Se cunoaşte faptul că tot mai mulţi oameni săraci sînt cei care trăiesc în mediul rural. Adică la sat. Dacă pînă mai ieri fiecare avea un loc de muncă al său, acum, deodată, s-a trezit că nu mai are nici serviciu, şi nici cele necesare pentru traiul zilnic. Mulţi oameni făceau naveta la oraş şi lucrau în fabrici, mai ales ca muncitori. Important era că, seara, veneau acasă cu o pîine în traistă. Spre disperarea tuturor, acum tot mai mulţi români din generaţia tînără se gîndesc cum să plece în lume, chiar şi pentru a cerşi. Am văzut cîteva cazuri, în care rudele unor asemenea personaje se lăudau cu sumele mari de bani, provenite din cerşit, cu care vin ai lor în România, vorbind de ei cu admiraţie, de parcă ar fi făcut cine ştie ce invenţie sau inovaţie. Cei plecaţi în nici un caz nu o duc bine, mai ales că dorul pentru ceea ce au lăsat în urmă îi însoţeşte peste tot. Dar viaţa îşi are cursul său, cu bune şi rele, cu bogaţi şi săraci. Credem că numărul celor săraci îl depăşeşte cu mult pe cel al îmbuibaţilor, care profită de munca muritorilor de rînd, dispuşi să facă orice pentru a nu răbda de foame. Dar cum oamenii se schimbă, la fel ca şi orînduirile sociale, şi tehnologia cunoaşte schimbări radicale… Să luăm un singur exemplu, telecomunicaţiile: azi, lumea internetului îţi oferă posibilitatea să comunici, în timp real, în orice colţ de lume. Ştiinţa, aşadar, a evoluat, lumea a progresat. Cu toate acestea, încă se moare de foame. Privind la ceea ce se întîmplă în ţara noastră, vedem că, în pofida unei firave măriri de pensie, din cauza scumpirii tuturor celor necesare traiului zilnic, pensionarul dispune de bani mai puţini ca înainte de aşa-zisa majorare. Aşa este la noi: ţi se dă cu o mînă şi ţi se ia, pe alte căi, înzecit… Aici este problema. Ce-i de făcut? Din păcate, nimic… Mergem înainte pe drumul pe care ni l-am ales, suportînd cu stoicism efectele acestui capitalism cinic, care îşi face mendrele pe seama celor care nu au nici un cuvînt de zis, pentru că nimeni nu-i ascultă. Ţara în care trăiesc nu le oferă o existenţă demnă. Şi-atunci ne întrebăm: la ce mai intonăm un imn care nu mai corespunde deloc cu ceea ce se spune în versuri, cum că aici sîntem pe veci stăpîni? În realitate, nu mai sîntem stăpîni pe nimic de o vreme încoace! Totul este vîndut străinilor: păduri, fabrici, pămînt, vlaga poporului… Poate că avem nevoie, acum, de un imn care să exprime un deziderat şi o necesitate, şi anume dezrobirea românilor din ghearele celor care îşi clădesc averi în detrimentul şi pe spinarea oamenilor simpli din această ţară.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“