Așa și cu dumneata, dragă domnule Coposu: citind acest capitol pe care mi l-ai consacrat, am priceput, în sfîrșit, ce om de nimic erai, ce mincinos și ce ticălos ai fost toată viața, ce cromozomi strîmbi te zdruncinau și te făceau să gîndești urît, să deformezi realitatea, să ai convingerea că poți minți oricît și pe orice temă, fiindcă ești credibil, încît ai avut grijă să-ți găsești protectori mereu, ba pe Iuliu Maniu, ba Securitatea, ba o străinătate care te-a plătit bine ca să-i aduci pe unguri și pe monarhiști la Putere.

Merg mai departe și spun că, dacă ai fi afirmat neroziile astea despre altcineva, poate că aș fi fost ispitit să cred că o parte din ele sînt adevărate; numai că toate astea se referă la mine, care știu bine că lucrurile au stat cu totul și cu totul altfel și mintea mea refuză să priceapă cum a putut o ființă vie, născută din femeie, să debiteze asemenea nelegiuiri! Abia acum îmi explic de ce-a decedat PNȚCD-ul așa cum a decedat, cu palme și ocări, cu turnătorii și alte denunțuri – el era făcut după chipul și asemănarea matale, domnule Coposu!

Dar, hai să analizez, punct cu punct, expectorațiile respective: 1) Nicio­dată n-am cerut cuiva să mă salveze, cu atît mai puțin unui bătrîn de 75 de ani, despre care nu auzisem în viața mea. 2) Niciodată n-am spus cuiva „sînt muritor de foame“ și toți oamenii din jurul meu știu că și în condițiile în care, la începutul lui ianuarie 1990, mi-am dat, din nou, demisia de la Agerpres, din solidaritate cu Eugen Barbu, eu am trăit onorabil, fiindcă tipărisem, pînă la ora aceea, 7 cărți și aveam frați și surori care m-au ajutat. 3) Nevastă-mea nu m-a dat afară din casă (?!) și n-am dormit în Gara de Nord; e de-a dreptul caraghios ca un om demn, ca mine, să se ducă la un bătrîn necunoscut și să i se plîngă, brusc, de toate nenorocirile lumii; mizeria asta e din aceeași familie cu acuzațiile „dumneata vorbești, care la revoluție ai stat ascuns sub pat?“ (sau în baie, sau în pivniță, de la caz la caz); ar fi fost primul și ultimul caz din România cînd un scriitor cu 7 volume, absolvent de Filozofie, bursier Herder la Viena, ziarist arhicunoscut, erou de polemici internaționale, să devină, brusc, în cîteva zile, și muritor de foame, și client al băncilor din Gara de Nord. 4) Vizitele mele (fiindcă au fost două, dar ai uitat!) la sediul central al PNȚCD s-au datorat faptului că acest partid se făcuse stăpîn peste imobilul din Str. Dr. Staicovici nr. 25; de 1 an de zile, eram în tratative cu Consiliul Popular al Capitalei (Silvestru Vîrtosu) dar și cu Gospodăria C.C. al P.C.R. (Ion Coman) întrucît casa se eliberase prin plecarea în Germania a unui medic, pe nume Degeratu – să mă mut acolo, pentru a fi mai aproape de tatăl meu, după ce se prăpădise biata mama; asta am spus eu liderilor țărăniști, să nu se calicească la acel imobil, fiindcă ei pot lua și alte spații, dar eu n-aș mai fi găsit ceva în apropierea tatii. 5) N-am cerut, niciodată, să intru în PNȚCD, și asta o spun sub prestare de jurămînt; de altfel, dacă ar fi existat o CERERE de-a mea în acest sens, de ce n-a fost publicată nici pînă acum?; mai mult decît atît, dacă doream să devin membru al PNȚCD, cine m-ar fi putut împiedica, în condițiile în care s-a văzut ce „selecție“ s-a făcut, iar scandalurile colosale de corupție din ultimii ani arată cine a intrat în acel partid (Ioan Mureșan, Radu Sârbu, Marin Luțu, Dumitru Branc ș.a.); dimpotrivă, Pop Iftene, Liviu Petrina și Pavel Suian mi-au propus să conduc eu ziarul „Dreptatea“, spunîndu-mi „Vei fi pentru «Dreptatea» ce-a fost Eminescu pentru «Timpul»!“. Am refuzat, pentru simplul motiv că eu doream să-mi scot revista mea; la toate acele întîmplări a fost de față venerabilul țărănist Petru Popovici și el poate depune mărturie. 6) Dragă maistre Coposu, matale nu mi-ai zis niciodată că eu aș fi „compromis“ și că am făcut ceva „în dauna poporului român“, eu eram și atunci o celebritate, iar un bătrînel ca dumneata n-ar fi îndrăznit asta; dimpotrivă, mi-ai spus că mă agreezi foarte mult, că îmi citeai pînă și articolele de sport din „Săptămîna“, că odată chiar ai vrut să-mi trimiți o scrisoare, că m-ai înțeles că am scris despre Ceaușescu („Ceaușescu a fost un patriot!“, m-ai asigurat, în cadrul ușii, cînd mă conduceai spre ieșire), dar că n-ai mai priceput de ce-am scris despre Elena Ceaușescu. 7) Toată scena aia cu bătaia e atît de delirantă, încît nici nu merită să o pomenesc; un lucru nu spui, nea Coposule: linșarea aia a mea s-a petrecut de față cu matale, în birou, de vreme ce, după consumarea „evenimentului“, te-ai simțit dator să le spui „găliganilor“ să mă bată mai „civilizat“?; ar fi și greu să mă lovească cineva fără să intre în ghips, în secunda următoare, și apoi eu nu eram singur, era și fratele meu, colonelul, cu mine, și mai erau și doi colegi de la Agerpres. 8) Scriitura „urechistă“ se vede și din datarea apariției revistei „Politica“ – aceasta a ieșit pe piață nu după o lună (martie 1990), ci după 2 ani (februarie 1992); 9) N-am primit nici un leu de la nici o Securitate, e o dovadă de inconștiență să se afirme așa ceva; banii necesari tipăririi revistei „România Mare“ (1 milion de lei) mi-au fost împrumutați, în mai 1990, de un prieten din Germania, Gh. Nițu; aici, subconștientul îți joacă feste, d-le Coposu, fiindcă d-ta crezi că toată lumea putea primi bani de la Securitate așa cum ai primit matale, zeci de ani, și în închisoare, și în libertate, pînă în anul 1989, ca turnător cu plată („tîrfă cu respect“, zicea Sartre), care a zdrobit destine, asta-i realitatea, ce s-o mai îndulcim noi cu zaharină, ai fost cel mai zelos turnător al „poliției politice“. 10) Noi am avut două întîlniri la sediul PNȚCD, nene Coposule, după cum am mai scris, dar memoria îți joacă feste și nu-ți aduci aminte decît de una.

Pe urmă, în capitolul cu pricina se mai afirmă ceva de domeniul demenței, astfel încît eu mă îndoiesc că d-ta, domnule Coposu, ai murit de plămîni, boala era la cap. Referindu-te la alegerile parlamentare din septembrie 1992 scrii ceva incredibil: „În ultimul moment, în ultima zi, cînd s-au totalizat rezultatele întîrziate, în special de la secțiile mai îndepărtate, care nu aveau linii telefonice (aici te crezi la alegerile din 1946 – nota mea) a venit o avalanșă de voturi care a ridicat procentele la partidele astea (PRM și PSM – nota mea) așa, din senin. La secția cutare (?!) din Maramureș, Vadim Tudor – 3.000 de voturi nejustificate, sau Păunescu nu știu cîte voturi“. A putut să apară, în România, o asemenea minciună incalificabilă? Iată și dovada că s-a mințit: PRM a crescut, de la an la an, pînă la 21%, fără nici un ajutor, de la nimeni. Așa e? Iar în vremea asta, PNȚCD s-a prăbușit, pînă a ieșit din Parlament. Așa e? Aceasta-i proba verității. Dar, pentru că nu-mi place să rămîn dator nimănui, fie el viu sau mort, am să reproduc acele file din Jurnalul meu referitor la evenimentele de atunci. Ele au fost scrise la cald, chiar atunci (nu rememorate după 5 ani!) și au fost publicate în volumul „Jurnalul Revoluției, de la Crăciun la Paște“ Editura Fundației „România Mare“, 1999.

„5 februarie 1990. Încep săptămîna, de luni dimineața, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorință să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viață. Am acum o ilustrare vie a elegiei «Amărîtă turturea», ori a legendei antice Philemon și Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de frumoase de Goethe, chiar în «Faust». Cum să-l împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el și, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i țină și lui oasele și plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mișcă gîrbovit prin odaie, printre fotografiile și lucrurile ei, îmi vine să urlu și să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar... Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Strada Dr. Staicovici nr. 25. Țărăniștii au angajat un grădinar, au așezat niște bănci și scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranță să mai capăt eu locuința, pe ce-au pus mîna bătrînii ăștia stătuți... Îmi iau, totuși, inima în dinți și, însoțit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al țărăniștilor. Marcu rămîne afară, la mașină, e militar și nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros și mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la ușa lui Coposu mă interpelează: «Aaaa, aveți fular verde, sînteți legionar!». Cu numai cîteva zile înainte, aceeași zuză se luase de fularul meu roșu: «Aaaa, aveți fular roșu, sînteți comunist!». Războiul fularelor în citadela țărănistă poate fi foarte interesant întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Nelson Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La țărăniști e vînzoleală mare, dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan și Corneliu Mocanu, care au venit să-și ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Țepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare și fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a șterpelit un ziar. Extrem de aferat și agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilința onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2–3 ore de anticameră la Eugen Barbu și la mine, acum e și el dizident, țărănist și manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situația casei, că Liviu Petrina mă și repede: «Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!». I-am pus cruce și ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, «Mielul turbat». Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd și o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaț. Abordez o temă: cea referitoare la «dictatura democrației». Nu-i de acord, zice că așa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci și că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărțim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrșitul anului 1989. Știam de alți fruntași țărăniști, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu și, ulterior, pusese pe hîrtie niște amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenția mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuță), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieșea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: «Ce femeie frumoasă a fost Clara!» – nu știu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinerețe, o unguroaică, ce purta același nume“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)