervorul cu benzină ca să-și ia drumul spre Brașov. Prietenii l-au ascultat. La orele 2 d.a. au plecat din București spre Ploiești (...) La Km 73 dincolo de Ploiești – 13 km depărtare de oraș, au ales locul de aterizat, o miriște. La ora 3 și 20, Vlaicu s-a ridicat de pe platoul de la Cotroceni. Contrar obiceiului lui, de data aceasta și-a cercetat aparatul cu de-amănuntul. Bietul Vlaicu! Presimțea poate că pentru cea din urmă oară își mîngîia pasărea care-l legăna în înălțimile albastre! (...) Pe la orele 4, aeroplanul a fost văzut deasupra orașului Ploiești, la o înălțime mare (...) Vlaicu apăru în zare. Era la o înălțime de 350-400 de metri. Începură să-i indice locul de aterizat prin semne. El s-a scoborît, aterizînd în condiții cît se poate de bune. Dîndu-se jos, începu să joace de bucurie. Săracul! De unde era să știe că peste o clipă nu va mai fi?” – scrie Irimescu-Cândești.
Vlaicu și-a umplut rezervorul și, cu greu, din cauza pămîntului moale, în urma ploilor, s-a înălțat din nou. ,,După ce s-a ridicat la 250 de metri, cei doi nu l-au mai văzut (...) Din pricina iuțelii cu care zbura Vlaicu, ei rămăseseră în urmă (...) Dl. Nedelcu spune că a observat că aparatul nu se mai urca cu viteză și părea că pilotul căuta un loc de aterizare. Zborul nu mai era sigur. (...) Ce luptă grozavă trebuie să se fi petrecut acolo, la înălțimea pe care Vlaicu o stăpînise cu multă ușurință. Vlaicu a văzut pericolul. Trebuie să fi făcut o forțare enormă! Mîna lui vînjoasă și nervoasă o fi răsucit cîrmele care vor fi scrîșnit dureros. Totul în zadar. Pasărea nu l-a mai ascultat”. Înțelegem din această relatare că nu pilotul ,,se defectase” de vreun bănuit atac de cord, ci ,,pasărea” care nu mai asculta de comenzi.
,,Cei dintîi care au ajuns la locul dezastrului au fost G. Magnani și Silișteanu, de care Vlaicu se despărțise cu cîteva clipe înainte (...) Vlaicu zăcea mort, sub sfărîmăturile aparatului lui. Lîngă el ședea primarul satului Bănești (...) Cei doi prieteni l-au scos în grabă de sub sfărîmături. O șuviță de sînge răsărea din frunte, brăzdîndu-i întreaga față. Oasele îi erau aproape în întregime sfărîmate, ca și aparatul din care nu mai rămăsese nimic” – mai spune Irimescu-Cândești.
În 1948, pionierul aviației române a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, iar în cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu; de asemenea, liceul din Orăștie îi poartă numele. Este înmormîntat în Cimitirul Bellu din București.
Cauza reală a prăbușirii avionului, dezvăluită de strănepoata aviatorului
Ei, și acum vine marea surpriză pe care ne-o oferă Maria Osain, membră (sic!) de onoare a ARPIA-București, pe care o numesc surioara mea mai mare (are 88 de ani, eu am împlinit luna trecută 85 de ani). Am stat alături în excursiile organizate de Comandorul Radu Ioan, în cadrul ARPIA, la Mînăstirea Plăviceni (stareț: Părintele Teoctist Moldovanu), precum și la Festivitatea Seniorilor de Elită de la Snagov, organizată de doamna Felicia Dobre, și la Roșiorii de Vede, întru cinstirea aviatorilor care au luptat împotriva avioanelor americane și britanice care, în aprilie 1944, au ras un cartier al Bucureștiului, făcînd prăpăd și în Ploieștiul copilăriei și adolescenței mele, distrugînd rafinăriile din jur...
În orele lungi de călătorii în autocar, am discutat cu doamna Osain, profesoară ca și mine, multe lucruri, printre care și despre accidentul în care Aurel Vlaicu – unchiul său (da, e nepoată de văr!) și-a pierdut viața. Și am aflat cauza reală a prăbușirii avionului, în acea zi care conținea de două ori cifra 13: 13 septembrie 1913.
Mi-am permis să-i cer un interviu doamnei Osain, să-mi spună direct adevărul pe care mulți l-au bănuit, dar au tăcut. A fost de acord să răspundă la toate întrebările mele.
Elis – Doamnă Osain, cum vă înrudiți dumneavoastră cu Aurel Vlaicu și de ce abia acum, după mai bine de un secol, aflăm, de la un martor care a fost prezent la destăinuirile unui mecanic, cauza reală a prăbușirii avionului acestui erou – pionier al aviației românești? Dar, mai întîi, vă rog să-mi spuneți cum vă înrudiți cu Aurel Vlaicu.
M. Osain – Deși, cînd vorbim de ardeleni, toți sînt înrudiți ca neam, altfel n-ar mai fi rămas românii în Transilvania supusă de austro-ungari, dar, mai ales, de unguri, în venele mele curge sîngele strămoșilor unchiului Aurel.
