Mihail Sadoveanu, un maestru al cuvîntului
  • 17-11-2021
  • 1 Comentariu
  • 151
  • 0

S-a născut la 5 noiembrie 1880, în Pașcani, județul Iași. Ilustru scriitor, povestitor, nuvelist și romancier, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă care se întinde pe o jumătate de secol, avînd „amploarea unei întregi literaturi”, îndreptăţind caracterizarea lui George Călinescu, care aprecia că „esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Dintre scriitorii născuți în 1880, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi sînt personalități rezumative, unul continuînd direcția unei literaturi cu baze tradiționale și populare, celălalt dînd expresie marilor dezbateri ale lirismului modern, cu largă deschidere spre universal. Creator al unei opere monumentale, situată, alături de aceea a lui Eminescu, Caragiale și Creangă, în fruntea valorilor noastre clasice, lecția lui Sadoveanu e o elocventă sinteză de etnografie, de psihologie, și mai ales una de înțelepciune, toate acestea unificate prin intermediul unei arte excepționale. Construcția de dimensiuni impresionante a crescut armonios, orizontul prozatorului lărgindu-se; opera trebuia să reflecte viața poporului în dublu sens: în adîncime, adică în mișcarea ei istorică, și orizontal, în extensiune geografică. ,,Siretul, Moldova, regiunea dealurilor, spațiu destul de restrîns, au alcătuit cadrul școalei mele. Cu vremea, am cunoscut expedițiile la vînatul de codru, am străbătut tainele unor bălți renumite, la confluența Jijiei cu Prutul, lîngă Iași; cunoașterile mele s-au întins în tainica și măreața deltă a Dunării; apoi am suit la munte. După războiul cel dintîi mondial, am trecut în locuri mai depărtate, în țara Ardealului. Astfel am văzut cum trăiesc oamenii din toată Dacia veche; am fost atent la felul lor de a vorbi; am înțeles că moldovenii sînt strănepoții păstorilor ardeleni; m-am pătruns tot mai mult de adevărul că strămoșii noștri sînt autohtoni dintr-o vechime mai adîncă decît expediția de cucerire a împăratului Traian. Trecutul și suferințele poporului mi-au apărut limpezi: le ceteam în fapte și cunoașteri”. Utilizînd întreaga claviatură a limbajului popular, exprimînd sentimentele și viața colectivității, Sadoveanu sintetizează mai mult decît o epocă. În fond, literatura lui ,,se deosebește de a oricărui altul – constata exact G. Ibrăileanu -, avînd amploarea literaturii întregi a unui popor, ca și cea populară”. Practic, ,,deșteptarea temperamentului său artistic”, precizează scriitorul, s-a produs la Fălticeni, unde gimnazistul (coleg cu E. Lovinescu) cultivă jocurile ,,de-a haiducii”, oina, ori continua inițiere în tainele pescuitului la Nada Florilor, pitorescul lac din partea de jos a orașului. Colaborarea intensă la Sămănătorul atrage atenția. Nici un om de litere al vremii nu poate trăi din scris; Sadoveanu e hotărît să înfrunte totul. Volumele tipărite în 1904 (Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii) – primul din ele premiat de Academie – sînt primite cu laude, asigurîndu-i o rapidă notorietate. Într-un comentariu, Povestitori de ieri și de astăzi, N. Iorga, entuziasmat, considera anul 1904 ,,anul lui Sadoveanu”. Era prima consemnare important în critică. La Viața românească, prețuit de G. Ibrăileanu, publică intens, volumele succedîndu-se neîntrerupt, în desfășurare de fluviu. Din aproape o sută de titluri, unele merită mențiune specială. De atmosfera de la Fălticeni vorbesc Însemnările lui Neculai Manea (1907), nuvelele Haia Sanis și Duduia Margareta (1908). Printre operele de prim rang din etapa antebelică e povestirea Bordeienii (1912). Istoria îl fascinează; de citat, în acest sens, un roman de evocare, Neamul Șoimăreștilor (1915). Pe lîngă opere notabile, precum romanele Venea o moară pe Siret (1923), Creanga de aur și Locul unde nu s-a întîmplat nimic (1933), Nopțile de Sînziene (1934) sau volumele de povestiri (Valea Frumoasei și Ochi de urs, 1938) – epoca interbelică abundă în valori intrate în fondul de aur al culturii naționale: Dumbrava minunată și Țara de dicolo de negură (1926) , Hanul Ancuței și Împărăția apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Frații Jderi (1935),  Izvorul Alb (1936), Oamenii măriei sale (1942), Divanul persian (1940). Un prețios volum autobiografic poartă titlul Anii de ucenicie (1944). Vechi teme sînt reluate după al II-lea război mondial, în viziuni noi; imagini din Împărăția apelor se încorporează în Nada Florilor (1951), episoade din Șoimii, în Nicoară Potcoavă (1952).
Prin Sadoveanu, natura, aliată istoriei, a vorbit cu posibilități de răscolire pe care numai Eminescu le-a deținut. La Sadoveanu, natura e o componentă a sensibilității și ethosului popular, încît sentimental ea ia forme concrete, materiale, integrîndu-se în vîrstele existenței. ,,În biografiile oamenilor – scrie criticul literar Const. Ciopraga - intră de drept apele, arborii, cerul, pămîntul, ploaia, zăpezile, cîntecul vîntului, care devin elemente de manifestare psihologică. Statistic, în 13.000 de pagini, la Sadoveanu s-au înregistrat 2.400 de referiri în legătură cu diversitatea timpului, în vreme ce Balzac, pe același număr de pagini, nu oferă decît 40 de referințe. Natura sadoveniană e transfigurată de o lumină mozartiană, la originea căreia se poate descoperi explicația echilibrului românesc în fața destinului”.
Din ansamblul operei sadoveniene rezultă o galerie completă, personajele aparținînd fie unei istorii frămîntate, fie unui trecut apropiat ori epocii contemporane. I s-a reproșat că a scris literatură care preamărea comunismul. Nu l-au iertat nici cîțiva dintre confrații scriitori. Sînt celebre cîteva din epigramele lui Păstorel la adresa romancierului. Iată una dintre acestea: ,,Lui Mihail Sadoveanu, care a spus «Lumina vine de la răsărit»: Sadoveanu filo-rus,/ Stă cu curul la apus,/ Ca s-arate-apusului/ Care-i fața rusului!”.
E cunoscut faptul că au fost scriitori din mai multe generații care, făcînd unele compromisuri cu Puterea de atunci, au reușit să scrie (și să publice) cărți importante pentru literatura română. Referitor la acest aspect, acad. Eugen Simion explică: ,,Sadoveanu, care a publicat cîteva scrieri regretabile, cu mult sub valoarea talentului său, răscumpără aceste căderi cu o creație majoră, Nicoară Potcoavă, o veritabilă creație de limbă. Se cuvine, cred, să-i recitim opera și s-o judecăm cu obiectivitatea critică pe care o merită. Sigur, el a publicat Mitrea Cocor – un roman politic fals de la un capăt la altul –, un roman ce a fost propulsat de critica partinică din anii ’50 ca un model al realismului socialist. «Model» de tristă memorie. A mai publicat și alte scrieri cu totul slabe estetic și conformiste ideologic (Aventură în Lunca Dunării). Sînt cărți slabe din punct de vedere estetic. Dar el a scris încă o sută! Sadoveanu este un continent, este o limbă în interiorul limbii naționale, o limbă pe care trebuie s-o înveți, s-o citești, s-o deprinzi. Și noi îl ținem deoparte, îl scoatem din manuale, ceea ce mi se pare o aberație.… Critica nu trebuie să uite că Sadoveanu are, alături de aceste eșecuri, o uriașă operă epică. Și că, în esență, Sadoveanu este un mare creator comparabil, aici, în literatura din Estul Europei, cu marii prozatori ruși… Zodia Cancerului, Frații Jderi sînt cărți fundamentale. Povestirile lui, Baltagul, atîtea și-atîtea. Sadoveanu este un scriitor fundamental pentru noi. Este toată mitologia românească acolo, toată filozofia de viață a românilor. Noi îl pedepsim acum că a scris niște cărți slabe, politizate…Vreau să spun că este bine, ar fi bine ca, făcînd disocierile necesare, noi, românii, să fim drepți cu scriitorii noștri. Să-l scoatem, de pildă, pe Sadoveanu din carantina în care a fost introdus și să-l evaluăm critic la adevărata lui valoare. Nu cunosc un alt mod de a fi drept, în cultură, decît acela de a spune adevărul (tot adevărul) despre opera și biografia intelectuală și morală a unui scriitor. Va trebui să vină o altă generație de critici ca să repare ceea ce noi, cei de azi, am stricat”. Concluzia este aceea că, dincolo de clișeele și reducționismele unei epoci, opera scriitorului nu poate fi desprinsă radical de contextul operelor interbelice. Așadar, ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu rămîne să se clarifice la lectură, acolo unde autorul se testează în mod fundamental. Faptul că opera sadoveniană are nevoie de o lectură și o relectură sistematică, fără uzura ghidului de lectură schematizat, înseamnă totodată că proza acestuia rămîne încă un teritoriu prolific, neepuizat pentru critica și istoria noastră literară.
În ciuda episoadelor crispante, se remarcă faptul că Sadoveanu-naratorul păstrează un calm ce vine dintr-o lungă disciplinare la izvoarele ethosului popular. Sadoveanu e un Ceahlău masiv, munte-martor, cu o viziune amplă peste timp și spațiu, pe care seismele trecătoare nu-l clintesc. De unde liniaritatea ca stil de evocare și transparență, ca efect al luminii interioare. Istoria se transformă în confesiune senină, cu un inexplicabil aer de autenticitate. ,,A traduce un roman istoric sadovenian e o tentativă nu lipsită de dificultăți. Versiunile în alte limbi din Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă nu pot comunica vibrațiile unui limbaj în care șoapta și melancolia fuzionează într-o țesătură de un rafinament verbal unic. Întocmai ca la Eminescu, ecouri ale frazei par a veni uneori din legendă și mit, iar astfel de infrasunete nu au echivalențe în dicționarele altor limbi” (C. Ciopraga). Încă din timpul vieții, Sadoveanu era un clasic de prima mărime, aniversările din ultimul deceniu al existenței sale avînd semnificația unor sărbătoriri naționale.
A vorbi de Sadoveanu înseamnă a reactualiza de fiecare dată propria noastră biografie. Ne place să ne recunoaștem, ca popor, în asemenea opere, care reprezintă concretizarea uneia din contibuțiile noastre la tezaurul valorilor universale. Clasic national de mare anvergură, Sadoveanu exprimă, din punctul de vedere al poporului român, un moment al conștiinței umane.
La 19 octombrie 1961, inima scriitorului a încetat să bată. Locul lui la Cimitirul ,,Bellu” era lîngă Eminescu și Caragiale. În cortegiul funebru, Geo Bogza îi adresa simbolic, în gînd: ,,Drum bun, Măria Ta… Fiindcă în toamna aceasta noi l-am dus la veșnică odihnă pe Ștefan cel Mare al literaturii românești”…
R. M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite