...Veneam de la Bacău, unde fusesem invitat de regina furnicilor la o nuntă de gărgărițe cu doruri aprinse de petreceri la lumina stelelor, pe pajiști înverzite de privirea Ilenelor Cosînzene ce-și tăvăleau sînii prin faguri scînteietori de iarbă dulce, sfințită cu miri de Lună nouă. Acolo am cunoscut o pereche de fluturi cu ochii jucăuși, plini de blîndețea firii lor și a finilor: o gărgăriță și un gărgărițoi, frumoși, tineri amîndoi, plini de tandrețe, care zburau peste tot, în onoarea nuntașilor, parfumîndu-i cu melancolii și bună primire. La marele ospăț fuseseră invitați muzicanți pricepuți: un greiere cu vioara sa, o gărgăriță și un toboșar, ale căror cîntece îi antrenau la dans pe nuntași, de le săreau tocurile de la pantofi... Printre ei erau cărăbuși, țînțari, albine, furnici și alte vietăți care se bucurau din plin de fericirea tinerilor însurăței... Grătarele erau încinse cu toate bunătățile, iar cele mai fine băuturi, obținute din fructele pădurii, erau din belșug... Și cum eram singur în trenul cu care călătoream de la Bacău spre București, cred că ațipisem, gîndindu-mă cu emoție la evenimentul de o asemenea anvergură, la care participasem pentru prima oară în viața mea, surprins de-a dreptul de o așa nuntă care nu putea avea loc, în altă parte, decît în povești. Cînd deschid brusc ochii, prin perdelele de culoarea cîmpului verde, cîteva raze de soare se strecurară discret, în legănatul vagonului și fluieratul strident al locomotivei, care pentru un moment îmi dăduse impresia că vrea să rupă cerul în două... Așa ceva nu mai trăisem de mult, de cînd fusesem în vizită la niște cunoștințe mai vechi, tot din părțile Bacăului, venind de pe Epsilon, unde locuiam de ceva vreme... După cum aveam să înțeleg, ulterior, pe Epsilon spiritul nu are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, de carte și cumpărături. Acolo este un loc sacru al odihnei veșnice, într-o permanentă binecuvîntare de lumină cerească. Nu ca aici, pe Pămînt, unde tot omul aleargă după avere, mîncare cît de multă, uitînd că nu va lua nimic cu el după ce va ajunge între patru scînduri... Este vorba de nuferii pămînteni ai lui Mihai Eminescu... Singur, în compartimentul meu, mă gîndeam la cît de săraci sînt oamenii chiar în momentele lor de celebrare a iubirii, spre deosebire de nunta la care participasem, unde am mîncat din toate bunătățile și am jucat cu bucuria tuturor viețile mele anterioare, pe-ndelete, cu toate nuntașele, fără să simt la vreuna dintre ele un dram de oboseală sau de gelozie. Natura știe să-ți ofere din toată energia ei creatoare care să-ți umple sufletul... Trenul alerga în șuieratul vîntului, călărind bidivii cu bici de foc, grăbind peste toată bolta.. Și mă gîndeam atunci la Grădina lui Lespedaur, cu pepenii pleznind de preaplinul miezului lor de jar, și la cît de frumoase erau nunțile Feților-Frumoși cu Ilene Cosînzene, în castele de bujori și inimă de trifoi cu degetele împletite, întru sfînta cruce de neuitat. Nu am găsit nimic din atmosfera nunților de la noi, totul părea perfect, chiar dacă era vorba de o nuntă a necuvîntătoarelor... Eram singur și, din pricina tăcerii mele, din cînd în cînd, inima o lua la trap... Vreme de o zi am mers cu trenul fără să fi fost întrebat de cineva, de controlor sau de vreun călător, ce e cu mine... Peste tot domnea singurătatea, în care mă regăseam doar eu, în compartimentul cu geamurile complet camuflate de o perdea de culoarea ierbii, care îmi dădea impresia că mă aflu în basmele lui Petre Ispirescu, altminteri aș fi căzut în prăpastia frămîntărilor sufletești... Cu aceste povești mi-am oblojit de lacrimi copilăria, în nopțile de iarnă cu ninsori grele, cînd gerul bătea furios în geamurile casei, răscolind funinginea din hornul cu cărămida spartă pe alocuri, din care se înălțau în aer vălătuci luînd forma unor balauri ce se împrăștiau în toată zarea... Acum, cînd mă întorc acasă, de la nunta unei gărgărițe cu un gărgărițoi, nu mai prididesc cu cititul din poveștile lui Petre Ispirescu, să uit că sînt un biet călător care vine de undeva și parcă merge niciunde, atît de pustiu e în trenul ăsta fără oameni și fără conductor... În gara din Periș, cînd mai aveam foarte puțin pînă la București, numai ce văd că se urcă în tren o femeie la 30 de ani, cu părul revărsat peste umeri, blond, de culoarea spicelor de grîu pîrguite, cu sînii lăsați să iasă în evidență atît cît să producă atracție bărbaților, cu o ținută dreaptă ca lumînarea... Ochelarii fumurii ridicați pe frunte, gura, nasul, sprîncenele arcuite, îmbrăcămintea de pe ea, degetele încărcate de inele din aur și nestemate cu multe carate, toate reprezentau tipul femeii perfecte. Apariția ei mă trezi deodată din amorțeala în care intrasem, încît eram cît pe ce să cad de pe canapea...  În ciuda faptului că celelalte compartimente erau goale, misterioasa blondă intrase tocmai în compartimentul meu, strecurîndu-se ca o felină prin ușa întredeschisă... De-acum, pînă la București nu voi mai fi singur, iar prezența acelei femeie mă făcea să uit de toată singurătatea de peste zi... Eram bucuros că o femeie atît de frumoasă, ca un munte de poezie, cu mîinile încărcate de aur, mai ceva ca tezaurul românesc de la ruși, poposise pe canapeaua din fața mea... Cum mă frămîntam să descifrez misterul, ca nu care cumva să fiu atras în vreo capcană, victimă a vreunei farse, numai ce-o văd că mi se adresează, cu un zîmbet discret:

– Ce faci, poete? De unde vii?

Privirea îi era ațintită spre mine. Era privirea unei femei ce părea a fi îndrăgostită. Ochii albaștri îi străluceau în orbite ca două luminițe jucăușe.

– De la o nuntă, îi zic, cu un aer indiferent.

– Ce nuntă? Care nuntă? Îți dai seama ce spui?

– Am fost invitat de niște prieteni de-ai mei, la Bacău, unde am cunoscut o pereche de tineri tare frumoși: o gărgăriță și un gărgărițoi... Au făcut o nuntă de vis, așa cum nu o întîlnești decît în povești.

– Bine... Ai fost să te distrezi!... Dar din cîte văd, pe mine m-ai uitat, poete... Au trecut 50 de ani de cînd te-am cunoscut la un cocktail de suc din zmeură neagră și miez de alune trecute prin untișor de laptele cucului... Atunci ți-am citit primele tale poezii, de pe un colț de ziar îngălbenit de vreme... Îl țineam ascuns în sutien, de frica alor mei... Eram o adolescentă nefericită, persecutată de toată lumea, că nu posedam puterea cuvintelor.

Vorbele acestei femei fac parte din jurnalul meu din timpul călătoriilor astrale pe care le-am făcut de pe luminoasa planetă a Amurgului zeilor-poeți.

– Totuși... Nu înțeleg de unde atîta tupeu la tine, de mă iei la rost așa... Ești ca un astru pentru mine, dar, de fapt, ești doar o străină... Cum de m-ai găsit tocmai pe mine tovarăș de dialog, reproșîndu-mi chiar că nu te cunosc, că nu știu cine ai fost înainte de a te naște... Să mori și apoi să te naști din moarte, și să cazi pe capul meu, un biet călător, cu gura arsă de sete pe căldura asta sufocantă, după atîta mers cu trenul.

– Nu te nărui, poete, îmi zise de astă-dată, cu un zîmbet scînteind ca argintul în colțul gurii.

– Cum să nu-mi sară țandăra, cînd văd că te iei de mine, zicîndu-mi că mă cunoști după secole uitate în negura timpului.

– Poete, eu te urmăresc de cînd m-am născut și, în acest timp, mi-am îmbunătățit calitățile cu fiecare zi... Vezi ce femeie frumoasă sînt!... Nu mai sînt copilul de ieri, care tot timpul se sufoca în laborator, unde abia scoteam cîte un scîncet plăpînd. Vezi? Sînt eu, femeia din fața ta, rodul a mai multor tați și a mai și multor mame, care și-au adus prinosul la venirea mea pe lume. Tu știi acest lucru, dar te faci că nu pricepi... Mă bucur că te-am întîlnit după multe experimente care s-au făcut pe seama mea... Tu nu te-ai schimbat cu nimic, ai rămas tot în lumea ta, în aceeași casă de cuvinte luminoase, cu franjuri de vise pe margini... Ești la fel ca atunci cînd ți-am dat primul sărut pe buze.

