Ție îți vorbim, muncitorule, cu palmele tumefiate de muncă, ție, care fumezi țigări proaste, și n-ai o haină mai bună, și te gîndești cu spaimă că, dacă nu ești încă șomer, mîine s-ar putea să fii și n-o să mai poți arăta copiilor o sticlă cu lapte nici măcar în cărțile de povești.

Îți vorbim și ție, țăran prigonit de soartă, umilit, batjocorit, înstrăinat de căluțul și de pămîntul tău, trăind încă în sate mizere, în care ploile și zăpezile izolează de lume suflarea vetrei țărănești, tu, stîlp al bolții Neamului, care ai dat cele mai multe jertfe în Istorie și care azi te uiți neputincios la pămînt, pentru că n-ai cu ce să-l lucrezi.

Ascultă-ne și tu, truditor al slovei și al cifrelor, intelectual cu aripi zvelte de tinerețe, care ți-au fost frînte și n-ai putut să-ți împlinești menirea cum ai fi vrut, deși creierul și inima ta sînt cu mult mai bogate decît ale atîtor glorii răsfățate din Occident, tu, frate al nostru chinuit de întrebări fără răspuns, atins tot mai zdravăn de umilitoarea boală a sărăciei, știm că n-ai izbutit să-ți iei o haină mai ca lumea de ani de zile și că faci sacrificii supraomenești pentru a nu cădea și copiii în mlaștina îndoielilor și a mizeriei.

Te mai chemăm pe nume și pe tine, soldat aflat sub jurămînt, piatră albă de temelie a țării, tu, care stai la graniță, sau la paza marilor obiective militare ori uzine, ce nu mai trebuie cu nici un chip să sară în aer, te afli departe de casă, mîncarea e puțină și sărăcăcioasă, n-ai bani nici de tutun, nici de ziare, dar ți s-a dat în seamă un drapel, iar o lege de fier, care urcă în ființa ta de milenii, îți poruncește să stai, și să rabzi, să te bucuri că la adăpostul veghei tale nu se risipește țara, iar cei dragi de acasă nu vor fi călcați în picioare de liftele spurcate.

Și vă mai grăim vouă – copiilor țării, și bătrînilor de la cozi, și femeilor care educă pruncii, tuturor acelora care vedeți cu ochi îngrijorați cum se năruie o rînduială veche și se naște, în chinuri mari, una nouă. Voi, toți acei chemați pe nume la apelul lansat de noi în săptămîna sacră dintre Crăciun și Anul Nou, fiți siguri că România nu va pieri și că, mai devreme decît puteți spera, o să răsară soarele tămăduitor peste apele Dunării, peste crestele Carpaților. Noi nu vă cerem nimic, nu vă rugăm să ne votați în alegeri, nu așteptăm nici scrisori de mulțumire. Noi vă dăruim tot ce e avem mai bun în noi și vă rugăm să ne ascultați sfatul dat în puterea iernii, pe unda firavă a zurgălăilor și stelelor poleite de colinde: NU VĂ PIERDEȚI SPERANȚA! Acesta este Mesajul nostru de Anul Nou. Pentru a ajunge la acest plăpînd mănunchi de cuvinte, am așternut pe hîrtie atîtea și atîtea pagini și v-am răpit timpul. Dar așa e și cu mierea albinelor și cu esența florilor: pentru cîteva picături se pritocesc livezi întregi!

Ne luăm rămas bun de la voi, oameni minunați ai României, și ne dăm întîlnire în primele zile ale lui ianuarie. Fie ca Anul Nou să vă aducă, măcar numai în parte, ceea ce n-a izbutit să facă anul ce se încheie. În primul rînd sănătate, că-i mai bună decît toate. În al doilea rînd, să nu vă încerce soarta cu nici o tragedie, să nu vă moară nimeni drag, fiindcă asta e cea mai mare nenorocire a unei familii, care nu-și va mai reveni niciodată și nu va mai fi cum a fost. În al treilea rînd, vă urăm să aveți mai multe motive de bucurie, de mulțumire sufletească, de siguranță a zilelor care vin. Iar țării, ce i-am putea ura noi, ca și voi toți, decît ceea ce i se cuvine pentru eroismul și noblețea sa? Așadar: PACE, PROPĂȘIRE și LA MULȚI ANI!

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 78, din 27 decembrie 1991)