Scrisoare Deschisă, dincolo de mormînt, lui Corneliu Coposu
Domnule Coposu, fie-mi iertat că nici nu știu cum
să mă adresez, întrucît n-am mai trimis, niciodată, pînă acum, scrisori la
morți. Le-aș fi scris surorilor dumitale, dar acestea sînt atît de tulburate de
bătăile din interiorul PNȚCD, încît nu cred că mai au limpezimea necesară să
priceapă mesajul meu care, în fond, nici nu le privește. Aș fi scris la PNȚCD,
dar partidul, efectiv, e mai mort decît dumneata. În fine, poate că ar fi fost
indicat să mă duc la statuia pe care sculptorul Mircea Spătaru ți-a ridicat-o în
buricul Bucureștilor, peste drum de Biserica Krețulescu și față în față cu
scumpul matale stăpîn, Iuliu Maniu – dar ambele „monumente“ sînt atît de
oribile, încît nu m-aș fi putut apropia de ele fără o senzație de dezgust. Și
atunci, m-am hotărît să-ți scriu direct. Eu sînt convins că există canale de
comunicare cu lumea de dincolo și mesajul mei va ajunge, într-un fel sau altul,
la dumneata. Un precedent există: pe la începutul anilor ’70, profesorul meu de
sociologie, Miron Constantinescu, a publicat pe pagina I a revistei
„Luceafărul“ tot o Scrisoare Deschisă, adresată bunului său amic Eugen
Schileru, care se prăpădise cu cîteva zile înainte. Noi, studenții, am crezut
că Miron și-a pierdut mințile și că a căzut în doaga lui Hașdeu, tulburat atît
de mult de moartea iubitei sale fiice, Iulia.
Ni se părea macabru gestul
acestui savant – fiindcă profesorul nostru era un savant și el va rămîne în
istoria civilizației românești fie numai și pentru repunerea în drepturi a
memoriei dascălului său, Dimitrie Gusti, și a sociologiei, care în acea
perioadă, alături de cibernetică, era considerată în URSS drept o disciplină
reacționară. Pe urmă, cînd am văzut ce avalanșă de tragedii se desfășoară în
familia profesorului nostru, ne-am dat seama că e vorba de un blestem, de o
putere cu mult mai mare decît noi toți, așa că ne-am uitat cu alți ochi la omul
cu părul coliliu, care părea de 73 de ani, dar, în realitate, avea cu două
decenii mai puțin. Întîi a fost uciderea soției sale, cu un baston de alpinist
(alpenstock) de către fiica lor. Pe urmă, un alt copil (băiat) moare într-un
accident montan. Apoi, moare însuși profesorul, ducîndu-se la neprețuitul său
prieten, Eugen Schileru. În sfîrșit, punctul final al acestor nenorociri s-a
pus în vara anului 2001, cînd fiica lui Miron Constantinescu, internată de
aproape 30 de ani la balamuc, evadează din stabiliment și e călcată de tren.
Cine poate stabili ce s-a întîmplat, cu adevărat, în acea familie și ce
piază-rea a urmărit-o, pînă a șters-o de pe fața pămîntului?
Dragă domnule Coposu, iată
motivul pentru care m-am decis să public această Scrisoare Deschisă, în care
dumneata ești, desigur, un interlocutor imaginar, de fum, dialogul meu fiind cu
cei vii: joi, 16 august 2001, am participat la o întîlnire a Clubului
Istoricilor, de la Vălenii de Munte. A fost un moment remarcabil, care mi-a
dovedit că nu moare cultura română și că oamenii sînt avizi de cunoaștere. Prin
strădaniile omului admirabil care este dr. Constantin Găucan, acolo, în
perimetrul sfințit de umbra ilustră a lui Nicolae Iorga, au loc, periodic,
manifestări academice absolut excepționale, în cadrul cărora se lansează cărți
de căpătîi, se țin simpozioane și cursuri de vară, adică se întîmplă veritabile
minuni pentru o vreme a degradării și barbarizării. Aveam să-i revăd, acolo, pe
cîțiva dintre cei mai valoroși istorici ai Nației, de la acad. Dan Berindei la
profesorii Gh. Buzatu, Constantin Bușe, Gheorghe Zbuchea ș.a. Nu voi găsi
niciodată atîtea cuvinte de laudă pentru a exprima prețuirea mea față de
efervescența culturală declanșată și întreținută de acești „purtători de
făclie“. Seara, am stat la un taifas, cu aromă de cafea la filigean, pe terasa
fermei pe care, cu trudă, și-a amenajat-o doctorul Găucan. La un moment dat,
tînărul cercetător Mircea Suciu mi-a spus: „Domnule președinte, aș vrea să vă
întreb ceva, dar să nu mă înjurați!“. I-am răspuns instinctiv: „Eu nu înjur
niciodată, domnule. Sînt polemist, sînt pamfletar, dar de înjurat nu înjur, în
familia noastră nu s-a înjurat niciodată“. „Aș dori să știu – a continuat
istoricul Mircea Suciu – ce este adevărat din cele afirmate despre dvs. de
Corneliu Coposu, în cartea pe care a scos-o Doina Alexandru“. Nu știam despre
ce este vorba. Destul de vag, pe undeva, la pasivul memoriei, aflasem de o
asemenea carte, în care eram acuzat că am vrut să mă înscriu în PNȚCD, dar aș
fi fost respins etc. Nu văzusem lucrarea, n-o citisem. Curiozitatea lui Mircea
Suciu a fost dublată și de curiozitatea prof. dr. Constantin Hlihor, care a
