Miron Costin ajunge astfel din fragedă vîrstă în anturajul fiilor de nobili polonezi și studiază împreună cu ei la colegiul iezuit din Bar (Podolia), unde învățămîntul era îndrumat spre limba latină. Îl găsim ca elev în 1647. După terminarea studiilor intră în oastea polonă (1651). Iancu, persecutat de Vasile Lupu, nu se mai întoarce în Moldova și moare în Polonia. Alexandru și Miron se întorc însă spre sfîrșitul domniei lui Vasile Lupu.

Prețuind știința de carte a lui Miron Costin, domnitorul Vasile Lupu îl trimite în misiune diplomatică la castelanul cetății Camenița, Petru Potocki, să-i ceară ajutor și îi încredințează lui Miron Costin postul de pîrcălab al Hotinului. După căderea Cameniței (1672), Ștefan Petriceicu îl trimite la vizir pentru tratative, socotind că ,,din toți boierii țării mai de treabă la voroavă ca Miron nu e altul”. Deși se achită minunat de solie, Petriceicu trece în tabăra polonă la Hotin (1673) și, prevăzător, deși cu orientare filopolonă, Miron Costin nu-l urmează. Miron o ia in căsătorie pe Ilina, fiica lui Ioan Movilă și nepoata lui Isac Balica, a cărui soție Anastasia era soră cu Grigore Ureche Vornicul. Miron Costin rămîne în relații bune cu urmașul lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, care îi devine naș. În domnia acestuia ajunge Mare Vornic al Țării de Jos și Mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Duca. Fiul său, Nicolae Costin, se căsătorește cu una din fiicele lui Duca Vodă. Miron Costin îl urmează pe Duca la asediul Vienei (1683), apoi, la întoarcere, poposesc la Alba-Iulia, la principele Mihail Apafi. În Moldova nu s-au întors atunci, deoarece Ștefan Petriceicu (protejat de regele Ioan Sobieski) năvălește cu trupe pentru a-și relua tronul. Deși rămînîndu-i credincios lui Duca are de suferit, după moartea acestuia pleacă în Polonia și e ocrotit de Sobieski. Exilul polon al lui Miron Costin se sfîrșește în 1685, cînd Constantin Cantemir îi permite să se întoarcă în Moldova, dar Constantin Cantemir își baza domnia pe turci și politica Costineștilor îl supără. Boierii, în frunte cu Miron Costin și fratele său Velicico, se răscoală împotriva domnului și cer ajutorul lui Constantin Brâncoveanu. Dar boierul Ilie Țifescu (Frige Vacă) trădează complotul, și Velicico, mai întîi, apoi, Miron Costin sînt uciși în anul 1691.

Miron Costin a știut mai bine decît orice să împletească activitatea istorică, de însemnător al evenimentelor, cu activitatea literară. Dotat cu o mare sensibilitate și un talent poetic robust, cu înțelepciunea populară, la care se adaugă propria filosofie a vieții, precum și cea de inspirație, Miron Costin scrie versuri românești cu conținut filosofico-religios. De exemplu Viața lumii, în care, pe lîngă inspirațiile biblice, prezintă și accente de proveniență clasică, în special, din poetul latin Quintus Horatius Flaccus. Contribuția lui Miron Costin nu este numai în literatura română, ci și în literatura poetică polonă. Versurile scrise de Miron Costin în limba poloneză, privind istoria Moldovei și a Țării Românești, au fost apreciate de istoricul literar Alexandru Brückner ,,între cele mai bune versuri de acest fel, cu care se poate lăuda literatura polonă în Secolul XVII”.

Dar trăsătura principală a activității literare a lui Miron Costin se manifestă în proza istorică pe care cronicarul a ridicat-o la înălțimi neatinse pînă atunci. Letopisețul Țării Moldovei scris de Miron Costin s-a păstrat și în traducere latină Chronicon Terrae Moldavicae ab Aarone Principe și a fost descoperit de Eugen Barwinski la Biblioteca Universității din Lemberg, care îl publică în ediția Comisiunii istorice a României la București, în anul 1912. În prefață, Barwinski afirmă că Miron Costin este ,,cel dintîi istoric modern al României”, că diferă mult de istoricii medievali care au scris anale, fiind conștient ce este și cum trebuie scrisă istoria, ce înseamnă izvor istoric și care este autoritatea lui. Astfel, Miron Costin întreprinde primele cercetări documentare asupra descălecătorilor Moldovei, Dragoș și Bogdan, face corijările necesare, stabilește o cronologie corectă a domnilor și evenimentelor.

In De neamul Moldovenilor, Miron Costin se ocupă de originea românilor, subliniază ideea unității și a descendenței romane, a purității sîngelui latin fără amestecul dacilor autohtoni. În exagerarea sau privirea exhaustivă a elementului latin, el se dovedește întrucîtva precursor al Școlii Ardelene. Desigur că teza despre dacii care s-au risipit în alte țări după moartea lui Decebal și-a dovedit de mult netemeinicia. Miron Costin face o eligioasă descriere a Italiei, numind-o ,,scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura cum era odată Atena la greci și acum (vremea cronicarului) Padova în Italia”. De fapt scopul lui Miron Costin prin aceste susțineri era acela de a combate interpretările greșite ale lui Simion Dascălul și Mihail Călugărul, interpolatorii lui Grigore Ureche.

Concepția istorică a lui Miron Costin din Letopisețul Țării Moldovei și De neamul Moldovenilor se apropie și este asemănătoare gînditorilor umaniști ai Renașterii, dar reflecțiile teoretico-filosofice le împrumută de la clasicii antici, îndeosebi de la Salutius (care pretindea că istoria trebuie să înfățișeze faptele mari ale înaintașilor spre a fi lumină călăuzitoare pentru urmași – posteris lumen esto) și Cicero (care pretindea că istoria este îndrumătoarea vieții și făclia adevărului – magistra vitae et lux veritatis). Miron Costin manifestă însă o totală independență și originalitate în interpretare. Pornind de la definițiile clasicilor latini, el le dă interpretare creatoare: ,,letopisețele nu sînt numai să le cetească omul să știe ce a fost în vremile trecute, ci mai mult, să fie de învățătură, ce este bine și ce este rău și de ce să se ferească și ce va urma fiecine”. Sîmburele concepției istorice înseamnă lămurirea a ce e bine și ce e rău și îndreptarea cititorului numai spre bine. Nu e o concepție actuală în sensul descoperirii adevărului istoric, dar este utilitaristă deoarece, pe lîngă scopul științific, îl urmărește și pe cel educativ. Miron Costin nu neglijează nici valoarea tradiției orale. Avea cunoștință de imperfecțiunea firii omenești, spirit critic în descrierea personajelor. Nu cuprindea, întrutotul, conceptul modern de ,,obiectivitate”, dar o intuia empiric, numind-o ,,fățărie”.

Miron Costin n-a fost un simplu cronicar al faptelor trecutului, ci a căutat să pătrundă în miezul întîmplărilor spre a ajunge la procesul istoric. Concepția filosofico-religioasă reiese la Miron Costin din faptul că întreaga desfășurare a vieții istorice nu este decît împlinirea, exteriorizarea voinței divine (influența scriitorilor antici greci). Miron Costin prezintă și o concepție politică ce decurge direct din rangurile deținute. Dar cugetarea po­litică este subordonată celei religioase, creștine.

O particularitate a stilului, a tratării, se referă la modul cum știe să zugrăvească tabloul sufletesc al domnilor Moldovei, Munteniei, Tran­silvaniei. Miron Costin rămîne cel mai însemnat cronicar al Evului Mediu românesc, reușind să aducă opera sa la nivel egal cu istoriografia altor popoare europene.

Lucrări de referință: Opere complete, după ma­nuscripte, cu variante și note, cu o recesiune a tuturor codicelor cunoscute pînă astăzi, bibliografia, biografia lui Miron Costin, un glosariu lucrat de D. I. Săineanu, portrete, facsimile diverse, de V. A. Urechia, București, 1886; Opere, vol. I-II, ediție critică îngrijită și studiu introductiv, de P. P. Panaitescu, București, 1965; Opere, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, Cronica polonă, Poema polonă, De neamul Moldovenilor, Istoria de Crăia Ungurească, Craiul solului tătărăsc, Versuri, Discursuri și scrisori, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958; Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (1684), ediție și traducere, îngrijită de P.P. Panaitescu, București, 1929.

MIRCEA PÎRLEA,

Biblioteca Județeană Satu Mare