
- 25-05-2021
- 0 Comentarii
- 890
- 1
„Cu
talentul lui Vadim, pus în slujba PNȚCD, cu ziarul «Dreptatea» condus de Vadim,
cu alți oameni de talia lui Vadim, PNȚCD nu s-ar fi zbătut azi pe patul de
moarte. Am mai purtat apoi cîteva discuții și cu Coposu, și cu Vadim pe tema
venirii sale la conducerea ziarului nostru. În timpul acestor discuții, a mai
apărut un element al unor posibile colaborări între PNȚCD și Vadim. Era vorba
de schimbul unei locuințe, pe care o primise cu repartiție Vadim, cu o altă
casă, repartizată ca sediu al organizației de sector a PNȚCD. Cititorul se
poate întreba: de ce vin eu astăzi să public aceste mărturii despre evenimente
ce s-au întîmplat acum 15 ani? Iată care
sînt motivele pentru care m-am hotărît să rup tăcerea și să revin în arenă,
pentru prima dată după evenimentele din decembrie 1989.
1) Dl.
Corneliu Vadim Tudor va deveni președinte al României și de aceea cetățenii
României trebuie să cunoască adevărul și numai adevărul în legătură cu
evenimentele legate de viața lui.
2) Eu am
lipsit mulți ani din țară, lucrînd în diplomație, în cadrul Organizației
Națiunilor Unite și între timp am auzit că au apărut numeroase articole și
cărți care deformează adevărul sau îl prezintă, pur și simplu, greșit. Ca
participant direct la evenimente importante în perioada decembrie 1989 – iulie
1990, am datoria morală și istorică să povestesc evenimentele așa cum au fost
și cum le-am trăit.
3) PNȚCD
continuă să se afle într-o agonie prelungită din anul 2000, cînd nu numai că nu
a mai intrat în Parlament, dar a traversat tot felul de lupte fratricide.
Astăzi, după alegerile locale din iunie 2004, acest mare partid a dispărut,
practic, de pe scena politică românească. Zilele acestea, PNȚCD și-a ales o
nouă conducere, punîndu-l în frunte pe primarul din Timișoara, dar el azi nu se
mai poate numi creștin și democrat, ci, cel mult, PNȚ.
4) Ca
unul dintre membrii fondatori ai acestui partid și autor, alături de poetul
Ioan Alexandru, Liviu Petrina și Iftene Pop, al acestei sintagme, Creștin și
Democrat, adăugată la tradiționalul nume PNȚ, și ca unul dintre membrii primei
conduceri restrînse a acestui partid, mă simt obligat să contribui la analiza
factorilor ce au dus la prăbușirea acestei formațiuni și, eventual, să sugerez
soluții pentru refacerea ei.
5)
Această analiză este necesară pentru istorie, pentru înțelegerea corectă a
evoluției societății românești după evenimentele din decembrie 1989 și a
actualei scene politice de la noi din țară.
În
primul rînd, trebuie spus că PNȚCD a rezultat din fuziunea unui partid tînăr,
numit Partidul Național Creștin Țărănesc (înființat de poetul Ioan Alexandru,
Liviu Petrina, Iftene Pop și subsemnatul, în după-amiaza zilei de 22 decembrie
1989) și cîțiva oameni din jurul lui Coposu, care fuseseră în tinerețe membri
ai Partidului Național Țărănesc și pretindeau că vorbesc în numele acestui
partid. Actul de fuziune a fost scris de mine, în casă la Coposu. A fost deci o
fuziune între două aripi, una tînără și una bătrînă. În acea casă și în acea
noapte, prin acea fuziune, s-a comis o mare greșeală politică: societatea
românească a fost lipsită de un adevărat partid creștin de dreapta. Noi, cei 4,
am fost de bună-credință și am acceptat cu dragă inimă această fuziune, crezînd
în rectitudinea morală a unor oameni cum au fost Corneliu Coposu, Ticu
Dumitrescu, Ion Puiu și Valentin Gabrielescu, pe care i-am cunoscut în perioada
discuțiilor preliminare semnării acestui act. Am crezut că și alți bătrîni,
care stătuseră în închisoare, vor fi tot așa de corecți și democrați ca și
reprezentanții cu care noi negociasem. Două au fost chestiunile importante
dezbătute la acea reuniune de fuziune: conducerea și denumirea noului partid.
Interesant de reținut pentru istorie este faptul că alegerea noii conduceri a
fost un element relativ ușor. Organul de conducere supremă a fost un Consiliu
format din 9 persoane. Pe Coposu l-am ales președinte, iar pe Petrina secretar
general. Ioan Alexandru, Iftene Pop, Ion Puiu și Ion Diaconescu au fost aleși
vicepreședinți. Valentin Gabrielescu, Gabriel Țepelea, Victor Negară și eu am
fost aleși consilieri. Mie mi-a revenit responsabilitatea relațiilor
internaționale ale partidului. Discuții prelungite și adeseori aprige au avut
loc cu privire la denumirea noului partid. Aripa bătrînă dorea ca numele
partidului să fie tot PNȚ, iar noi, cei tineri, doream un nume nou, cum ar fi
Uniunea Creștin-Democrată. În final, ca o formulă de compromis, am hotărît ca
pînă la viitoarele alegeri parlamentare noul partid să se numească PNȚCD. Ceea
ce trebuia să fie un provizorat de cîteva luni a rămas pînă în zilele noastre.
Conducerea partidului, hotărîtă cu ocazia acelei fuziuni, s-a tot mărit apoi
prin cooptarea, făcută de Coposu, a unor colegi de ai săi de suferință. Între
cei cooptați au fost Ion Bărbuș, Liciniu Faina, Klaps Constantinescu, Nicolae
Ionescu-Galbeni, Traian Iliescu, Șerban Ghica. Din partea aripii tinere au fost
cooptați Vasile Vetișanu și Gavrilă Copil. Cea mai nefericită cooptare a fost a
lui Ioan Lup, ca secretar general. Dacă pot fi mai mulți vicepreședinți,
președinte sau secretar general nu poate fi decît unul. Cu 2 secretari
generali, partidul nostru a reușit să dărîme noaptea ceea ce construia ziua.
S-a mers în așa fel cu aceste cooptări, încît aripa bătrînă a devenit
majoritară ca număr. După puțin timp, această majoritate de oameni bătrîni,
toți pensionari și neavînd nici o ocupație, era mereu la sediul partidului și
lua decizii în lipsa noastră, a celor tineri, fără să ne consulte și, nu de
puține ori, decizii greșite politic și ideologic. Noi, cei tineri, trebuia să
mergem zilnic la serviciile noastre. La partid mergeam doar la terminarea
programului de lucru. De aceea, eram mereu puși în fața faptului împlinit.
Faptul că bătrînii luau hotărîri fără să ne consulte era nedemocratic și
semăna, paradoxal, cu ceea ce se întîmpla în fostul P.C.R. Foarte grav era însă
că partidul devenea fanatic anticomunist și antisecurist. Dimensiunea democrată
a dispărut, prin marginalizarea de către bătrîni a aripii tinere și, apoi,
dimensiunea creștină a iertării și împăcării a dispărut, prin profesarea unei
uri nesăbuite contra celor care au fost membri P.C.R. și, mai ales, contra
foștilor securiști. Pentru mine, care fusesem nu numai membru P.C.R., dar care
lucrasem și la fostul C.C. al P.C.R., devenea din ce în ce mai greu să le
explic bătrînilor că societatea românească evoluase mult din 1945 și arăta, în
1990, cu totul altfel. La fel erau în dificultate și colegii mei, Petrina și
Pop, foști membri de partid și foști diplomați. Nu numai că nu eram ascultați,
nu numai că opiniile noastre realiste și creștine nu erau luate în considerare,
dar, încetul cu încetul, oameni negri la suflet, cum era Klaps Constantinescu,
ne făceau și pe noi securiști, fără nici un fel de argumente ori probe. Oricît
le explicam unora dintre ei că noi am terminat facultatea în 1964, cînd
deținuți politici nu mai erau și, deci, nu mai aveam cum să mergem la
închisoare, ei nu puteau accepta faptul că, deși fusesem formal membri P.C.R.,
am putea fi tot așa de buni, dacă nu și mai buni și mai loiali membri ai PNȚCD.
Noi am dovedit că în prima zi cînd am avut puterea și șansa de a avea o
opțiune, adică în 22 decembrie 1989, am optat pentru un alt partid decît în cel
în care fuseserăm obligați să intrăm. Dar această opțiune nu era înțeleasă și
apreciată de cei de teapa lui Klaps. Nu se putea purta o discuție democratică
și logică cu oameni obtuzi și orbiți de ură contra comuniștilor, cum a fost
Klaps. Acest Klaps ne considera pe noi, foștii membri P.C.R. din anul 1990, tot
așa de vinovați pentru suferințele sale personale și pentru suferințele
generației sale, cum au fost membrii de partid din anii 1944–1950. Klaps și
alți oameni ca ei au eliminat creștinismul din numele partidului și au introdus
intoleranța și ura, bazate pe apartenența formală sau afectivă la defunctul
P.C.R. și la defuncta Securitate. Corneliu Coposu era diferit de Klaps și alți
talibani ca acesta. El înțelegea că Securitatea din anul 1989, care îl trădase
pe Ceaușescu și făcuse posibile evenimentele din decembrie, era cu totul alta
decît Securitatea care îl băgase pe el la închisoare. Dar Coposu nu putea face
față valului de ură și intoleranță generat de cei din jurul său. Cu Liviu
Petrina fusesem coleg de liceu, cu Iftene Pop și cu poetul Ioan Alexandru,
coleg de facultate; ne cunoșteam din timpul anilor de studenție de la Cluj.
Toți 4 eram oameni cu școală, proveniți din mediul țărănesc al Ardealului. Toți
4 făcuserăm studii în străinătate, publicaserăm cărți și aveam idealuri
patriotice și naționale, pe care încercam să le realizăm, în timpul vieții
noastre, deci sub regimul comunist. Nici unul dintre noi nu era comunist în
esența și sufletul său, dar a trebuit să ne înscriem în P.C.R., deoarece
carnetul de membru de partid era actul absolut necesar pentru a putea promova
în societate. Știindu-ne neatașați sincer și firesc de regimul comunist, pentru
fiecare dintre noi intrarea în P.C.R. a fost examenul cel mai greu pe care am
avut a-l trece. Realizasem destul de devreme, fiecare dintre noi, că o opunere,
pe față, contra regimului, ar fi însemnat sfîrșitul carierei noastre. De
exemplu, eu și cu Liviu Petrina comiseserăm acte de nesupunere încă din timpul
liceului, cînd pentru manifestări patriotice și naționale, fuseserăm
exmatriculați, și apoi reprimiți cu greu, pentru a nu se da amploare unei
activități ce nu era pe placul autorităților acelor vremi. Iftene Pop fusese dat
afară din facultate pentru simplul motiv de a fi cîntat cîntece patriotice.
Deci, faptul de a fi făcut parte din partidul comunist era unul de necesitate,
și nu unul de ideal“.
(va
urma)
CORNELIU
VADIM TUDOR
(„România Mare“, nr. 735, din 13 august
2004)
-1.3 C