Iubiți compatrioți, fie-ne îngăduit ca, la cumpăna anilor, să vă transmitem salutul nostru fierbinte, animat de cele mai curate simțăminte de iubire. Este ora bilanțurilor și a proiectelor de viitor. Ne pregătim să ne luăm rămas bun de la Anul 1991, cu care noi nu putem fi atît de critici precum sînt alții. Firește, n-a fost un an bun, n-a fost un an fericit, dar a avut o calitate esențială: în cuprinsul lui am reușit să supraviețuim ca popor, nu ni s-a întîmplat nici o catastrofă de ordin istoric, iar forțele naționale sănătoase au avut răgazul să se organizeze. Nu încape vorbă, au existat destule nenorociri și în acest an, unele previzibile, altele imprevizibile. Și fie că ele au fost de ordin social-economic (scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, sărăcirea unor largi categorii ale populației, inflația, spirala uluitoare a prețurilor, șomajul, creșterea fenomenului infracțional, corupția la toate nivelurile), fie că au fost de ordin natural (inundații și cutremure) – toate au fost resimțite de oamenii mulți și simpli ai acestui pămînt. „La omul sărac/ Nici boii nu trag“, zice folclorul nostru, cu singura diferență că acum cîteva generații, cînd au fost făurite aceste versuri cu tîlc, omul sărac nu era chiar așa de sărac, de vreme ce avea animale de tracțiune, pe cînd acum situația e de-a dreptul dramatică. Existența acestei țări s-a degradat pe zi ce trece, coborînd valoric cu mult sub cotele perioadei socialiste. Nici unul dintre guvernanți sau dintre ideologi nu a reușit să ofere o explicație logică a acestui fenomen din ce în ce mai îngrijorător.

Deși nu ne-am propus ca acest Mesaj să fie o analiză a erorilor politice și economice făptuite de guvernanți, vom pune degetul pe rană și vom spune, direct, care credem noi că este cauza tuturor nenorocirilor pe care le trăim: LIPSA DE PATRIOTISM A FACTORILOR PUTERII! Pentru că de aici au plecat toate relele în țara noastră, de 2 ani încoace. Dacă ar fi avut dragoste de țară, liderii cățărați pe cadavrele copiilor uciși în decembrie 1989 n-ar fi îngăduit ca România să fie sfîșiată de toate păsările de pradă, n-ar fi încurajat politica de înfeudare a țării și de pierdere a oricărei urme de demnitate în fața unor iluzorii ajutoare internaționale, n-ar fi împins marile uzine în prăpastia falimentului, n-ar fi dat năvală spre propria căpătuială, în timp ce țara geme tot mai sfîșietor pe Golgota spaimei de ziua de mîine. Istoria acestei țări e prea bogată și prea demnă ca să fim nevoiți să luăm exemple din altă parte. Așa că n-avem decît să deschidem cronica neamului și să vedem, prin absurd, cum ar fi acționat în situații mai mult sau mai puțin asemănătoare tribuni de frunte ai neamului, ca Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ionel I. C. Brătianu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, I. G. Duca, Nicolae Titulescu și mulți, mulți alții. Ar fi închinat ei țara la străini? Ar fi asistat pasivi la ruinarea țării, pîndind pe la geamurile palatelor europene să le arunce cineva dinăuntru un zîmbet binevoitor? Ar fi stat cu mîinile în sîn la vederea bătrînilor care dintr-o întreagă pensie de-abia își pot cumpăra 1 kg de carne pe lună și cîteva pîini? Nu, așa ceva nu s-ar fi întîmplat niciodată! Astăzi prea puțină lume știe că, în 1919, cînd Conferința de Pace de la Paris îndrăznea să dicteze României unele condiții umilitoare, mai cu seamă datorită reclamațiilor făcute de unii minoritari pe la toate forurile – un om ca Ionel I. C. Brătianu a plecat trîntind ușile, s-a înapoiat furios în țară și și-a dat demisia din funcția de prim-ministru. Pentru că el și tot neamul lui ilustru nu puteau accepta în ruptul capului ca vreo putere străină să se amestece în treburile interne ale României. Nu pentru așa ceva muriseră sau degeraseră flăcăii Carpaților în Războiul de Independență și în Războiul pentru Întregirea Neamului. Și încă și mai puțină lume știe că un mare iubitor de țărani, ca Nicolae Iorga, și-a periclitat și el scaunul de premier, în 1932, pentru a face dreptate: e vorba de Legea de conversiune a datoriilor agricole, care a vlăguit bugetul, ce-i drept, dar a reprezentat a doua dezrobire a țăranilor, după aceea făptuită de Cuza Vodă. Exemplele sînt mult mai numeroase. Toate arată însă, cu o putere formidabilă, că am avut politicieni patrioți, cinstiți, demni purtători ai numelui de români. Astăzi, însă, o mînă de amatori și veleitari face tabula rasa din istoria acestei țări și repetă pînă la exasperare o placă stupidă, provenită de la băncile internaționale. Și de cîte ori ni se mai face pomana unui mic împrumut, au ei grijă să trîmbițeze asta prin mijlocirea Televiziunii, de parcă s-ar fi întîmplat o minune cosmică și am ieșit la liman. Departe de a ne ajuta să ne redresăm, împrumuturile externe ne înfeudează și mai tare și ne fac dependenți de organisme suprastatale, ale căror scopuri sînt foarte clare.