– Nu înțeleg nimic din toată povestea... Deci tu zici că ai 30 de ani și ești rezultatul experimentelor științifice ale mai multor tați și mame... Ceea ce aud e de domeniul fantasticului... Ai umor fantezist! De unde ai scos că m-am sărutat cu tine, cînd eu împlinisem de mult o vadră de ani, cît un veac de lumină pămînteană?

– Trebuie să îți aduci aminte... În ziua cînd ne-am cunoscut, cerul era ca o fereastră cu apă albastră, iar doi guguștiuci făceau dragoste pe jumătate dezbrăcați de pene, pe jumătate îmbrăcați în frunzele dudului în care erau cocoțați... De-atunci am înțeles cine ești... Apropo, știi că-ți crescuse glicemia și ți-am reglat-o cumpărînd un măr de la un vînzător ambulant? Am dat pe el inelul de logodnă cu care urma să ne căsătorim... Era din aur pur... Viața înainte de toate, poete! Viața, apoi sentimentele! Atunci, după ceea ce-ai pățit sub ochii mei, cînd glicemia era gata să te pună la pămînt, de mă trecuseră toate sudorile prin ochi și sprîncene, prin păr și unghii, prin sfîrcul sînilor, am decis să am mereu asupra mea un măr, pe care îl tot port, plantat în sînul drept... În situații extreme, e suficientă doar o mușcătură din măr, și numaidecît glicemia se reglează... Așa mi-au zis toți cei care au validat existența mea pe această lume.

Într-adevăr, femeia avea sînii rotunzi, ca două mere, fără să se deosebească între ei... Nu știu dacă era adevărat ce îmi spusese, nu era ceva care să mă intereseze în mod personal... Ce a fost a fost, ce o să vină o să vină!... Ajuns în Gara de Nord, cobor tulburat după discuția ciudată din tren, încercînd să descifrez misterul acelei femei, care nici atunci nu își luase ochii de la mine. Privirea ei continua să mă urmărească insistent, încît începusem să simt cum, deodată, îmi crește glicemia, ba chiar că trece peste limitele normale... Eram conștient că aveam nevoie de leacul meu, mărul, și știind unde îl pot găsi, după ce femeia îmi vorbise ceva mai devreme de locul în care se află, am prins cu dinții de bluza care-i acoperea sînul drept și, de îndată, mi-am revenit. Însă femeia se prăbuși pe cimentul de pe peron, scoțînd un geamăt scurt, de om suferind, încercînd să spună ceva ce nu am reușit să înțeleg... În foarte scurt timp, geamătul se repetă, ceva mai clar:

– M-ai omorît, poete! Eu sînt Virginica-Roboțica!

Și-și dădu sufletul pe ciment, unde rămase nemișcată. Graiul îi fusese straniu. Nu părea a fi al unui om, al unei ființe cum sînt oamenii în general. Gura i se strîmbase... Nasul i se turtise... Părul se făcuse cîrlionți și, din blond cum era, devenise negru, mlăștinos... Picioarele erau ca niște bucăți de metal carbonizate... Mîinile îi rămăseseră înțepenite pe lîngă trup... Femeia își pierduse pe dată din frumusețea de mai înainte... Nimic nu mai era fascinant la femeia care se urcase în tren, din Gara Periș... Acum era o movilă de bucăți de plastic, cu fel și fel de tranzistori și senzori trași pe linie moartă.

Speriat de cele întîmplate, am ajuns acasă într-un suflet. Exact cînd la televizor se transmitea în direct despre ,,un incident petrecut la Gara de Nord”. Era cel la care participasem involuntar, fără să fi avut habar că în fața mea nu aveam o femeie adevărată, ci o femeie-robot în toată regula, care cine știe de cînd umbla printre noi, pămîntenii, și pe cîți bărbați nu i-o fi ademenit cu frumusețea ei uluitoare. La ce bun însă, dacă funcționa doar pe bază de baterii... Apropo de inteligența artificială!

ION MACHIDON,

directorul Revistei „Amurg sentimental”