Acum, după scurgerea vremurilor, ne este lesne să interpretăm civilizaţia românească prin prisma Poetului Naţional, care parcă este un dat de cînd lumea. Dar cum o fi fost viaţa pentru românii din secolele anterioare naşterii lui Eminescu, de pildă pentru cei din Evul Mediu tîrziu? Din păcate, unii dintre noi îl tratează pe Poetul Nepereche precum o făceau contemporanii Ducăi-Vodă, adică fără să fi auzit de el. Noi nu avem încă în Bucureşti un liceu cu numele Eminescu. Cinematografia noastră încă nu e capabilă să realizeze un film artistic consacrat vieţii şi operei poetului de geniu, asta în vreme ce multe figuri de o mult mai redusă însemnătate sînt imortalizate prin ecranizări mai mult sau mai puţin convingătoare. De asemenea, din vasta operă în proză a poetului, cinematografia română n-a găsit de cuviinţă să opteze pentru adaptarea nici uneia din lucrările sale: „Cezara“, „Geniu pustiu“ sau „Sărmanul Dionis“ sînt considerate probabil vetuste, în schimb ecranele sînt luate cu asalt de regizori şi operatori care au devenit peste noapte şi scenarişti, producînd inflaţie cu roadele nesărate ale neînzestrării lor. Dar cea mai mare datorie o avem încă faţă de tipărirea operei integrale. Am mai spus-o şi cu alte prilejuri, şi n-am fost singurul: aceasta trebuie să vadă lumina tiparului urgent şi necondiţionat. Nu există nici o raţiune – diplomatică, ideologică sau conjuncturală – care să fie mai puternică decît datoria noastră faţă de cultura naţională, decît dragostea pe care trebuie să o purtăm lui Eminescu. Prin urmare, aceluia despre care Simion Mehedinţi a spus că este mintea cea mai cuprinzătoare pe care a produs-o pămîntul nostru de la Zalmoxis încoace. S-au împlinit nu de mult 100 de ani de la definitivarea şi apariţia poeziilor lui fundamentale, „Luceafărul“ şi „Doina“. Dacă întîia este considerată culmea absolută a creaţiei sale lirice, prin perfecţiunea stilistică şi profunzimea cugetării, cea de-a doua reprezintă un zguduitor manifest politic, un rechizitoriu aflat la incidenţa poeziei cu spiritul purificator care îi guvernează opera ziaristică. Altitudinea şi dispreţul lui Hyperion, condensate în celebrele versuri din final, revin în cuprinsul „Doinei“ sub forma cumplitelor imprecaţii populare. Apollinicul şi blîndul Eminescu este în ambele acorduri un crainic exponenţial, cele două cortine lăsîndu-se peste aceeaşi reprezentaţie a nimicniciei şi trădării. Scriind în paralel şi terminînd în acelaşi an aceste capodopere, Eminescu era de fapt constant cu sine însuşi, practicînd ceea ce am putea denumi spălarea aurului în două ape. Cele două ipostaze – daimon şi profet – întregesc aceeaşi imagine a forţei divinatorii cu care spiritul său se răzbuna în posteritate pentru toate umilinţele îndurate, mai mult colective decît personale. Este interesant de urmărit cum a evoluat heptacordul eminescian, care vibrează de armonia lucrurilor, de la poemele simple, de tinereţe, la aceste două forme ale simplităţii mature, ce reprezintă sublimarea a 17 ani de marş al geniului spre incandescenţă. Aşa după cum Novalis credea că „arhitectura este o muzică îngheţată”, se poate spune că un poem genial este secţiunea de aur a unui popor, care îl fixează mai bine în timp şi spaţiu. Nu demult, am mai celebrat un centenar eminescian, şi anume acela al primei ediţii de poezii, îngrijită şi prefaţată de Titu Maiorescu. În „Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu”, Nicolae Iorga scria prin 1928: „Întovărăşite de chipul tînăr, mîndru şi senin, faţa albă supt părul negru bogat, asemănător cu al surorii lui, Henrietta, pe care n-o pot uita, cu siguranţa ochilor clari în calma faţă de marmoră, cele şasezeci de poezii care au tulburat şi cucerit o societate întreagă smulsă-i de la alt fel de a gîndi şi simţi, păreau să zică: Tot Eminescu aici este. (…) Ediţia întîi, pe alesele, a operei lirice – a singurei acestei opere lirice – a lui Eminescu n-a fost determinată de dorinţa de a impune unui public încă nepregătit marea operă de poezie nouă. Nu era nici un omagiu adus cuiva care să fi dispărut. Ci – s-o spunem – un mijloc de a asista pe omul, care, în eclipsa minţii sale strălucite, se apropia, şovăind sub teribila lovitură a soartei, spre nesimţirea mai rea decît moartea”. Pusă în circulaţie în decembrie 1883 şi anunţată de ziarele „Românul“ şi „România liberă“, din 22 decembrie şi, respectiv, 23 decembrie, ediţia a avut un mare succes de public, ceea ce l-a determinat pe Maiorescu să scrie, cu obişnuita sa delicateţe, poetului suferind aflat pe patul unui sanatoriu vienez: „Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii ce, după îndemnul meu, ţi l-a publicat Socec în decembrie anul trecut, a avut cel mai neaşteptat succes, aşa încît Socec stă încă uimit; în aceste 7 săptămîni de la apariţiunea lui, s-au vîndut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gîndeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de cuviinţă. Poeziile d-tale, pînă acum îngropate în «Convorbiri», sînt astăzi cetite de toate cocoanele de la Palat pînă în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în Ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României“. Acest triplu centenar eminescian a fost marcat, printre altele, de un eveniment editorial memorabil: apariţia volumului „Mihai Eminescu. Viaţa şi Opera”, alcătuit de-a lungul unor decenii de muncă pasionată de către admirabilul nostru cărturar D. Murăraşu. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Mîndria de a fi români“, Bucureşti, 1986)