Dar, să nu adumbrim acest moment sărbătoresc. „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune“, ne mai învață înțelepciunea, izvorînd din adînc de veacuri, a poporului nostru. În ceea ce ne privește, anul 1991 a marcat și un moment luminos: nașterea Partidului România Mare! Într-un timp foarte scurt, noua formațiune politică a captat multe dintre filoanele de speranță și de abnegație ale populației acestei țări. În pofida tuturor obstacolelor revoltătoare care ni se pun (nu avem nici acum vreun sediu, nu ni s-a acordat nici măcar un singur minut la Televiziune etc.), sau poate tocmai din pricina asta, oamenii au venit către noi, ne-au căutat, ne-au îmbrățișat ideologia, au participat alături de noi, cu entuziasm, la ceremonii emoționante, cum au fost, de pildă, depunerile de coroane de la mormîntul lui Mihai Viteazul și de la mormîntul lui Avram Iancu. A fost remarcată, încă de la început, distanța clară netă pe care Platforma-Program a partidului nostru o are față de documentele altor partide: și anume redeșteptarea demnității naționale, înflorirea rapidă a țării prin forțele noastre proprii, antre­narea grabnică a celui mai disciplinat organism – Armata – la conducerea obștii, ceea ce ar asigura, totodată, și descurajarea, din start, a tuturor tentativelor de dezmembrare a Statului Național Unitar Român.

De bună seamă, lucrurile sînt cu mult mai complexe, dar un fapt esențial trebuie relevat: ceea ce ne deosebește fundamental pe noi, cei de la Partidul România Mare, de majoritatea covîrșitoare a politicienilor acestei țări este că noi știm Istoria Neamului, o avem în sînge, ne-am asumat-o, pe noi nu ne surprinde nici unul din pericolele care pîndesc țara, pentru că ele se tot repetă, într-o formă sau alta, de mii de ani. Asta ne separă de alții: intensitatea iubirii de țară, care ne-a dat și antidotul împotriva tuturor otrăvurilor imposturii. Poate această dimensiune să întoarcă țara din drumul ei spre dezastru, să aibă efecte asupra economiei, forței de muncă, protecției sociale, de care se tot face caz, fiind sublimă, dar lipsind cu desăvîrșire? Da, poate! Am dori să ne referim la un singur aspect: bogățiile țării nu sînt cunoscute nici măcar a suta parte! Ar trebui lansat, începînd din noul an, un veritabil Program național de explorare temeinică a zăcămintelor de minereuri, a rezervelor de petrol și de gaze naturale, a munților de uraniu, de aur, de șisturi bituminoase, a straturilor de cărbuni etc. Toată lumea știe că România e o țară bogată, numai guvernanții noștri se poartă de parcă am fi cel mai sărac petic de pămînt din lume, mai lovit de soartă decît ultimul stat creat sub soare, cel al eschimoșilor din Nordul Canadei, țară numită Nunavut. Bineînțeles, dacă nu s-ar fi descoperit petrolul la noi încă de pe vremea lui Dimitrie Cantemir și dacă nu l-ar fi pompat, sălbatic, și nemții, și rușii, ba chiar și americanii prin societățile lor mixte – România ar fi fost astăzi mai bogată decît Emiratele Arabe. Și totuși, în pofida acestui jaf de mai bine de 100 de ani, specialiștii vin și ne spun că avem petrol din belșug, că există pungi gigantice de gaze naturale, încă necartografiate, că șisturile bituminoase pot fi o sursă de energie inepuizabilă. Dacă noi nu le exploatăm acum, cînd o vom face? Sau poate în mod deliberat se așteaptă să nu le exploatăm noi, ci străinii! După cum se știe, Japonia este una dintre cele mai sărace țări ale lumii din punct de vedere ale resurselor naturale – și totuși se află, de mai mult de un deceniu, între primele superputeri economice. Explicația? Inteligența, tradiția, disciplinarea energiilor. Iată de ce este imperios necesar ca, pentru a depăși impasul grav în care ne aflăm, să exploatăm rapid și tenace bogățiile țării, pînă vom ieși la lumină. S-ar putea ca peste 15–20 ani, în ritmul revoluției tehnico-științifice, să nici nu mai fie nevoie de unele genuri de materii prime, așa că le conservăm fără nici un folos. Poate că niciodată n-a fost mai actuală ca acum jelania moților din Munții Apuseni, veche de cel puțin 200 de ani, de la Horea încoace: „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă...“. Pentru că, să fim realiști, asta facem noi acum.

Este limpede că alegerile care vor veni în anul 1992 vor stabili o altă ordine de valori în viața politică a țării. Răsturnarea va fi pozitivă, în sensul că electoratul – deși sătul de politică și, mai ales, de demagogie – va ști pe cine să voteze și cine îi va apăra, cu adevărat, interesele. Este de așteptat ca pe platforma Puterii să fie chemate, prin voința scrutinului, forțele sănătoase ale țării, muncitori, țărani, intelectuali, militari – însuflețiți de o iubire nestinsă față de Patria aceasta atît de chinuită. Nu sîntem de acord cu acei foarte grăbiți observatori străini, care trec și România printre țările estice în care se produce o resurecție a naționalismului extremist. Noi nu sîntem naționaliști extremiști, noi sîntem patrioți și vrem ca românii să fie stăpîni la ei acasă! Cui nu-i place, n-are decît să părăsească țara, dragoste cu sila nu se face, se cheamă viol. Iar în această politică realistă, singura viabilă, ne-am inspirat atît din trecutul României, cît și din prezentul unor state cu puternice articulații democratice, ca SUA, Franța și Germania. Iar România va fi așa cum vrea să fie Partida Națională, așa cum trebuie să fie – altminteri vom ajunge servitorii Europei, ne vor sfîrteca toți, de pretutindeni, crimele unor fasciști unguri se vor ține lanț și, într-un timp record, vom dispărea de pe harta lumii. Tot ce spunem noi de mai mult de 1 an și jumătate s-a adeverit, credeți-ne că se poate adeveri și previziunea asta! Și ar fi mare păcat, ar fi o crimă împotriva Istoriei și a Umanității!

Frați români, am simțit nevoia să vă adresăm cîteva cuvinte în prag de An Nou, pentru că țesăturile acestea de gînduri care străbat văzduhul țării pot avea forțe miraculoase, pot făuri o comuniune spirituală a oamenilor care simt la fel, care visează la fel, care speră la fel. Atunci cînd veți citi mesajul nostru, acolo unde vă veți afla, gîndiți-vă că în Bucureștii noștri balcanici și pitorești există niște oameni care au îmbrăcat cămașa morții, care s-au angajat pe un drum fără întoarcere și știu bine că vor plăti și ei pentru curajul lor suprem de a fi români. Acești români formează nucleul din jurul idealului „România Mare“ și ei provin, la prima, la a doua generație, din toate marile bazine etnografice ale țării. Ei simt și aud patimile Ardealului și ale Moldovei rănite, pentru că le au în sînge. Teribilă cruce s-a prăvălit pe umerii generației noastre! În jurul țării sînt flăcări de război, înăuntrul țării sînt „cai troieni“, care ne pîndesc, doar-doar vom îngenunchea. Dar vom trece noi și prin vîltoarea asta, așa cum am trecut prin multe altele, în 1918 și 1940, care nu erau deloc mai ușor de suportat.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 78, din 27 decembrie 1991)