„Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase și nu s-a însurat niciodată – zadarnic susțin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, șeful unui partid liberal m-a vizitat la birou și, de față cu numeroși martori, mi-a zis: «Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Știu asta din temniță».) Mă întorc în biroul de lucru al «staff»-ului țărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbește la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Națională. Îi fac semn să mi-l dea și mie. Apuc să dialoghez cu cel care l-a lichidat pe Ceaușescu. E jovial, dar destul de distant: «Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere». Nu acestea fuseseră relațiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat – de cîte ori îl vizitam la MApN, înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrșit brusc în clipa în care în birou năvălește un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:

– Cine e Corneliu Vadim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!

Concomitent, prin ușa întredeschisă, cîțiva tineri țărăniști îl instigau la investigații la modul «știm noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!». Am crezut, inițial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt cel căutat. Și atunci, arătarea aia s-a învinețit de furie și a început să urle:

– Dumneata n-ai autoritatea morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris și-ai dres! ș.a.m.d.

Eram, deja, obișnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîțiva fruntași țărăniști, iar unui oaspete, care nu ți-a făcut nimic, nu i te poți adresa astfel. Dar, întrucît omulețul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineața aceea pe jos. Ardeleanul, șugubăț, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să știu chestia asta:

– Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui C.A. Rosetti!

Așa s-a potolit limbricul. Am aflat și numele lui: Ticu Dumitrescu. (Ulterior, prin 1994, T.D., care s-a mai îmblînzit între timp, avea să recunoască, în Senat, în fața mea, că aceea a fost cea mai mare greșeală a vieții sale, fiindcă dacă nu mă agresa verbal atunci, aș fi fost alături de ei. Nu, n-aș fi fost).

Plec scîrbit de la țărăniști. Sînt niște oameni dificili și inadaptabili. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieșit soarele, dar gheața umedă de pe jos e înșelătoare. Afară mă așteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită și ruginită, veche de prin 1975. N-a reușit băiatul acesta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toți ofițerii Armatei Române sînt așa de săraci și poartă hainele fraților lor, atunci e vai și amar de noi. Profit de absența unor martori incomozi și îl întreb pe amicul meu diplomat:

– Ascultă, Pop, am aflat că PNȚ-ul urmează să primească 100 de milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 între­prinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?

Interlocutorul meu nici nu clipește. Tace. Este vizibil că știe ceva, dar este și mai clară uimirea lui că am aflat și eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranța, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin pușcării vor putea reînnoda o tradiție glorioasă a societății românești. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi și intoleranți. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalți nu mi-e rușine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmărește pe toată lumea, toată lumea demască pe toată lumea. Frontul strînge informații despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-l dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranța Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fonoteca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromițătoare.

Mai aflu că o echipă din Canada a filmat niște bătăi declanșate de FSN, dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi șantajat și compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii și de alții – el, acest tineret, deschide ochii asupra democrației pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generație, cel puțin. Am vrea noi să fim Elveția sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos?“.

Acestea sînt opiniile mele despre amintirile lui Coposu. Nu mă bucur că a murit acest om. Părerea mea despre el a fost și rămîne proastă: extrem de limitat intelectual, profund incult și lipsit de orice urmă de patriotism, acest bodyguard al lui Iuliu Maniu (la origine... halterofil!) a crezut că poate conduce o Mișcare Națională. Era ca și cum halterofilul care a fost s-ar fi opintit să ridice 500 kg. A clacat. I s-au înmuiat genunchii și a căzut grămadă, ca o balegă. România noului mileniu creștin are nevoie de altceva, nu de ura și de fanteziile bolnave ale unui partid care și-a mînjit mîinile cu sîngele muncitorilor români, și la 1929, și la 1933.

Adio, domnule Coposu! Dumnezeu să-ți ierte păcatele, că tare multe ai mai avut... Eu te-am iertat de mult.

Bran, 17 august 2001, „România Mare“, nr. 580, din 24 august 2001

Dar, iată ce a publicat, în revista mea, „România Mare“, Pavel Suian, un alt martor ocular al acelor întîmplări: „Am avut cinstea și onoarea să-l cunosc pe domnul Corneliu Vadim Tudor, viitorul președinte al României, în tinerețe, la cenaclul literar condus de marele scriitor Eugen Barbu. Voi ține minte mereu ce mîndru am fost cînd mi-a oferit, cu dedicație, primul său volum de versuri, în 1977.

A mă bucura de prietenia lui Vadim și a mă număra printre oamenii apropiați ai lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, Ion Lăncrănjan, Augustin Buzura, erau dovezi ale apartenenței mele la lumea bună, de valoare, la elita intelectualității românești. Încă din acei ani, Corneliu Vadim Tudor era un om de excepție. Prin inteligență, erudiție fantastică și curaj patriotic, era o figură aparte a intelectualității tinere. Fibra patriotică a lui Vadim se vădea pe zi ce trece în toate articolele sale apărute în presa vremii. Îl vedeam pe Corneliu Vadim Tudor și mi-l imaginam pe Eminescu tînăr. Articolele sale, de autentic curaj patriotic, prin care erau readuși în atenția vremii marii oameni politici ai României interbelice arătau fibra unui poet și om de cultură de un patriotism și curaj fără egal în epocă. Eminescu și Octavian Goga aveau în Vadim un continuator demn. Faptul că în ciuda marilor sale calități literare nu era primit în Uniunea Scriitorilor îi dădea o aură de luptător politic și poet contestatar. El a preluat destul de repede stindardul luptei patriotice și naționale, iar atunci cînd a avut curajul să se opună deschis unor măsuri aberante ale conducerii de partid, privind dărîmarea bisericilor, curajul lui a atins culmile gloriei. Tremuram să nu fie arestat și mă bucuram de fiecare dată cînd îl revedeam viu și teafăr.

La fel ca Ioan Alexandru, Vadim era un om modest și sărac. Locuia într-o biată garsonieră și o ducea destul de greu cu banii. Era însă dornic să sară în ajutorul celor ce trăiau și mai greu și era mereu gata să se sacrifice pe el pentru a ajuta un om sărman. Imaginea mea despre poetul Vadim, din acei ani premergători evenimentelor din decembrie 1989, era a unui luptător pentru triumful adevărului, al moralei creștine și al valorilor naționale, patriotice, literare sau culturale în general. Date fiind aceste opinii pe care le aveam despre poetul Vadim, mi s-a părut mai mult decît firesc ca, la începutul anului 1990, să îl caut și să îl invit să vină să preia conducerea ziarului «Dreptatea», pe care dorea să-l editeze PNȚCD. Eu am fost acela care a avut acea idee. Eu l-am căutat pe Vadim și l-am invitat să vină la sediul PNȚCD pentru a avea o discuție cu Corneliu Coposu. Eu am participat alături de Vadim la prima discuție, care a avut loc în biroul lui Coposu. Această primă discuție a fost mai mult decît civilizată, Coposu spunîndu-i lui Vadim că i-a citit unele articole cu mare plăcere. Concret, Coposu a menționat unele articole de comentarii ale unor partide de fotbal. Coposu nu a respins de plano colaborarea cu Vadim, ci a lăsat ca lucrurile să devină firești. Noi, în acea primă întîlnire, nu am discutat decît participarea lui Vadim la editarea și publicarea ziarului «Dreptatea». Nu s-a discutat despre înscrierea lui Vadim în partid, dar nu a fost nici exclusă această posibilitate. Convingerea mea, pe atunci, era că noi aveam nevoie de un om ca Vadim la conducerea noului nostru ziar. Viitorul a demonstrat că intuiția mea și cunoștințele omului Vadim au fost corecte“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)