Elis – Doamnă Osain, care era numele dumneavoastră de fată?
M. Osain – Maria Cranciova, ca pe tatăl meu. După lege, sînt ruda lui Aurel Vlaicu prin sora tatălui său.
Elis – Sînteți de acord să facem schema, să fie mai clară genealogia?
M. Osain – Da, sigur, să facem schema, e chiar de datoria noastră să demonstrăm descendența mea din familia Vlaicu.
Elis – Deci, Maria Osain (născută Cranciova) e nepoată de văr a lui Aurel Vlaicu.
M. Osain – Unii ar putea crede că nu sîntem rude foarte apropiate, dar, în Ardeal, familiile trăiau laolaltă, chiar dacă-și schimbau domiciliul. Deși tata și mama s-au mutat la București, am trăit în familia Vlaicu, în curtea casei respective, pînă la 7 ani, cînd a trebuit să plec la școală. Apoi îmi petreceam vacanțele tot la Binținți, unde mă simțeam la mine acasă. Locul, atmosfera, oamenii, obiceiurile au rămas în mine, le simt și acum cînd am înaintat mult în vîrstă, ocrotită de Dumnezeu.
Elis – Vă mulțumesc, m-am lămurit. Acum putem trece la cealaltă problemă – accidentul, moartea aviatorului erou.
M. Osain – Lucrul acesta nu numai că s-a bănuit, dar cei din grupul aviatorilor de atunci au știut care e adevărul, dar au tăcut, tăcerea fiind impusă de cei vinovați, care se simțeau concurați, chiar depășiți de unchiul Aurel. Lucrul acesta s-a lămurit mai demult, dar nu s-a scris, s-au exprimat doar așa-zise bănuieli. Tot ce voi mărturisi e cinstit și adevărat.
După cum am spus, prezența noastră la Binținți era în firea lucrurilor. Ba, mai mult: moartea unchiului Aurel ne-a unit și mai strîns, dacă mai era nevoie. Legătura cu părinții lui Aurel și tatăl meu s-a păstrat ca între tată/mamă și fiu. După ce buna (bunica) Ana a rămas văduvă, tatăl meu a fost împuternicit să-i ridice, din București, drepturile bănești ce-i reveneau ca mamă a lui Aurel Vlaicu.
Elis – Cum ați aflat adevărul despre moartea unchiului Aurel?
M. Orsain – România era în plin război, vara era pe sfîrșit, și eu, care împlinisem 7 ani, mă pregăteam să merg la școală la București. Eram în curte la Moș Ion (fratele lui Aurel) cu mai multe rude. Atunci ne-am pomenit, la poartă, cu un bătrîn care voia să vorbească cu familia lui Aurel Vlaicu. A fost poftit în casă, s-a așezat pe scaun și a întrebat cît de apropiată e de Aurel gazda care l-a primit în casă, spre care a fost îndreptat de localnici ca fiind a părinților aviatorului. Moș Ion i-a spus că e fratele acestuia. Noi eram strînși toți în jurul mesei și-l priveam curioși pe acel bătrîn. S-a apropiat de Moș Ion cu lacrimi în ochi, i-a strîns amîndouă mîinile și a spus: ,,Nu pot să mor fără să mărturisesc păcatul de moarte pe care l-am făcut obligat de prințul Bibescu, stăpînul meu, eu fiind mecanicul avionului său. În acel an avea loc un concurs în Franța, la care urma să participe și Aurel Vlaicu. Prințul a spus că nu-și permite să concureze alături de un țăran. Cu atît mai revoltat a fost cînd a aflat că Vlaicu intenționează să traverseze Carpații și după aceea să se îndrepte spre Franța, la locul unde avea loc concursul. Atunci, spune cel venit să se destăinuie, prințul mi-a ordonat să intru noaptea în hangar și să pilesc, cu pricepere, cablul de forță care, la efort, să cedeze. Eu am îndeplinit porunca. Aurel Vlaicu s-a prăbușit după ce a forțat motorul să înalțe avionul, și de atunci nu mai sînt om. Știu c-am făcut un mare păcat, mai știu că nu pot fi iertat, dar am ținut să mărturisesc fapta pe care am făcut-o obligat de stăpîn. Mi se apropie sfîrșitul, nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta, dar mor împăcat că mi-am eliberat sufletul, mărturisindu-mi fapta rudelor celui sacrificat de invidia unuia care nu accepta să fie întrecut de un țăran”.
Elis – Vă mulțumesc, doamnă Maria Osain, ceea ce mi-ați destăinuit va surprinde multă lume...
M. Osain – Da, dar acesta este adevărul.
Orice cuvînt din partea autoarei acestui articol ar fi de prisos. Aurel Vlaicu se plimbă și azi pe cerul Țării, rugîndu-se la Dumnezeu să păstreze întreagă și independentă România pe care a ridicat-o în fruntea aviației mondiale. El n-a murit, trăiește în sufletul nostru, fiind cinstit de orice român, înălțat și azi în slavă de Aviația Română.
ELIS RÂPEANU
-1.5 C