Pentru Florin Costache, sărbătorile de iarnă sînt ca o binefacere de la Dumnezeu, trezindu-i în suflet multe amintiri frumoase, din anii copilăriei, cum ar fi mersul cu colindatul, datul cu sania pe Borcea, sau tăierea porcului, unde era îmbiat de tatăl său să mănînce șorici proaspăt. Cu munca este obișnuit de copil. Lucrează, de cînd era mic, cu palmele, în construcții. Este priceput la toate, unde pune el mîna, pe coasă, pe mistrie, în urma lui, soarele prinde rădăcini. Avea ,,mîini de aur”, cum i-a zis un client, mulțumit de felul cum i-a ridicat casa. Dintr-o cocioabă cu pereții dărăpănați, cu ușile și geamurile sparte, i-a dat la cheie o bijuterie de locuință.
În săptămîna premergătoare sărbătorilor de Crăciun, Florin și-a luat, cum zice el, un mic concediu. Așa face de cînd se știe, pentru a fi împreună cu soția sa și cu cei doi copii ai lor, cam năzdrăvani, dar cu dar la învățătură. S-a trezit mai devreme ca în alte zile, cu gîndul la ignat. Deja, pe ici-pe colo, prin gospodăriile vecine, se auzea guițatul porcului dus la sacrificat, și cîte o boare de vînt aducea cu sine aerul amirosind a păr pîrlit și sînge proaspăt.
- Acum e acum, îi zise el femeii sale. Pentru că ignatul a venit, e vremea ca și în ograda noastră să se audă guițat de porc, și nu de la unul, ci de la doi porci... Să audă Borcea întreagă că Florin al lui Costache, cel cu mîini de aur, își sacrifică porcii... Îți aduci aminte, femeie, cînd i-am cumpărat, erau niște godănaci mici și plini de păduchi... Acum uite ce mari s-au făcut... Trece peste sută fiecare...
Cînd îi cumpărase, soția lui considerase că un singur purcel le era de ajuns. Și nu că s-ar fi pus problema că nu ar fi avut cine îngriji de ei, se gîndea că, luînd un singur purcel, le-ar rămîne niște bani cu care să acopere alte cheltuieli din casă. Plus că, spunea ea, nu mai sînt vremurile de altădată, acum se găsește carne de porc pe toate drumurile, magazinele sînt pline. Dacă vrei, poți cumpăra chiar un porc întreg, gata tranșat, adăuga femeia, care știa bine cum stau lucrurile chiar și în Borcea, unde lucra ca vînzătoare la o carmangerie. Dar bărbatul era decis să cumpere doi purcei, așa cum făcuse și în anii trecuți. Femeia s-a lăsat convinsă, nu că îi făcea toate voile soțului ei, dar tare mult își dorea să-l știe fericit, lîngă ea și copiii lor.
Pînă seara, purcelușii de odinioară, acum porci adevărați, au fost sacrificați de stăpînul lor, ajutat de un vecin, în schimbul unei tochituri ,,pomana porcului” și a unei căni cu rachiu fiert, de te ardea la mațe. Așa e în tradiția tăierii porcului, iar oamenii nu s-au lepădat de aceste obiceiuri străvechi. Și, după cum se pricepea și proceda întotdeauna, își ajută nevasta la pregătitul bucatelor, dînd cu lingura în ceaunul cu jumări puse la prăjit... Încet, încet, întunericul se lăsă peste întreg satul, ca o turmă de bivoli care toată ziua se scăldaseră în noroi și, odată cu venirea nopții, liniștea se așeză pretutindeni. Prin ferestrele caselor se mai zărea umbra vreunui om care încă mai trebăluia cu pregătirile în așteptarea nașterii Domnului.
Spre seară, la poarta lor s-a bulucit o ceată de colindători. Erau copiii din vecini care, de fiecare dată, cu voioșia lor, veneau de le umpleau ograda cu vocile lor duioase și fețele îmbujorate de gerul uscat al iernii. Auzindu-i cît de frumos colindă, omul ieși afară să-i asculte și să vadă ai cui sînt ca, apoi, să aibă ce le povesti părinților lor, cînd o avea ocazia, ce mîndrețe de copii au... Printre prichindeii îmbrăcați după posibilitățile familiilor lor, se afla și un copilaș de vreo trei ani care, cu vocea plină de evlavie, îi îndemna parcă și pe ceilalți copii să cînte mai cu suflet, încît colindul lor să se audă pe întreaga uliță, de la un capăt la altul, dînd de veste gospodarilor că, de ceva vreme sărbătorile de iarnă au venit. Omul le-a oferit daruri cu mîinile lui de aur, bucurîndu-i și pe ei, dar bucurîndu-se și el, cu gîndul la frumusețea unică a Crăciunului.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”