Misterul morții generalului Omar Torrijos (1)
  • 09-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 254
  • 1

Generalul Omar Torrijos Herrera, care a condus una dintre cele mai mici țări din America Latină - Panama, a intrat în istorie ca unul dintre cei mai proeminenți politicieni și conducători ai continentului în Secolul al XX-lea. În plus, el a rămas în mare măsură o figură misterioasă: opiniile sale politice și activitățile sale practice nu se încadrau în scheme general acceptate. Moartea generalului este, de asemenea, învăluită în mister.

 

Omar Torrijos a fost liderul ofițerilor naționaliști ai Gărzii Naționale (o formațiune paramilitară, corespunzătoare funcțional Jandarmeriei) care a efectuat lovitura militară de la 11 octombrie 1968 și a condus Panama pînă la moartea sa, în 1981. A fost șeful guvernului și comandantul Gărzii Naționale; în plus, statutul său a fost definit în Constituție ca „lider suprem al revoluției panamene”. După lovitura de stat, Torrijos a declarat că scopul principal al guvernării sale a fost de a restabili zona Canalului Panama în țară. În următorii nouă ani, el a purtat negocieri dificile cu Statele Unite, care s-au încheiat la 7 septembrie 1977 cu semnarea Tratatului Canalului Panama cu președintele SUA J. Carter, care prevedea transferul treptat al Zonei Canalului Panama în jurisdicția Panama pînă la 31 decembrie 1999. „Nu vreau să intru în istorie, vreau să intru în zona canalului”, repeta adesea Torrijos.

Întrucît transferul canalului a implicat o confruntare cu Statele Unite, Torrijos s-a trezit în rîndul naționaliștilor de stînga și antiimperialiștilor. El însuși s-a numit socialist, deoarece pentru el socialismul a însemnat o politică socială puternică, dar fără încălcarea proprietății private, care corespunde ideilor social-democrației moderne (în America Latină, social-democrații sînt, de obicei, numiți socialiști).

De ce ar fi intrat Torrijos în zona canalului? Numai din motive de prestigiu național? Desigur, acest lucru este important: nici o națiune nu se poate simți completă dacă o parte a teritoriului său național este înstrăinată de un alt stat. Dar generalul panamez a fost ghidat de alte considerente: era conștient că Panama are puține oportunități de dezvoltare – resursele naturale sînt rare, oportunitățile pentru turism sînt minime, populația este slab educată, cultura muncii este scăzută, iar elita nu este calificată. El a vrut să transforme canalul într-o sursă de existență confortabilă pentru poporul panamez, adică să facă din Canal ceea ce este
petrolul pentru monarhiile arabe din Golful Persic sau turismul pentru Maldive.

Sarcina principală a generalului lider al revoluției a fost să strîngă bani. Care, la rîndul lor, au fost cheltuiți pentru reforme sociale – la urma urmei, fără finanțare este imposibil să asigurăm educație sau să oferim cetățenilor medicamente de înaltă calitate, să realizăm o reformă agrară. Desigur, atît primul, cît și al doilea aspect au fost expuse în Constituția Panama cu mult timp în urmă, și chiar al treilea în 1962. Dar nu erau suficiente școli și spitale, nici și profesori sau medici, iar reforma agrară nu a putut fi realizată din cauza lipsei de fonduri pentru achiziționarea de echipamente agricole
și îngrășăminte, din cauza inaccesibilității împru­muturilor ieftine pentru țărani. Toate implicau sume mari de bani.

Dar generalul nu avea să amîne reformele. După lovitura de stat din Pana­ma, a fost stabilit un salariu minim în industrie, a fost introdusă interzicerea concedierilor nejustificate și un al 13-lea salariu. Muncitorilor li s-a acordat o săptămînă de lucru de 40 de ore și dreptul la grevă, iar locuințe confortabile au fost construite pentru cetățenii cu venituri mici. În cei zece ani de domnie a lui Torrijos, învățămîntul primar a devenit gratuit, iar numărul analfabeților din Panama a scăzut de la 35% la 7%. Au fost construite centre medicale multifuncționale cu o rată de 1 pentru fiecare 10 mii de persoane, poliomielita, difteria, malaria și febra galbenă au fost complet eradicate, iar mortalitatea infantilă a scăzut de la 44 la 24 de persoane la mia de născuți. Reforma agrară a avut ca scop nu atît transferul pămîntului latifundiarilor către țărani, cît stimularea proprietarilor de terenuri să gestioneze economia folosind metode moderne, intensive. Dacă terenul nu era folosit, acesta era transferat țăranilor. Pe terenurile redistribuite au fost create 250 de cooperative, care au primit împrumuturi preferențiale, iar marii proprietari au fost forțați să se transforme din latifundiari tradiționali în antreprenori moderni.

În 1978, PIB-ul pe cap de locuitor din Panama a devenit unul dintre cele mai mari din America Latină, după unele estimări, chiar cel mai mare. Cum s-a realizat acest lucru dacă canalul tocmai începuse să fie predat panamezilor în 1977 și deducerile nu erau atît de mari? Torrijos a transformat Panama într-un „paradis fiscal”: țara a creat cele mai favorabile condiții pentru a face afaceri. Deja în 1973, existau peste 50 de sucursale ale celor mai mari bănci internaționale în țară, cu depozite care depășeau 1,5 miliarde de dolari. Dîndu-și seama că este dificil pentru Panama să concureze în atractivitate financiară cu Elveția sau cu companii off-shore precum Jersey sau Insulele Cayman, Torrijos a atras o varietate de fonduri, în mod clar „murdare”. Cartelurile de droguri din Columbia au apărut la sfîrșitul anilor 1970 și s-au refugiat imediat spre Panama, dar chiar mai devreme în America Latină circulau mulți bani de origine cel puțin îndoielnică – de la contrabanda cu tot și cu toată lumea, la fonduri strînse din comerțul ilegal în aur, pietre prețioase, sînge donat, lemn, marijuana. Generalul știa acest lucru, dar nu s-a opus și asta nu pentru că își primea partea în afacerea cu cocaină, ci pentru că banii „murdari” ridicau cu siguranță economia pana­meză la fel ca banii unor „Chase Manhattan” sau „Lyon Credit”.

Panama a finanțat, de ase­menea, organizațiile insur­genților și terorismului, ceea ce reprezintă sume imense de bani. Torrijos a restabilit relațiile diplomatice cu Cuba și în 1974 a vizitat țara, întîlnindu-se cu Fidel
Castro. Generalul a răspuns evaziv la întrebările jur­naliștilor despre această întîlnire, spunînd doar că Fidel este „singura persoană străină care nu m-a învățat ce să fac”. Se poate presupune că discuția dintre cei doi politicieni a fost dedicată unui subiect foarte specific. În orice caz, după acea întîlnire din Panama a apărut fostul ambasador cubanez în Argentina, Emilio Aragones Navarro, care a devenit directorul Băncii Financiare Internaționale – o organizație foarte bogată și complet opacă.

La acea vreme, cea mai promițătoare mișcare revoluționară din America Latină, din punctul de vedere al lui Fidel Castro (Moscova nu era deloc de acord cu asta), era Montoneros, peroniștii-montonieri și troțkiștii de stînga din Armata Populară Revoluționară. Aceste grupuri au fost implicate activ în activități de înșelăciune – de exemplu, la 19 septembrie 1974, membrii Montoneros i-au răpit pe frații Jorge și Juan Born, fiii șefului celei mai mari companii argentiniene, Bunge și Born. Compania a plătit 64 de milioane de dolari pentru răscumpărare (în prețurile din 2020: 320 de milioane de dolari), cea mai mare valoare din istorie. Cea mai mare, dar nu singura: C.E.O.-ul Kodak, Antonio de Cruz, a plătit Montoneros încă 8,7 milioane de dolari, directorul sucursalei ITT, Vincenzo Russo, și directorul Vesty, Ronald Grove – 5,48 milioane de dolari fiecare, C.E.O.-ul Mercedes Benz Argentina, Enrique Metz – 5 milioane de dolari,

La rîndul lor, troțkiștii au efectuat 170 de jafuri bancare și au primit sume de răscumpărare pentru cel puțin 185 de persoane – acest lucru le-a adus 80 de milioane de dolari, sau mai mult de 400 de milioane de dolari în prețurile din 2020 (inclusiv pentru eliberarea unui mare comerciant de petrol, V. Samuelson –
15 milioane de dolari, președintele Roberts C. Lockwood – 10 milioane de dolari, președintele Firestone, J.R. Thompson – 3 milioane de dolari). Majoritatea fondurilor au fost pompate prin Panama către grupările rebele din Nicaragua, guatemalieni, salvadorieni, columbieni, care, de asemenea, au efectuat răpiri și au spălat bani în Panama. Finanțarea teroriștilor și spălarea banilor „murdari” s-au realizat în Panama prin diferite canale, iar Torrijos pur și simplu a acaparat numeroase structuri financiare „negre” și „gri” care funcționează și astăzi în Cayman, Bermuda, Seychelles etc. Pentru băncile din Panama a fost mai ușoară spălarea fondurilor teroriștilor și a cartelurilor de droguri, deoarece autoritățile au închis în mod deliberat ochii în fața unor astfel de operațiuni. În orice caz, în Panama, acești bani au fost alocați pentru construcția de școli, spitale și case pentru muncitori și fermieri.

Canalul trebuia să salveze Panama de dependența de banii „murdari”, să îi ofere un venit solid și legal; generalul plănuia, de asemenea, un alt proiect: extracția și exportul minereului de cupru, dar companiile miniere au considerat că nu este rentabil.

(va urma)

D.A.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite