MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (4)
  • 25-05-2021
  • 0 Comentarii
  • 890
  • 1

„Cu talentul lui Vadim, pus în slujba PNȚCD, cu ziarul «Dreptatea» condus de Vadim, cu alți oameni de talia lui Vadim, PNȚCD nu s-ar fi zbătut azi pe patul de moarte. Am mai purtat apoi cîteva discuții și cu Coposu, și cu Vadim pe tema venirii sale la conducerea ziarului nostru. În timpul acestor discuții, a mai apărut un element al unor posibile colaborări între PNȚCD și Vadim. Era vorba de schimbul unei locuințe, pe care o primise cu repartiție Vadim, cu o altă casă, repartizată ca sediu al organizației de sector a PNȚCD. Cititorul se poate întreba: de ce vin eu astăzi să public aceste mărturii despre evenimente ce  s-au întîmplat acum 15 ani? Iată care sînt motivele pentru care m-am hotărît să rup tăcerea și să revin în arenă, pentru prima dată după evenimentele din decembrie 1989.

1) Dl. Corneliu Vadim Tudor va deveni președinte al României și de aceea cetățenii României trebuie să cunoască adevărul și numai adevărul în legătură cu evenimentele legate de viața lui.

2) Eu am lipsit mulți ani din țară, lucrînd în diplomație, în cadrul Organizației Națiunilor Unite și între timp am auzit că au apărut numeroase articole și cărți care deformează adevărul sau îl prezintă, pur și simplu, greșit. Ca participant direct la evenimente importante în perioada decembrie 1989 – iulie 1990, am datoria morală și istorică să povestesc evenimentele așa cum au fost și cum le-am trăit.

3) PNȚCD continuă să se afle într-o agonie prelungită din anul 2000, cînd nu numai că nu a mai intrat în Parlament, dar a traversat tot felul de lupte fratricide. Astăzi, după alegerile locale din iunie 2004, acest mare partid a dispărut, practic, de pe scena politică românească. Zilele acestea, PNȚCD și-a ales o nouă conducere, punîndu-l în frunte pe primarul din Timișoara, dar el azi nu se mai poate numi creștin și democrat, ci, cel mult, PNȚ.

4) Ca unul dintre membrii fondatori ai acestui partid și autor, alături de poetul Ioan Alexandru, Liviu Petrina și Iftene Pop, al acestei sintagme, Creștin și Democrat, adăugată la tradiționalul nume PNȚ, și ca unul dintre membrii primei conduceri restrînse a acestui partid, mă simt obligat să contribui la analiza factorilor ce au dus la prăbușirea acestei formațiuni și, eventual, să sugerez soluții pentru refacerea ei.

5) Această analiză este necesară pentru istorie, pentru înțelegerea corectă a evoluției societății românești după evenimentele din decembrie 1989 și a actualei scene politice de la noi din țară.

În primul rînd, trebuie spus că PNȚCD a rezultat din fuziunea unui partid tînăr, numit Partidul Național Creștin Țărănesc (înființat de poetul Ioan Alexandru, Liviu Petrina, Iftene Pop și subsemnatul, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989) și cîțiva oameni din jurul lui Coposu, care fuseseră în tinerețe membri ai Partidului Național Țărănesc și pretindeau că vorbesc în numele acestui partid. Actul de fuziune a fost scris de mine, în casă la Coposu. A fost deci o fuziune între două aripi, una tînără și una bătrînă. În acea casă și în acea noapte, prin acea fuziune, s-a comis o mare greșeală politică: societatea românească a fost lipsită de un adevărat partid creștin de dreapta. Noi, cei 4, am fost de bună-credință și am acceptat cu dragă inimă această fuziune, crezînd în rectitudinea morală a unor oameni cum au fost Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu, Ion Puiu și Valentin Gabrielescu, pe care i-am cunoscut în perioada discuțiilor preliminare semnării acestui act. Am crezut că și alți bătrîni, care stătuseră în închisoare, vor fi tot așa de corecți și democrați ca și reprezentanții cu care noi negociasem. Două au fost chestiunile importante dezbătute la acea reuniune de fuziune: conducerea și denumirea noului partid. Interesant de reținut pentru istorie este faptul că alegerea noii conduceri a fost un element relativ ușor. Organul de conducere supremă a fost un Consiliu format din 9 persoane. Pe Coposu l-am ales președinte, iar pe Petrina secretar general. Ioan Alexandru, Iftene Pop, Ion Puiu și Ion Diaconescu au fost aleși vicepreședinți. Valentin Gabrielescu, Gabriel Țepelea, Victor Negară și eu am fost aleși consilieri. Mie mi-a revenit responsabilitatea relațiilor internaționale ale partidului. Discuții prelungite și adeseori aprige au avut loc cu privire la denumirea noului partid. Aripa bătrînă dorea ca numele partidului să fie tot PNȚ, iar noi, cei tineri, doream un nume nou, cum ar fi Uniunea Creștin-Democrată. În final, ca o formulă de compromis, am hotărît ca pînă la viitoarele alegeri parlamentare noul partid să se numească PNȚCD. Ceea ce trebuia să fie un provizorat de cîteva luni a rămas pînă în zilele noastre. Conducerea partidului, hotărîtă cu ocazia acelei fuziuni, s-a tot mărit apoi prin cooptarea, făcută de Coposu, a unor colegi de ai săi de suferință. Între cei cooptați au fost Ion Bărbuș, Liciniu Faina, Klaps Constantinescu, Nicolae Ionescu-Galbeni, Traian Iliescu, Șerban Ghica. Din partea aripii tinere au fost cooptați Vasile Vetișanu și Gavrilă Copil. Cea mai nefericită cooptare a fost a lui Ioan Lup, ca secretar general. Dacă pot fi mai mulți vicepreședinți, președinte sau secretar general nu poate fi decît unul. Cu 2 secretari generali, partidul nostru a reușit să dărîme noaptea ceea ce construia ziua. S-a mers în așa fel cu aceste cooptări, încît aripa bătrînă a devenit majoritară ca număr. După puțin timp, această majoritate de oameni bătrîni, toți pensionari și neavînd nici o ocupație, era mereu la sediul partidului și lua decizii în lipsa noastră, a celor tineri, fără să ne consulte și, nu de puține ori, decizii greșite politic și ideologic. Noi, cei tineri, trebuia să mergem zilnic la serviciile noastre. La partid mergeam doar la terminarea programului de lucru. De aceea, eram mereu puși în fața faptului împlinit. Faptul că bătrînii luau hotărîri fără să ne consulte era nedemocratic și semăna, paradoxal, cu ceea ce se întîmpla în fostul P.C.R. Foarte grav era însă că partidul devenea fanatic anticomunist și antisecurist. Dimensiunea democrată a dispărut, prin marginalizarea de către bătrîni a aripii tinere și, apoi, dimensiunea creștină a iertării și împăcării a dispărut, prin profesarea unei uri nesăbuite contra celor care au fost membri P.C.R. și, mai ales, contra foștilor securiști. Pentru mine, care fusesem nu numai membru P.C.R., dar care lucrasem și la fostul C.C. al P.C.R., devenea din ce în ce mai greu să le explic bătrînilor că societatea românească evoluase mult din 1945 și arăta, în 1990, cu totul altfel. La fel erau în dificultate și colegii mei, Petrina și Pop, foști membri de partid și foști diplomați. Nu numai că nu eram ascultați, nu numai că opiniile noastre realiste și creștine nu erau luate în considerare, dar, încetul cu încetul, oameni negri la suflet, cum era Klaps Constantinescu, ne făceau și pe noi securiști, fără nici un fel de argumente ori probe. Oricît le explicam unora dintre ei că noi am terminat facultatea în 1964, cînd deținuți politici nu mai erau și, deci, nu mai aveam cum să mergem la închisoare, ei nu puteau accepta faptul că, deși fusesem formal membri P.C.R., am putea fi tot așa de buni, dacă nu și mai buni și mai loiali membri ai PNȚCD. Noi am dovedit că în prima zi cînd am avut puterea și șansa de a avea o opțiune, adică în 22 decembrie 1989, am optat pentru un alt partid decît în cel în care fuseserăm obligați să intrăm. Dar această opțiune nu era înțeleasă și apreciată de cei de teapa lui Klaps. Nu se putea purta o discuție democratică și logică cu oameni obtuzi și orbiți de ură contra comuniștilor, cum a fost Klaps. Acest Klaps ne considera pe noi, foștii membri P.C.R. din anul 1990, tot așa de vinovați pentru suferințele sale personale și pentru suferințele generației sale, cum au fost membrii de partid din anii 1944–1950. Klaps și alți oameni ca ei au eliminat creștinismul din numele partidului și au introdus intoleranța și ura, bazate pe apartenența formală sau afectivă la defunctul P.C.R. și la defuncta Securitate. Corneliu Coposu era diferit de Klaps și alți talibani ca acesta. El înțelegea că Securitatea din anul 1989, care îl trădase pe Ceaușescu și făcuse posibile evenimentele din decembrie, era cu totul alta decît Securitatea care îl băgase pe el la închisoare. Dar Coposu nu putea face față valului de ură și intoleranță generat de cei din jurul său. Cu Liviu Petrina fusesem coleg de liceu, cu Iftene Pop și cu poetul Ioan Alexandru, coleg de facultate; ne cunoșteam din timpul anilor de studenție de la Cluj. Toți 4 eram oameni cu școală, proveniți din mediul țărănesc al Ardealului. Toți 4 făcuserăm studii în străinătate, publicaserăm cărți și aveam idealuri patriotice și naționale, pe care încercam să le realizăm, în timpul vieții noastre, deci sub regimul comunist. Nici unul dintre noi nu era comunist în esența și sufletul său, dar a trebuit să ne înscriem în P.C.R., deoarece carnetul de membru de partid era actul absolut necesar pentru a putea promova în societate. Știindu-ne neatașați sincer și firesc de regimul comunist, pentru fiecare dintre noi intrarea în P.C.R. a fost examenul cel mai greu pe care am avut a-l trece. Realizasem destul de devreme, fiecare dintre noi, că o opunere, pe față, contra regimului, ar fi însemnat sfîrșitul carierei noastre. De exemplu, eu și cu Liviu Petrina comiseserăm acte de nesupunere încă din timpul liceului, cînd pentru manifestări patriotice și naționale, fuseserăm exmatriculați, și apoi reprimiți cu greu, pentru a nu se da amploare unei activități ce nu era pe placul autorităților acelor vremi. Iftene Pop fusese dat afară din facultate pentru simplul motiv de a fi cîntat cîntece patriotice. Deci, faptul de a fi făcut parte din partidul comunist era unul de necesitate, și nu unul de ideal“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite