.jpg)
- 09-02-2021
- 0 Comentarii
- 254
- 1
Generalul Omar Torrijos Herrera, care a
condus una dintre cele mai mici țări din America Latină - Panama, a intrat în
istorie ca unul dintre cei mai proeminenți politicieni și conducători ai
continentului în Secolul al XX-lea. În plus, el a rămas în mare măsură o figură
misterioasă: opiniile sale politice și activitățile sale practice nu se
încadrau în scheme general acceptate. Moartea generalului este, de asemenea,
învăluită în mister.
Omar Torrijos a fost liderul ofițerilor naționaliști ai
Gărzii Naționale (o formațiune paramilitară, corespunzătoare funcțional
Jandarmeriei) care a efectuat lovitura militară de la 11 octombrie 1968 și a
condus Panama pînă la moartea sa, în 1981. A fost șeful guvernului și
comandantul Gărzii Naționale; în plus, statutul său a fost definit în
Constituție ca „lider suprem al revoluției panamene”. După lovitura de stat,
Torrijos a declarat că scopul principal al guvernării sale a fost de a
restabili zona Canalului Panama în țară. În următorii nouă ani, el a purtat
negocieri dificile cu Statele Unite, care s-au încheiat la 7 septembrie 1977 cu
semnarea Tratatului Canalului Panama cu președintele SUA J. Carter, care
prevedea transferul treptat al Zonei Canalului Panama în jurisdicția Panama
pînă la 31 decembrie 1999. „Nu vreau să intru în istorie, vreau să intru în
zona canalului”, repeta adesea Torrijos.
Întrucît transferul canalului a implicat o confruntare cu
Statele Unite, Torrijos s-a trezit în rîndul naționaliștilor de stînga și
antiimperialiștilor. El însuși s-a numit socialist, deoarece pentru el
socialismul a însemnat o politică socială puternică, dar fără încălcarea
proprietății private, care corespunde ideilor social-democrației moderne (în
America Latină, social-democrații sînt, de obicei, numiți socialiști).
Dar generalul nu avea să amîne reformele. După lovitura de
stat din Panama, a fost stabilit un salariu minim în industrie, a fost
introdusă interzicerea concedierilor nejustificate și un al 13-lea salariu.
Muncitorilor li s-a acordat o săptămînă de lucru de 40 de ore și dreptul la
grevă, iar locuințe confortabile au fost construite pentru cetățenii cu
venituri mici. În cei zece ani de domnie a lui Torrijos, învățămîntul primar a
devenit gratuit, iar numărul analfabeților din Panama a scăzut de la 35% la 7%.
Au fost construite centre medicale multifuncționale cu o rată de 1 pentru
fiecare 10 mii de persoane, poliomielita, difteria, malaria și febra galbenă au
fost complet eradicate, iar mortalitatea infantilă a scăzut de la 44 la 24 de
persoane la mia de născuți. Reforma agrară a avut ca scop nu atît transferul
pămîntului latifundiarilor către țărani, cît stimularea proprietarilor de
terenuri să gestioneze economia folosind metode moderne, intensive. Dacă
terenul nu era folosit, acesta era transferat țăranilor. Pe terenurile
redistribuite au fost create 250 de cooperative, care au primit împrumuturi
preferențiale, iar marii proprietari au fost forțați să se transforme din
latifundiari tradiționali în antreprenori moderni.
În 1978, PIB-ul pe cap de locuitor din Panama a devenit unul
dintre cele mai mari din America Latină, după unele estimări, chiar cel mai
mare. Cum s-a realizat acest lucru dacă canalul tocmai începuse să fie predat
panamezilor în 1977 și deducerile nu erau atît de mari? Torrijos a transformat
Panama într-un „paradis fiscal”: țara a creat cele mai favorabile condiții
pentru a face afaceri. Deja în 1973, existau peste 50 de sucursale ale celor
mai mari bănci internaționale în țară, cu depozite care depășeau 1,5 miliarde
de dolari. Dîndu-și seama că este dificil pentru Panama să concureze în
atractivitate financiară cu Elveția sau cu companii off-shore precum Jersey sau
Insulele Cayman, Torrijos a atras o varietate de fonduri, în mod clar
„murdare”. Cartelurile de droguri din Columbia au apărut la sfîrșitul anilor
1970 și s-au refugiat imediat spre Panama, dar chiar mai devreme în America
Latină circulau mulți bani de origine cel puțin îndoielnică – de la contrabanda
cu tot și cu toată lumea, la fonduri strînse din comerțul ilegal în aur, pietre
prețioase, sînge donat, lemn, marijuana. Generalul știa acest lucru, dar nu s-a
opus și asta nu pentru că își primea partea în afacerea cu cocaină, ci pentru
că banii „murdari” ridicau cu siguranță economia panameză la fel ca banii unor
„Chase Manhattan” sau „Lyon Credit”.
La acea vreme, cea mai promițătoare mișcare revoluționară din
America Latină, din punctul de vedere al lui Fidel Castro (Moscova nu era deloc
de acord cu asta), era Montoneros, peroniștii-montonieri și troțkiștii de
stînga din Armata Populară Revoluționară. Aceste grupuri au fost implicate
activ în activități de înșelăciune – de exemplu, la 19 septembrie 1974, membrii
Montoneros i-au răpit pe frații Jorge și Juan Born, fiii șefului celei mai mari
companii argentiniene, Bunge și Born. Compania a plătit 64 de milioane de
dolari pentru răscumpărare (în prețurile din 2020: 320 de milioane de dolari),
cea mai mare valoare din istorie. Cea mai mare, dar nu singura: C.E.O.-ul
Kodak, Antonio de Cruz, a plătit Montoneros încă 8,7 milioane de dolari,
directorul sucursalei ITT, Vincenzo Russo, și directorul Vesty, Ronald Grove –
5,48 milioane de dolari fiecare, C.E.O.-ul Mercedes Benz Argentina, Enrique
Metz – 5 milioane de dolari,
Canalul trebuia să salveze Panama de dependența de banii
„murdari”, să îi ofere un venit solid și legal; generalul plănuia, de asemenea,
un alt proiect: extracția și exportul minereului de cupru, dar companiile
miniere au considerat că nu este rentabil.
(va urma)
D.A.