Misterul Insulei Paștelui – cine a construit, de fapt, idolii de piatră
  • 12-11-2020
  • 0 Comentarii
  • 299
  • 3

Insula Paștelui este unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pămînt. Cine și de ce a pus acolo multe statui uriașe și de ce a dispărut civilizația antică atît de brusc încît multe dintre statui au rămas neterminate – există diferite ipoteze în acest sens. Noile metode științifice au adus mai multă lumină în acest mister.

 

Insula Paștelui, numită și Rapa Nui de către populația băștinașă, a constituit sursa unui mare mister începînd cu anul 1722, cînd europenii au debarcat acolo pentru prima dată. Primii exploratori au estimat că Insula Paștelui avea sub 3.000 de locuitori. Iar marele mister era determinat de dificultatea găsirii unui răspuns corect la întrebarea: cum de a putut un popor atît de mic să dăltuiască în piatră și apoi să amplaseze, la locurile lor, cele aproape 900 de statui?

Cu privire la originile statuilor din Insula Paștelui s-au formulat diferite ipoteze, unele extrem de îndrăznețe, dar, din păcate, nesusținute întotdeauna cu argumente solide. De curînd, a fost publicat în jurnalul Frontiers in Ecology and Evolution un studiu care aduce clarificări și indică faptul că, totuși, locuitorii din Insula Paștelui au ridicat uriașele statui. Prin acest nou studiu s-a reușit o estimare a numărului de locuitori pe care i-a putut susține faimoasa insulă în vremurile sale cele mai bune, atunci cînd au fost realizate impresionantele statui numite Moai.

De unde vin oamenii Rapa Nui

Unii cercetători cred că Insula Paștelui a fost locuită în anii 800-900 d.Chr., iar acest lucru este dovedit de buturugile carbonizate din acea vreme. Ar fi putut fi populată mai devreme, dar încă nu există nici o confirmare. Este clar doar că, pînă în anul 1200, insula fusese deja dezvoltată. Oamenii de știință nu au reușit să clarifice proveniența locuitorilor. Majoritatea indicau alte insule din Polinezia de Est, deoarece limba locală aparținea ramurii malajo-polineziene și era aproape de tongană, tahitiană și hawaiană.

Potrivit unei alte ipoteze, emisă de celebrul explorator și scriitor norvegian Thor Heyerdahl, strămoșii Rapa Nui-ilor proveneau din America de Sud. Pentru a confirma acest lucru, în 1947, împreună cu tovarășii săi, a navigat pe pluta Kon-Tiki de pe coasta Peru pînă la atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, depășind 6.980 de kilometri. În favoarea versiunii sud-americane vine și arhitectura caracteristică a mai multor structuri de pe Rapa Nui și a cultului omului-pasăre. În plus, cînd primii europeni au pășit pe insulă în 1722, cartofii dulci erau deja cultivați activ aici – culturi agricole cunoscute atunci doar în America de Sud.

Dar de oriunde ar fi venit primii coloniști cert este că aveau un drum lung de parcurs, întrucît Insula Paștelui este una dintre cele mai îndepărtate și inaccesibile de pe planetă: 3.514 kilometri spre America de Sud în est și 2.075 kilometri către cea mai apropiată insulă locuită, Pitcairn, din vest. Legenda locală spune că oamenii au navigat aici pe două plute uriașe împreună cu familiile și animalele lor.

Genetica oferă un răspuns

Decodarea AND-ului din mormintele celor dece­dați în perioada pre-europeană, efectuată în 2017, nu a indicat semne de amestec direct ale acestora cu popoarele sud-americane. Cercetătorii susțin faptul că, din punct de vedere genetic, primii Rapa Nui au fost descendenții căsătoriilor mixte ale diferitelor popoare din Polinezia, Oceania și, eventual, America de Sud.

Într-o nouă lucrare, specialiști de la Școala de Medicină a Universității Stanford din SUA și de la Institutul de Științe Biomedice de la Universitatea din Chile, împreună cu colegii din Marea Britanie, Mexic și Norvegia, au studiat ADN-ul a 807 persoane aparținînd unui număr de 15 grupuri diferite de indieni americani și 17 comunități insulare din Polinezia. Aceștia au realizat o diagramă a relațiilor genetice dintre locuitorii din Polinezia și America de Sud, care se întind pe 32 de generații. S-a dovedit că polinezienii s-au suprapus cu vechile popoare din America de Sud, dar acest lucru s-a întîmplat o singură dată, în urmă cu aproximativ 800 de ani, probabil pe Insulele Marquesas, unde locuiau reprezentanții oamenilor Zenu, care trăiau pe teritoriul Columbiei moderne.

Nu se știe cine a ajuns primul acolo. Dacă aceștia au fost indienii, atunci Thor Heyerdahl avea parțial dreptate. Numai că migrarea a început nu de la Rapa Nui, ci din Insulele Marquesas. Și acest lucru este destul de logic. Deși sînt mai departe de continent decît Insula Paștelui, sînt mai ușor de atins datorită vînturilor și curenților oceanici. Mai tîrziu, în Secolul al XIII-lea, descendenții liniei mixte de polinezieni și indieni s-au stabilit în arhipelagul Tuamotu, iar în Secolul al XIV-lea au ajuns la Insula Paștelui, pe care în acel moment locuiau deja polinezienii „puri”, spun oamenii de știință. Este posibil ca Rapa Nui-ii să fi putut naviga ei înșiși pe țărmurile Americii de Sud atît înainte de sosirea reprezentanților liniei mixte, cît și după aceea. Acest lucru, potrivit oamenilor de știință, explică faptul că artefacte și culturi de origine sud-americană au fost găsite pe insulă.

