Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au fost pentru o bună perioadă de timp prieteni nedespărţiţi. Deşi complet diferiţi, cei doi s-au înţeles atît de bine încît au ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. Slavici a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului nepereche şi cel care a lăsat posterităţii date preţioase în ,,Amintiri” despre omul Eminescu, pe care l-a considerat un bun prieten.

Ioan Slavici l-a întîlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amîndoi urmau cursurile universitare. Un ,,copt înainte de vreme”– aşa l-a văzut Slavici pe Mihai Eminescu care, deşi avea doar 20 de ani, trăise pînă la vîrsta studiilor universitare o viaţă zbuciumată, umblînd ani de zile răzleţ ca sufleur în trupe de teatru şi care cunoscuse lipsurile, sărăcia şi părţile urîte ale vieţii. La cursul de Economie naţională de la Facultatea de Filosofie, figura lui Eminescu printre sutele de studenţi străini i-a inspirat lui Slavici apartenenţa la o altă naţionalitate. Albanez sau persian a crezut tînărul Slavici c-ar fi fost studentul ,,oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zîmbet batjocoritor pe buze”. După ce s-au împrietenit, pentru Slavici Eminescu a fost un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi îndrumări bune.

,,Un om de o veselie copilăroasă, care rîdea din toată inima, încît ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strîmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuiretăra-l făcea să se cutremure, orişice scîrţîietură îl scotea din sărite”, povesteşte Slavici despre studentul Eminescu.

Slavici locuia într-o casă situată undeva în zona Piaţa Amzei din Bucureşti. Lipsa de rînduială în traiul zilnic era cel mai mare defect al lui Eminescu. ,,Cînd se aşeza la masa de lucru, fie că scria sau citea, nu mînca zile întregi şi nu dormea nopţile. Nu suferea de insomnie şi nici de lipsă de poftă de mîncare. Om de o rară disciplină intelectuală, el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face, de regulă, numai ceea ce eu însumi voiesc. Boala îi era însă, pesemne, legată de o anumită vîrstă şi nu i-a venit deodată şi încetul şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpînească. El fuma puţin şi bea multe cafele. Ştia că nu îi fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără să-şi dea seama de ceea ce face”, spune Slavici despre poet. „Era apoi în stare să doarmă 24 de ceasuri şi să mănînce o dată cît pentru trei inşi”. Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Cînd scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. ,,Îi băteam în perete, el stingea lumînarea şi se liniştea, dar era de rea-credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, mai povesteşte Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau.

O cameră a casei, din bunăvoinţa soţiei, îi fusese oferită, fără a plăti chirie, lui Mihai Eminescu, pe care Vintilă Russu-Şirianu, nepotul lui Ioan Slavici, îl descrie, în amintirile lui, din povestirile tatălui său, ca fiind „de statură mijlocie, puţin adus de spate, nu prea înalt, păr negru dat pe spate şi lung cu mustaţă stufoasă, un chip palid şi o privire adîncă şi tristă. O frunte înaltă luminoasă, ochii mari fierbinţi cu luciri de cărbune, cu buze pasionat arcuite”.

Ioan Russu-Șirianu, tatăl lui Vintilă Russu-Şirianu, avea 18 ani cînd l-a cunoscut pe autorul „Luceafărului”, acasă la Slavici. „Cînd întîia oară mă aflam în faţa lui Eminescu, m-a străbătut un cutremur, în orele acelea de iureş, în sufletul meu, n-am băgat de seamă grozava «orînduială» din camera lui Eminescu. Nici n-am simţit mirosul de acru şi tutun, nici n-am văzut mucurile aruncate pe podele, nici motocoalele de hîrtii… L-am văzut numai pe Eminescu. M-am spălat, mi-am desfăcut bocceaua. «Aşadar, tu eşti fiul surorii lui Ioanici» – aşa-i spunea Eminescu lui Slavici – «şi semeni cu un cioban». Din acea clipă tot aşa mi-a spus: «ciobane». Eram ca un fluture de noapte care s-a izbit, subit de o lampă mare…”.

Nepotul venise la familia Slavici, la Bucureşti, pe jos. În opinci a traversat Ardealul pentru a găsi de lucru în capitală. Eminescu l-a poftit să ia un loc, a făcut două cafele mari, apoi l-a ţinut mult de vorbă. La prînz a venit şi unchiul său, Ioan Slavici. A urmat o convorbire fulger între el şi nepot, pe urmă l-a instalat într-o odaie, oferindu-i ca pat o laviţă pe hol, sub fereastra camerei poetului. „Pînă în zori lampa lui Eminescu nu se stingea. Nici el nu se liniştea. Se auzeau paşii pe podeaua veche, scormonitul prin lăzi, o carte căzînd, zgomotul maşinii de cafea cînd măcina boabele. Şi tusea”. Chiar de a doua zi, Slavici şi Eminescu îl iau pe Ioan Russu-Şirianu în redacţia ziarului „Timpul”, ca ucenic, fără salariu, unde lucra de zor la arhiva redacţională şi tocea cu sîrguinţă gramatică, literatură, istorie.

„Bate vîntul prin patul tău, ciobane, aşa-i?”, îi zicea Eminescu lui Şirianu, în noaptea cu vînt turbat de toamnă. Din acea noapte a început complotul. Fără să ştie unchiul, poetul îi lua laviţa prin fereastră seara şi-l instala pe nepot în camera lui lîngă sobă. Dimineaţa scoteau laviţa pe fereastră. Şi aşa au urmat sfintele nopţi în care au adormit în aceeaşi încăpere Mihai Eminescu şi Ioan Russu-Șirianu.

Cină cu lăutari şi „Lacrima Christi”

Era prin 1883. În Bucureşti, zile de vară cu miresme de tei. Marele prieten al teilor era mohorît, înciudat, învelit în culori cenuşii. Se anunţaseră nişte oaspeţi. Trei dintre actorii cu care autorul „Luceafărului” străbătuse ţara veniseră pe neaşteptate în Bucureşti, cu bucuria de a-l vizita. Hotărîseră ca seara să se întîlnească undeva, să mănînce şi să guste un pahar cu vin. În buzunarele lui Eminescu bătea vîntul. N-avusese succes nici cînd a vrut să împrumute nişte bani. Actorii trăseseră la grădina şi hotelul „Dacia”, iar poetul îl roagă pe nepotul lui Slavici să meargă acolo şi să contramandeze întîlnirea.

Revoltătoarea sărăcie a făuritorului de opere geniale îl îndurerase pe tînărul lui coleg de redacție peste măsură, aşa că s-a dus la I.L. Caragiale acasă, i-a povestit tot cu vorbă înfierbîntată şi gest agitat. Dramaturgul a ascultat atent şi serios, l-a privit lung, apoi au străbătut împreună un drum în tăcere. S-au oprit în faţa unei case impunătoare unde autorul „Nopţii furtunoase” a intrat. După cîteva minute s-a întors și i-a zis nepotului lui Slavici: „Russule, deschide bine urechile. Spune-i lui Mihai: «L-am întîlnit pe domnul Caragiale care venea spre domnia ta. Mi-a zis să-ţi comunic că eşti poftit diseară la orele 21.00 la grădina Union, la cină. Va fi şi Negruzzi care a sosit ieri şi alţi domni. Eu i-am spus că domnia ta ai trei oaspeţi actori, deci nu se va putea… Domnul Caragiale a zis: Cu atît mai bine, aceia sînt veseli convivi, să vină cu dînşii. Negreşit!». Aşa să-i spui. Mihai e foarte sensibil. Dacă îşi dă seama de complotul nostru, vai de tine! Şi de mine!… Russule!”.

Toate s-au schimbat ca după o magică poruncă. Seara, la grădina „Union”, în răcoroasa vară, cu luna călătorind peste plopii care străjuiau mesele voioase, în zumzetul de taraf şi lăutari, izbucniri de petrecere sănătoase, Eminescu fericit, întinerit, glumeţ și gălăgios, la pastrami, a ciocnit multe pahare cu vin „Lacrima Christi”, vinul preferat, cu amicii actori şi prietenii lui Caragiale. Spre zori, cînd s-a întors acasă, fredona un cîntec de petrecere.

Ziarul „Timpul” îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică. În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stîng pe masă greu pe-o parte, atunci cînd citea articolele altora, le corecta şi le comenta. „Într-o după-masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea, povestește Russu-Șirianu. Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scîrţîia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frămînta mustaţa, trăgea de ea. Deodată se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hîrtiile de manuscris, dă cu ele de pămînt şi izbucneşte: Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. «Ciocoiaşu care îndrăzneşte să scrie». Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero: Nerozii, ciobane. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rînd, cîteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, ciobane? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvîntul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămîn”.

De-a lungul anilor între Eminescu şi „cioban” se legase o prietenie durabilă. Uncenicul avansează şi devine corector. Mergeau împreună la teatru şi la un vin „Lacrima Christi”, iar cînd ajungeau la fundul sticlei, urmau confesiunile. Eminescu, euphoric, asculta cum tînărul se plîngea că n-a scris decît patru versuri. Autorul poeziei „Veneră şi Madonă” îl consola: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frămîntă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mînat ca de o poruncă a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este, simplu zis, talentul. Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărîm. Nu poţi fi scriitor şi, mai cu seamă, poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sînt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gîndul, simţămîntul. Să-i zidească poezia”.

Lîngă Eminescu bolnav

Un om complet schimbat faţă de prietenul din tinereţe a găsit Slavici în Eminescu după primele episoade de boală. La Sanatoriul Şuţu, acolo unde Eminescu era internat, Slavici s-a dus să-şi viziteze amicul din studenţie şi colegul cu care împărţise ani buni locuinţa din Bucureşti. ,,Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădini recitînd cu mult avînt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada”, evocă scriitorul. În amintirile lui Slavici, Eminescu a rămas cel care a fost sufleteşte mai presus decît alţii: un geniu scîrbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită.

RRM