
- 16-02-2021
- 0 Comentarii
- 203
- 0
Negocierile cu Statele Unite au fost foarte dificile:
americanii au insistat în menținerea controlului asupra Canalului, citînd lipsa
de personal din Panama, au subliniat importanța acestuia în opoziția globală
față de comunism și au arătat natura ne-democratică a regimului Torrijos. Prin
urmare, generalul a crescut presiunea, mobilizînd statele și conducătorii din
America Latină (de la Fidel Castro la Augusto Pinochet) în sprijinul său. După
semnarea tratatului, Torrijos a spus că, în cazul în care Senatul SUA îl
dezaprobă, Garda Națională Panameză urma să atace obiecte militare și civile
americane în zona Canalului – Torrijos era gata să meargă pînă la capăt.
La un an după semnarea tratatului, Torrijos a demisionat din
postul de șef al guvernului, păstrînd comanda Gărzii Naționale și și-a anunțat
oficial refuzul de a candida vreodată la funcția de președinte. Poate că
acestea au fost condițiile nerostite ale americanilor la semnarea tratatului,
sau, poate, mai degrabă a fost alegerea sa personală. În orice caz, Torrijos a
considerat misiunea sa îndeplinită. În același timp, autoritatea sa era atît de
mare încît miniștrii și toți înalții oficiali apelau la el pentru „sfaturi”;
prin urmare a continuat să conducă Panama. Cu toate acestea, această practică
de retragere formală este foarte răspîndită în America Latină – de la P.E.
Calles în Mexic la J. Figueres Ferrer în Costa Rica.
În ciuda contactelor cu
Cuba, simpatiei evidente pentru socialism (deși democratică) și a retoricii
dure antiimperialiste, Torrijos i-a tratat ostil pe comuniști: probabil
atentatul soldat cu rănirea gravă pe care a suferit-o în 1959 într-o bătălie cu
partizanii comuniști care au debarcat din Cuba a jucat un rol decisiv. După
lovitura de stat din 1968, acesta eliberează toți prizonierii politici, cu
excepția comuniștilor, care au rămas să-și ispășească pedeapsa. Deși Uniunea
Sovietică a transmis semnale de alarmă generalului panamez, iar presa sovietică
era plină de articole laudative la adresa lui Torrijos și a politicilor sale,
el nu a fost de acord să stabilească relații diplomatice cu URSS. Sub
conducerea sa, Panama nu s-a implicat în contradicțiile dintre Occident și Est,
nu a șantajat americanii, așa cum au făcut Jean-Claude Duvalier în Haiti și
R.L. Trujillo în Republica Dominicană. După ce a recunoscut dreptul Saharei de
Vest la autonomie, Torrijos a sprijinit ferm Israelul în opoziția sa față de
țările arabe. În 1980, Panama a oferit azil sutelor de țărani salvadoreni
persecutați de armată și de forțele de extremă dreapta și în același an a
primit vizita șahului îndepărtat al Iranului, Mohammed Reza Pahlavi.
Astfel, politica externă a generalului, precum și politica sa
internă au fost de centru-stînga, independente și pragmatice.
Ar fi greșit să credem că Torrijos era
interesat doar de bani. A ajutat la suprimarea ideologică a mișcărilor
social-democratice. În 1978 a început să ofere asistență sandiniștilor din
Nicaragua: armele au ajuns la ei prin Panama, iar în țară existau centre de
recreere și spitale pentru insurgenții răniți. Cu toate acestea, generalul nu
dorea să-i sprijine pe comuniști și căuta printre sandiniști oameni cu aceeași
concepție. El a organizat o campanie pentru a-i ajuta pe sandiniști în rîndul
social-democraților latino-americani: de exemplu, puști FAL fabricate în
Venezuela li s-au furnizat prin Panama (Torrijos l-a convins pe președintele
acestei țări, social-democratul Carlos Andres Perez să le asigure proviziile).
Costa Rica se află între Panama și Nicaragua, unde a condus și președintele
social-democrat Daniel Oduber. Torrijos l-a convins pe Oduber să le permită
sandiniștilor să organizeze tabere rebele pe teritoriul costarican, să nu
interfereze cu mișcarea rebelilor și cu transportul armelor. Președintele Costa
Rica, care nu are o armată, se temea de un atac al gărzii Somos, dar Torrijos
i-a garantat ajutorul gărzilor sale.
Dintre comandanții sandiniști, Torrijos s-a bazat pe Eden
Pastora, legendarul „Comandante Zero”, care a efectuat cele mai ample
operațiuni împotriva dictaturii de la Somoza. Pastora era socialist și
democrat, spre deosebire de alți lideri de front care aveau opinii marxiste. În
1979, el a condus Frontul Sandinist de Sud, care a atacat regimul Somoza din
bazele sale din Costa Rica. A fost cel mai puternic front rebel, fixat de la
2/3 la 3/4 din garda Somos. Prin Panama, frontul a fost completat cu voluntari
străini – în principal chilieni, argentinieni, columbieni. Puțini au fost cei
care s-au îndoit că Pastora, după victoria revoluției, va deveni numărul 1 în
guvernul sandinist. Cu toate acestea, marxiștii – frații Daniel și Humberto
Ortega, Thomas Borge și Lenin Serna – imediat după victorie l-au împins pe
socialistul rebel în plan secund: Pastora a devenit doar vice-ministrul
apărării care se ocupa de miliție.
Guvernul sandinist din
Nicaragua s-a aplecat treptat spre stînga. A format partidul Sandinista,
serviciile speciale, a subordonat armata conducerii politice și a eliminat
reprezentanții altor partide din rîndurile sale. Sandiniștii au demarat
cooperarea obligatorie a țărănimii, au organizat o presiune puternică asupra
sindicatelor, a organizațiilor de afaceri și a presei. Țara a fost inundată de
consilieri cubanezi și sovietici, precum și de membri ai organizațiilor de
orientare ultra-stînga și teroriste din toată America Latină și Orientul
Mijlociu. Pastora a criticat din ce în ce mai mulți foști tovarăși de armă, iar
la 7 iulie 1981 a plecat în Costa Rica, unde a anunțat crearea Frontului
Revoluționar Sandinist (FRS) și începutul unei noi insurgențe. După aceea,
Torrijos l-a pus pe Pastora în contact cu reprezentanții CIA, cu care acesta a
început negocierile privind asistența militară. Trei săptămîni mai tîrziu, pe
31 iulie, Torrijos a murit: avionul cu care zbura pe raza unui oraș mic din
Panama, pilotat de un comandant cu experiență, s-a prăbușit dintr-un motiv
necunoscut, deși vremea era ideală pentru zboruri. Desigur, nu se poate exclude
posibilitatea unei intervenții. Cu toate acestea, datorită motivelor indicate
(profesionalismul pilotului, starea tehnică bună a aeronavei și condițiile
meteorologice excelente) această ipoteză este mai mică decît probabilitatea
unei tentative de asasinat.
Prima versiune, exprimată de susținătorii generalului din
Panama și preluată pe cale amiabilă de aripa stîngă din întreaga lume, este
eliminarea lui Torrijos de către CIA. Cea mai șocantă ipoteză este răzbunarea
„șoimilor” americani pentru acordul legat de Canalul Panama. Dacă este așa,
dacă americanii nu și-ar fi dorit să semneze tratatul, pur și simplu nu l-ar fi
semnat sau nu l-ar fi aprobat în Senat. Nu poți vorbi serios despre teama de
atacuri ale gărzilor panameze (11.000 de soldați fără avioane și vehicule
blindate)!
Puțin mai tîrziu a apărut
versiunea „amprentei japoneze” asupra morții lui Torrijos: se știe că
acesta negocia cu un grup de oameni de afaceri japonezi conduși de Shigeo
Nagano construirea unui alt canal care nu ar fi fost controlat de americani.
CIA l-ar fi eliminat pe general pentru a preveni acest lucru. Versiunea, în
general, este, de asemenea, destul de puțin plauzibilă: Japonia este o țară
dependentă din punct de vedere militar de Statele Unite, iar Washingtonul are o
mulțime de oportunități de a explica direct oamenilor de afaceri japonezi că nu
merită săpat un canal. În plus, canalul trans-oceanic este o chestiune
discutată de mai mulți ani și nu avea rost să-l îndepărteze pe Torrijos, care
oricum se pensionase.
Unii panamezi susțin că tragedia a fost orchestrată din
ordinul lui Manuel Noriega, pe atunci șeful Direcției de Informații Militare și
Contrainformații din Statul Major al Gărzii Naționale. După moartea lui
Torrijos, Noriega a condus Statul Major General, iar în 1983 a devenit
comandantul Gărzii Naționale și dictatorul de facto al Panama. Se știe că
Noriega a colaborat cu CIA, dar acest lucru (din motivele prezentate mai sus)
nu înseamnă că l-a eliminat pe Torrijos la ordinele lui Langley. „Ananasul”,
așa cum i s-a spus lui Noriega din cauza chipului marcat de semne, ar fi putut
face acest lucru pentru a-și croi propria cale spre putere. Asasinarea lui
Torrijos din ordinul lui Noriega, avînd în vedere trăsăturile de personalitate
ale acestuia din urmă (lăcomie, trădare, pofta de putere și aventurism) este o
versiune foarte probabilă. Dar nu singura. Refuzul lui Torrijos de a-i sprijini
pe sandiniști și, în plus, sprijinul lui Pastora, care a încercat să-și ridice
foștii luptători împotriva regimului fraților Ortega, este o lovitură teribilă
pentru regimul Managua. A însemnat o revoltă foarte probabilă în țară, precum
și pierderea sprijinului pentru influenții social-democrați latino-americani
care au condus țări precum Mexic, Venezuela, Costa Rica, Jamaica și Republica
Dominicană. Nicaragua s-a trezit izolată în America Latină, excluzînd doar Cuba
comunistă și mica Grenada. În plus, Cuba și Nicaragua riscau să-și piardă
accesul avantajos și familiar la băncile din Panama.
Nu există dovezi ale implicării Nicaragua și Cubei în moartea
lui Torrijos, dar Managua și Havana s-au dovedit a fi singurii beneficiari ai
acestei povești tragice. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că Noriega
a colaborat nu numai cu CIA (el nu poate fi numit agent, deoarece colaborarea
cu CIA a fost reciproc avantajoasă), ci și cu serviciile de informații cubaneze
și nicaraguane. Și, de asemenea, cu cartelurile de droguri deja apărute, cu
structurile mafiote și Dumnezeu știe cu cine altcineva...
Putem spune că Omar Torrijos a reproiectat Panama – la fel
cum J. Batlle y Ordonez a creat Uruguay, iar J. Figueres Ferrer a creat Costa
Rica. Panama nu a devenit o țară prosperă peste noapte și a cunoscut numeroase
nenorociri – de la tirania Noriega pînă la invazia trupelor americane în 1990.
Cu toate acestea, veniturile generate de Canal permit Panama să ofere
cetățenilor săi un nivel acceptabil de venit, educație și îngrijire a
sănătății. Torrijos a rămas în istorie ca un mare lider nu numai al micii sale
țări, căreia i-a redat nu numai Canalul, ci și stima de sine, ca lider
remarcabil al social-democrației latino-americane.
Sfîrșit
D.A.