Negocierile cu Statele Unite au fost foarte dificile: americanii au insistat în menținerea controlului asupra Canalului, citînd lipsa de personal din Panama, au subliniat importanța acestuia în opoziția globală față de comunism și au arătat natura ne-democratică a regimului Torrijos. Prin urmare, generalul a crescut presiunea, mobilizînd statele și conducătorii din America Latină (de la Fidel Castro la Augusto Pinochet) în sprijinul său. După semnarea tratatului, Torrijos a spus că, în cazul în care Senatul SUA îl dezaprobă, Garda Națională Panameză urma să atace obiecte militare și civile americane în zona Canalului – Torrijos era gata să meargă pînă la capăt.

La un an după semnarea tratatului, Torrijos a demisionat din postul de șef al guvernului, păstrînd comanda Gărzii Naționale și și-a anunțat oficial refuzul de a candida vreodată la funcția de președinte. Poate că acestea au fost condițiile nerostite ale americanilor la semnarea tratatului, sau, poate, mai degrabă a fost alegerea sa personală. În orice caz, Torrijos a considerat misiunea sa îndeplinită. În același timp, autoritatea sa era atît de mare încît miniștrii și toți înalții oficiali apelau la el pentru „sfaturi”; prin urmare a continuat să conducă Panama. Cu toate acestea, această practică de retragere formală este foarte răspîndită în America Latină – de la P.E. Calles în Mexic la J. Figueres Ferrer în Costa Rica.

În ciuda contactelor cu Cuba, simpatiei evidente pentru socialism (deși democratică) și a retoricii dure antiimperialiste, Torrijos i-a tratat ostil pe comuniști: probabil atentatul soldat cu rănirea gravă pe care a suferit-o în 1959 într-o bătălie cu partizanii comuniști care au debarcat din Cuba a jucat un rol decisiv. După lovitura de stat din 1968, acesta eliberează toți prizonierii politici, cu excepția comuniștilor, care au rămas să-și ispășească pedeapsa. Deși Uniunea Sovietică a transmis semnale de alarmă generalului panamez, iar presa sovietică era plină de articole laudative la adresa lui Torrijos și a politicilor sale, el nu a fost de acord să stabilească relații diplomatice cu URSS. Sub conducerea sa, Panama nu s-a implicat în contradicțiile dintre Occident și Est, nu a șantajat americanii, așa cum au făcut Jean-Claude Duvalier în Haiti și R.L. Trujillo în Republica Dominicană. După ce a recunoscut dreptul Saharei de Vest la autonomie, Torrijos a sprijinit ferm Israelul în opoziția sa față de țările arabe. În 1980, Panama a oferit azil sutelor de țărani salvadoreni persecutați de armată și de forțele de extremă dreapta și în același an a primit vizita șahului îndepărtat al Iranului, Mohammed Reza Pahlavi.

Astfel, politica externă a generalului, precum și politica sa internă au fost de centru-stînga, independente și pragmatice.

Ar fi greșit să credem că Torrijos era interesat doar de bani. A ajutat la suprimarea ideologică a mișcărilor social-democratice. În 1978 a început să ofere asistență san­diniștilor din Nicaragua: armele au ajuns la ei prin Panama, iar în țară existau centre de recreere și spitale pentru insurgenții răniți. Cu toate acestea, generalul nu dorea să-i sprijine pe comuniști și căuta printre sandiniști oameni cu aceeași concepție. El a organizat o campanie pentru a-i ajuta pe sandiniști în rîndul social-democraților latino-americani: de exemplu, puști FAL fabricate în Venezuela li s-au furnizat prin Panama (Torrijos l-a convins pe președintele acestei țări, social-democratul Carlos Andres Perez să le asigure proviziile). Costa Rica se află între Panama și Nicaragua, unde a condus și președintele social-democrat Daniel Oduber. Torrijos l-a convins pe Oduber să le permită sandiniștilor să organizeze tabere rebele pe teritoriul costarican, să nu interfereze cu mișcarea rebelilor și cu transportul armelor. Președintele Costa Rica, care nu are o armată, se temea de un atac al gărzii Somos, dar Torrijos i-a garantat ajutorul gărzilor sale.

Dintre comandanții sandiniști, Torrijos s-a bazat pe Eden Pastora, legendarul „Comandante Zero”, care a efectuat cele mai ample operațiuni împotriva dictaturii de la Somoza. Pastora era socialist și democrat, spre deosebire de alți lideri de front care aveau opinii marxiste. În 1979, el a condus Frontul Sandinist de Sud, care a atacat regimul Somoza din bazele sale din Costa Rica. A fost cel mai puternic front rebel, fixat de la 2/3 la 3/4 din garda Somos. Prin Panama, frontul a fost completat cu voluntari străini – în principal chilieni, argentinieni, columbieni. Puțini au fost cei care s-au îndoit că Pastora, după victoria revoluției, va deveni numărul 1 în guvernul sandinist. Cu toate acestea, marxiștii – frații Daniel și Humberto Ortega, Thomas Borge și Lenin Serna – imediat după victorie l-au împins pe socialistul rebel în plan secund: Pastora a devenit doar vice-ministrul apărării care se ocupa de miliție.