dorit să afle și el adevărul: „Vedeți dvs. – mi-a spus el – în situația în care
nu există documente sau nu avem acces la ele, mărturiile oamenilor în viață
sînt extrem de importante. Ce s-a întîmplat atunci?“. Și așa, din vorbă în
vorbă, am intrat în posesia volumului cu pricina, pe care îl avea gazda
noastră. El se intitulează: „COPOSU –
confesiuni-dialoguri cu Doina Alexandru“ și a apărut la Editura Anastasia
(1996) pe care patronul ei, pictorul malefic și antitalent Sorin Dumitrescu, a
botezat-o așa după numele fetei sale. Am încercat eu să glumesc cu convivii
mei, zicînd că „Mai am puțin de citit la Balzac și pe urmă o să-l citesc și pe
Coposu“, dar n-a ținut figura, am observat la ei un fel de somație malițioasă,
îmi dădeau senzația că se bucură că m-au încolțit și așteaptă să verifice dacă
un om ca dumneata, nea Puiule, putea minți. Pînă la urmă, am citit capitolul
care îmi era consacrat: „Un penețist ratat: C.V. Tudor“. Pentru informarea
cititorilor, am să reproduc cea mai mare parte din „confesiunile“ pe care
le-ai făcut și care privesc persoana mea, după care să vezi ce va urma: „S-au
petrecut multe întîmplări aberante imediat după revoluție. Într-o zi, la sediul
PNȚ, secretara mă anunță că mă așteaptă Vadim Tudor. L-am primit în birou și
Vadim Tudor mi-a spus: «Domnule Coposu, am venit să mă salvați». «Ce să salvez
din dumneata?». «Sînt muritor de foame. Nevastă-mea m-a dat afară din casă și a
intentat acțiune de divorț». Lucru care se pare că era adevărat, dar pe urmă
s-a împăcat cu ea. «Dorm în Gara de Nord, n-am ce mînca». «Ce pot eu să fac
pentru dumneata?». «Deocamdată să mă tolerați la sediul PNȚ al sectorului 5,
care are 2 camere disponibile». Eu nu știam de treaba aceasta, dar era
adevărat. Noi primisem cîte un sediu fiecare sector și la sediul sectorului 5
erau 2 camere neocupate. El mi-a spus: «Domnule, vă rog să mă luați în partid
și n-o să regretați, pentru că eu cunosc o mulțime de lucruri, am o mulțime de
legături și o să fie în avantajul partidului». I-am răspuns: «Domnule Vadim
Tudor, dumneata ești așa de compromis, încît eu nu pot să te primesc în partid.
Noi facem totuși o selecție, și oamenii compromiși în mod evident nu putem cu
nici un chip să-i încadrăm. Dar părerea mea este ca dumneata să stai deoparte
cîțiva ani de zile, pînă cînd se uită ce ai făcut în dauna poporului român,
apoi probabil că te vei reîncadra». «Și pînă atunci mor de foame?». În momentul
acela, pentru că se dăduse sfoară în țară că Vadim Tudor e la Coposu, a intrat
un grup de găligani de-ai noștri, l-au apucat de guler și l-au scos cu picioare
în fund, cu palme și pumni din sediu. Atunci am protestat: «Stați măi,
purtați-vă civilizat! Omul a venit aici, a făcut o cerere, l-am refuzat, dar
asta nu înseamnă că trebuie să-l bateți». Și a plecat. Apoi mi-a scris o
scrisoare pe care o mai am și acum, prin care mă ruga să-l salvez că e muritor
de foame. Asta imediat după revoluție. Nu cred că a trecut o lună și Vadim
Tudor era milionar. A cumpărat un CAP întreg, apoi a scos ziarele «România
Mare» și «Politica», a făcut o fundație, a închiriat o vilă. S-a umplut de
bani“.
Din informațiile pe care
le-am avut noi atunci, probabil că primii bani i-a dat Securitatea“.
În viața mea n-am citit niște
minciuni mai ridicole! Totul e atît de stupid și de ilogic, încît am senzația
că e vorba de o cu totul altă persoană, nu de mine, sau că avem de-a face cu un
text suprarealist. Eu să fiu bătut în sediul central al PNȚCD și nimeni să nu
știe? Păi ar fi vuit nu numai Capitala, ci și Țara, bașca agențiile
internaționale! Eu să mă plîng, obsesiv (și verbal, și în scris) că am ajuns
muritor de foame? Cum e posibil să fie cineva atît de iresponsabil să afirme
asemenea elucubrații? Securitatea aceea, despre care se pretinde că mi-ar fi
dat banii să tipăresc două reviste, de ce nu mi-o fi dat și bani ca să nu ajung
muritor de foame? Eu să dorm în Gara de Nord? De ce? M-a văzut cineva acolo? Am
părăsit, vreodată, noaptea, locuința mea? E o nebunie! O nebunie! Fără să
vreau, mă gîndesc la un prieten al dumitale, dragă domnule Coposu: ex-regele
Mihai de Hohenzollern. A trebuit să vină acest moment penibil din august 2001,
cînd el a cerut să intre în posesia întregii Văi a Prahovei (cu castele,
hoteluri, restaurante, vile, cabane, biserici, școli, munți, păduri, rîuri
etc.) ca populația României să înțeleagă cine este, cu adevărat, acest
personaj: un boschetar al Istoriei, o fiară lacomă, un călău care a călcat pe
cadavrele a zeci de mii de militari români și acum vrea să-și încununeze opera
și să calce pe cadavrul Poporului Român. Peste asta nu se poate trece.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(„România Mare“, nr. 735, din
13 august 2004)
