Ţi-ai tăiat aripile să nu mai poată sufletul zbura

ca un vis magic prin tristeţea mea.

Ţi-ai încuiat privirile într-un colţ sălbatic de mare

şi nu mai ştiu cum să te caut prin uitare.

M-ai condamnat la călătorii fără răspuns,

mi-ai tăiat aripile şi tot nu ţi-a fost de ajuns.

Nu mai găsesc nici o oază-n imensul deşert

unde să-mbrăţişez nisipul şi-alungîndu-te să te iert.

Nici nu mai ştiu dacă iubirea supremă există,

în mine locuieşte cu chirie o lună tristă.

Un cer mai gri ca viaţa-i dedesubt

şi-n aortă tăceri de zăpadă s-au rupt.

Îmi strîng sentimentele călcate-n picioare

de tocurile tale înrobitoare.

M-aş întoarce cîteodată în mirarea mea

dar mi-ai tăiat aripile şi nu mai pot prin spaimă zbura.

Adi Sfinteş

7 februarie 2016