Guvernul sandinist din Nicaragua s-a aplecat treptat spre stînga. A format partidul Sandinista, serviciile speciale, a subordonat armata conducerii politice și a eliminat reprezentanții altor partide din rîndurile sale. Sandiniștii au demarat cooperarea obligatorie a țărănimii, au organizat o presiune puternică asupra sindicatelor, a organizațiilor de afaceri și a presei. Țara a fost inundată de consilieri cubanezi și sovietici, precum și de membri ai organizațiilor de orientare ultra-stînga și teroriste din toată America Latină și Orientul Mijlociu. Pastora a criticat din ce în ce mai mulți foști tovarăși de armă, iar la 7 iulie 1981 a plecat în Costa Rica, unde a anunțat crearea Frontului Revoluționar Sandinist (FRS) și începutul unei noi insurgențe. După aceea, Torrijos l-a pus pe Pastora în contact cu reprezentanții CIA, cu care acesta a început negocierile privind asistența militară. Trei săptămîni mai tîrziu, pe 31 iulie, Torrijos a murit: avionul cu care zbura pe raza unui oraș mic din Panama, pilotat de un comandant cu experiență, s-a prăbușit dintr-un motiv necunoscut, deși vremea era ideală pentru zboruri. Desigur, nu se poate exclude posibilitatea unei intervenții. Cu toate acestea, datorită motivelor indicate (profesionalismul pilo­tului, starea tehnică bună a aeronavei și condițiile meteorologice excelente) această ipoteză este mai mică decît probabilitatea unei tentative de asasinat.

Prima versiune, exprimată de susți­nătorii generalului din Panama și pre­luată pe cale amiabilă de aripa stîngă din întreaga lume, este eliminarea lui Torrijos de către CIA. Cea mai șocantă ipoteză este răzbunarea „șoimilor” americani pentru acordul legat de Canalul Panama. Dacă este așa, dacă americanii nu și-ar fi dorit să semneze tratatul, pur și simplu nu l-ar fi semnat sau nu l-ar fi aprobat în Senat. Nu poți vorbi serios despre teama de atacuri ale gărzilor panameze (11.000 de soldați fără avioane și vehicule blindate)!

Puțin mai tîrziu a apărut  versiunea „am­prentei japoneze” asupra morții lui Torrijos: se știe că acesta negocia cu un grup de oameni de afaceri japonezi conduși de Shigeo Nagano construirea unui alt canal care nu ar fi fost controlat de americani. CIA l-ar fi eliminat pe general pentru a preveni acest lucru. Versiunea, în general, este, de asemenea, destul de puțin plauzibilă: Japonia este o țară dependentă din punct de vedere militar de Statele Unite, iar Washingtonul are o mulțime de oportunități de a explica direct oamenilor de afaceri japonezi că nu merită săpat un canal. În plus, canalul trans-oceanic este o chestiune discutată de mai mulți ani și nu avea rost să-l îndepărteze pe Torrijos, care oricum se pensionase.

Unii panamezi susțin că tragedia a fost orchestrată din ordinul lui Manuel Noriega, pe atunci șeful Direcției de Informații Militare și Contrainformații din Statul Major al Gărzii Naționale. După moartea lui Torrijos, Noriega a condus Statul Major General, iar în 1983 a devenit comandantul Gărzii Naționale și dictatorul de facto al Panama. Se știe că Noriega a colaborat cu CIA, dar acest lucru (din motivele prezentate mai sus) nu înseamnă că l-a eliminat pe Torrijos la ordinele lui Langley. „Ananasul”, așa cum i s-a spus lui Noriega din cauza chipului marcat de semne, ar fi putut face acest lucru pentru a-și croi propria cale spre putere. Asasinarea lui Torrijos din ordinul lui Noriega, avînd în vedere trăsăturile de personalitate ale acestuia din urmă (lăcomie, trădare, pofta de putere și aventurism) este o versiune foarte probabilă. Dar nu singura. Refuzul lui Torrijos de a-i sprijini pe sandiniști și, în plus, sprijinul lui Pastora, care a încercat să-și ridice foștii luptători împotriva regimului fraților Ortega, este o lovitură teribilă pentru regimul Managua. A însemnat o revoltă foarte probabilă în țară, precum și pierderea sprijinului pentru influenții social-democrați latino-americani care au condus țări precum Mexic, Venezuela, Costa Rica, Jamaica și Republica Dominicană. Nicaragua s-a trezit izolată în America Latină, excluzînd doar Cuba comunistă și mica Grenada. În plus, Cuba și Nicaragua riscau să-și piardă accesul avantajos și familiar la băncile din Panama.

Nu există dovezi ale implicării Nicaragua și Cubei în moartea lui Torrijos, dar Managua și Havana s-au dovedit a fi singurii beneficiari ai acestei povești tragice. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că Noriega a colaborat nu numai cu CIA (el nu poate fi numit agent, deoarece colaborarea cu CIA a fost reciproc avantajoasă), ci și cu serviciile de informații cubaneze și nicaraguane. Și, de asemenea, cu cartelurile de droguri deja apărute, cu structurile mafiote și Dumnezeu știe cu cine altcineva...

Putem spune că Omar Torrijos a reproiectat Panama – la fel cum J. Batlle y Ordonez a creat Uruguay, iar J. Figueres Ferrer a creat Costa Rica. Panama nu a devenit o țară prosperă peste noapte și a cunoscut numeroase nenorociri – de la tirania Noriega pînă la invazia trupelor americane în 1990. Cu toate acestea, veniturile generate de Canal permit Panama să ofere cetățenilor săi un nivel acceptabil de venit, educație și îngrijire a sănătății. Torrijos a rămas în istorie ca un mare lider nu numai al micii sale țări, căreia i-a redat nu numai Canalul, ci și stima de sine, ca lider remarcabil al social-democrației latino-americane.

Sfîrșit

D.A.