Migrația din Asia de Sud-Est în Polinezia a început acum aproximativ trei mii de ani. Timp de secole, strămoșii actualilor locuitori ai insulelor Pacificului au cucerit noi pămînturi pînă cînd au ajuns în colțuri îndepărtate precum Hawaii, Insulele Marquesas și Insula Paștelui. Continuînd spre est, puteau naviga cu ușurință încă cîteva mii de kilometri și ajungeau în America de Sud.

Cine și cînd a creat statuile

Principalul mister al Insulei Paștelui este identitatea autorului monumentalelor sculpturi din piatră. Nu este încă posibilă determinarea vîrstei lor. Se crede că au început să fie create nu mai devreme de anul 1000 d.Chr., la începutul Secolului al XVII-lea construcția fiind oprită, iar ca urmare multe statui neterminate au rămas în carieră.

În doar șase secole au fost realizate aproximativ 800 de statui. Peste 230 sînt instalate pe platformele rituale de piatră ahu din zona de coastă a insulei, iar aproape 400 nu sînt finalizate, printre care un gigant înalt de 21 de metri ce cîntărește mai mult de 200 de tone.

Cînd europenii au ajuns aici, populația insulei nu depășea trei mii de oameni. Este puțin probabil ca o comunitate atît de mică de nativi, care se află la un nivel foarte primitiv de dezvoltare, să poată construi sute de statui și platforme gigantice. S-a presupus că în timpurile străvechi a existat o civilizație pe Insula Paștelui cu o structură socială dezvoltată și culte religioase complexe. Și apoi a dispărut. Doar statuile au supraviețuit.

Există mai multe ipoteze privind cauzele dispariției civilizației Rapa Nui. Principala cauză constă într-o catastrofă ecologică cauzată de distrugerea pădurilor și un conflict militar în care triburile războinice s-au ucis reciproc. Există și ipoteze ceva mai exotice – entuziasm excesiv pentru sculpturi în detrimentul activității economice sau activitatea agresivă a  șobolanilor, care a dus la distrugerea semințelor plantelor necesare subzistenței. 

Antropologii americani, conduși de Robert di Napoli de la Universitatea din Oregon, au colectat toate analizele radio-carbon care pot estima indirect data de început și de sfîrșit a producției statuilor. Le-au susținut cu dovezi etnoistorice și date de stratigrafie arhitecturală și le-au prelucrat folosind metodele statisticilor bayesiene. Rezultatele au fost publicate în Journal of Archaeological Science. S-a dovedit că ridicarea monumentelor a durat mult mai mult decît se credea, și anume pînă în anii 1750. Cînd au sosit europenii, insularii construiau în mod activ noi platforme. Acest lucru este menționat în cronicile marinarilor olandezi, spanioli și englezi.

Aceasta înseamnă că nu a existat nici un război la începutul Secolului al XVII-lea. Nu s-au găsit semne de discordie tribală. Dimpotrivă, toate statuile au fost realizate în aceeași carieră folosind instrumente comune. După examinarea a 11 platforme ahu, cercetătorii au descoperit că toate au fost realizate după același principiu. Acest lucru vorbește despre continuitatea culturală și tehnologică care a persistat pe insulă de secole, care nu este în nici un fel legată de ipoteza unui colaps brusc.

Ipoteza climatului

Civilizația din Insula Paștelui a intrat în declin din cauza schimbărilor climatice, spun oamenii de știință din Chile, Spania și Norvegia. Autorii lucrării – 11 experți în domeniul ecologiei, istoriei și arheologiei – au adoptat o abordare interdisciplinară bazată pe reconstrucții paleoclimatice. Acest lucru a făcut posibilă înțelegerea relației cauzale a evenimentelor naturale și sociale de pe insulă. Faptul că, înainte de sosirea europenilor, insularii trăiau în unitate cu natura, iar europenii au distrus totul este un mit. Situația de acolo nu a fost niciodată idilică. Pe o insulă mică și îndepărtată din mijlocul Oceanului Pacific, o populație mică, izolată, se lupta constant să supraviețuiască. Numărul său fie a scăzut, fie a crescut în funcție de condițiile naturale.

Realitatea este că această zonă este puternic influențată de Oscilația de Sud, un fenomen meteorologic pe termen lung care se manifestă prin fluctuații periodice ale temperaturii de suprafață a Oceanului Pacific în partea sa tropicală de est. Faza caldă a oscilației este cunoscută sub numele de El Niño, în timp ce faza rece este cunoscută sub numele de La Niña. Studiul a constatat că declinul populației a avut tendința de a coincide cu faza rece, cînd precipitațiile erau minime. Acest lucru a dus la eșecurile culturilor și la foame.

Datele paleobotanice indică faptul că insula a fost acoperită de vegetație abundentă. Cu toate acestea, în timp, degajarea terenurilor pentru terenurile agricole a distrus pădurile și acest lucru a agravat situația ecologică deja dificilă.

Potrivit cercetătorilor, locuitorii din Rapa Nui au suferit cel puțin trei crize sociale. Primul caz, în anii 1450-1550, a fost evident asociat cu schimbările climatice. În Europa, acesta este momentul unei clime reci de un secol cunoscută sub numele de Mica Epocă Glaciară. Un alt declin s-a produs între sosirea primilor europeni și mijlocul anilor 1770. Motivul este necunoscut. A treia criză s-a produs în Secolul al XIX-lea din cauza răspîndirii bolilor epidemice și a traficului de sclavi.

În orice caz, nu s-au găsit semne ale unei catas­trofe sociale distincte în istoria locuitorilor insulelor. Populația s-a schimbat ușor, ajungînd la zece pînă la cincisprezece mii în cele mai bune vremuri și scăzînd la două sau trei mii de locuitori în cele mai rele.


T.S.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite