Înțelegem că sfaturile epigramei sînt ale unui înțelept care iubește oamenii - și, în fond, de ce nu i-ar iubi? Nu sînt ei cei care o moșesc, o scriu?

Iubirea, cînd te copleșește,

Iubește, omule, iubește

Că-n fond, iubirile tîrzii

Respiră doar în poezii.

Să nu se uite, de asemenea, noua stare de lucruri:

Un crai bătrîn se crede tare

Pozînd în amorez rasat,

Dar nici chiar șoimul n-o să zboare

Cînd e-n vitrină și-mpăiat.

Dar, dorința-i dorință și uneori îl stăpînește:

Deși-a ajuns moșneag, nu-nvață

Că-s renunțări la bătrînețe

Și-ajuns c-o damă față-n față,

Îl vezi cum face fețe-fețe.

Să fim, însă, drepți: atît ei, cît și ele uită că

Iubirile tîrzii sînt flori

Ce te înalță-n bolta-albastră,

Dar, ca și ele,-ți dau fiori:

Se ofilesc și mor în glastră.

Consider că sfatul epigramei e binevenit:

De ești doar unul dintre soți

Sau doar o coardă la o liră,

Iubește, omule, cît poți

Că timpul verbului expiră!

Și, deși omul înțelept „vede” mai bine cu mintea decît cu ochii, îi prind bine ochelarii:

Iubirea-i oarbă că muierea

L-atrage și-azi cu pofte mari,

Dar anii i-au redat vederea

Că poartă-acuma ochelari.

De fapt, nici nu e nevoie de ochelari să vezi schimbarea, în timp, a domnișoarei mirese:

Mireasa cea de dor aprinsă,

Ca o vioară-n trup și-n glas,

Se schimbă, cînd la plete-i ninsă,

Dintr-o vioară-n contrabas!

Și, de el, ce credeți că spune buclucașa epigramă?

În vara lui, cocoș cu moț,

Mai mult bărbat era ca soț,

În toamna vieții s-a schimbat:

Mai mult e soț decît bărbat.

Parcurgînd catrenele care-i vizează pe cei care, în trecutul îndepărtat sau în cel apropiat, s-au zidit în acest prezent, cititorul e uimit de pașii în ritm de horă sau de sîrbă pe care-i face această neobosită dansatoare care-și spune, cu mîndrie, epigramă, dintr-o parte în alta, de la un aspect la altul, născînd idei năstrușnice:

În bătaie eu nu-i zvînt

Pe nepoți, la supărare –

Dau și eu atunci cînd sînt

În legitimă-apărare!

Azi, pensionarul să fie mulțumit dacă, după ce vine poștașul cu talonul și banii, mai hălăduiește mult pe acest pămînt, pentru că

Bucuros că a trăit

Și-a simțit a vieții-aromă,

El la pensie-a ieșit

După ce-a intrat în comă.

Ei, dar orice ființă omenească are în suflet iubire – duioasă, pătimașă, cu regrete – după vîrstă. Și moșneagul (vai, ce cuvînt urît!) nu se supără, dacă are umor, cînd „bîzdîcoasa” i se adresează, în patru versuri:

Tu de femei te agățai

Și știm cu toții ce făceai;

Azi, cîte-n lună, cîte-n stele

Ne povestești, vorbești de ele!

Stă la taifas, acum nici nevasta nu-l mai ține-n frîu și, realist, se gîndește:

Iubirile veneau pe rînd

Și le trăiam intens pe toate;

Sînt liber azi, da-mi spun în gînd:

Ce fac cu-atîta libertate?

Să nu vă mire dacă sînt cupluri care trăiesc o viață-ntreagă în concubinaj:

Arăți din ce în ce mai bine

Dar de nevastă nu te-am luat

Că o femeie-așa ca tine

Nu-i azi doar pentru un bărbat.

Epigrama înviorează existența și înalță curcubeul gîndului:

Cînd zburdă spiritu-n condei,

Menține starea rațiunii

Și din catrene sar scîntei

Doar dacă-n țeastă ard tăciunii.

Nu-i iartă pe cei care îmbîcsesc aerul și și-au îngălbenit mustața cu țigara:

A fost țigara dulcea lui beție

Și fumul îl împrăștia pe nări,

Acuma inhalează de sub glie

Fum de tămîie și de lumînări.

Iată o-ntrebare pe care i-o pune unui Adam longeviv:

Cît trunchiul fost-a plin de seve

Să-mi spui, Adame, adevărul:

În viața ta cam cîte Eve

Ți-au dat să muști cu poftă mărul?

Gîndirea epigramistului cu state de funcțiuni în domeniu întrece orice imaginație pentru că, în cazul lui, imaginația nu înalță expresia deasupra contingentului sau a rațiunii ca să te pierzi în visare, ci te îndrumă spre o concluzie:

Epigramiștii cei isteți,

Agili, dau poantelor savoare

Prinzînd cai verzi de pe pereți

Să tragă,-n gînd, la Carul Mare.

Vizitînd-o pe conița epigramă la ea acasă, iubitorii genului (adică cei cu umor, nu cei care nu gustă umorul – constipații, cum îi numea regretatul Romulus Vulpescu) se conving că

În România, se-nțelege,

Stăpîni pe plai sînt dorul-dor

Și rîsu-plînsu’ că nu-i lege

Să pună lacăt la umor.

Și un longeviv, fără să se vaite, constată:

Impozite neașteptate

Se pun, mai nou, pe timpul meu:

Cu cît mai mulți ani duc în spate,

Cu-atîta birul e mai greu.

Și omul rămas din ce în ce mai singur se retrage în sine și se apropie mai mult de Dumnezeu:

Cînd sufletul ți-l simți pustiu

Și bătrînețea e stăpînă,

Nu-i niciodată prea tîrziu

Credinței să-i întinzi o mînă.

Pentru că, să nu uităm:

Ne trece viața pe moment

Sfîrșitul uită începutul

Da-n orice  clipă de prezent

Ne construim, încet, trecutul.

Mai ales că nu poți să te mai încrezi nici în medici. Iată ce-i spune un doctor unui bolnav în vîrstă:

Boala asta-i boală grea,

Nu știu ce să zic, bădie,

O să-ți spun părerea mea

Numai după-autopsie.

Mai în glumă, mai în serios, iată ce spune o epigramă:

La durerile de șale,

Scîndura-i, desigur, leac

Dacă pui și laterale

Și deasupra un capac.

Brrr! Se scutura o bătrînă profesoară, dar tot ea concluziona:

Această viață-i o cărare

Ce tot spre cimitir se-abate,

Da-i singurul lăcaș spre care

Bătrînii au întîietate.

De fapt, cam același lucru ne spune și următorul catren:

Tot alergăm spre cimitire –

Bătrîni și tineri, pe-ntrecute –

Și tinerii-s mai iuți din fire,

Dar tot bătrînii-ajung mai iute!

Pentru că, de fapt

Viața-i ca un bob zăbavă,

Bătrînețea-i boală gravă,

Doctorul o prelungește

Și pămîntu-o lecuiește.

Obosită și plină de tristețe, epigrama notează:

Toamna ne aduce știrea

Cununată cu tîrziul:

Tinerețea-i cu iubirea,

Bătrînețea, cu sicriul.

Și cei care conduc țara cum credeți că vor reacționa?

Cei care s-au înfipt în șa

Vor da bătrînilor ceva:

Cu o grimasă milostivă

Le pun colacul pe colivă.

Dar să nu ne întristăm, să nu plîngem, că vor plînge destul cei pe care-i părăsim, să trăim fiecare clipă lăsată de Dumnezeu și să simțim, mai ales noi, mînuitorii condeiului zburdalnic, sprijinul epigramei:

Și-a tot schimbat iubirile în viață,

Dar, ca bunic, își dă pe față-arama:

Deși pe soață și-astăzi o răsfață,

Iubirea lui tîrzie-i epigrama.

Și să ne întipărim în minte ideea pe care ne-a lăsat-o Caragiale:

Dup-o vorbă românească,

E celebru, renumit

Cel ce-ncepe să trăiască

Numai după ce-a murit.

Sfîrșit

ELIS RÂPEANU