E atîta discordie-n lume! Deculturaţia ulcerează milioane de suflete, Încît popoarele devin „populaţii”, şi chiar Penibile gloate, uitînd de etica pe care Ne-a înfăţişat-o, cu o ardentă dăruire, Cea mai răscolitoare fiinţă ce-a vieţuit pe pămînt, De o puritate feciorelnică, De o generozitate tulburătoare, De o profunzime mişcătoare Şi de o simplitate, în expunerile Sale, De-a dreptul pilduitoare… Ea a fost şi rămîne veşnic „Încrustată ca-n stîncă”, În inimile celor cu frica lui Dumnezeu Şi-i spunem, cu smerenie, În nuanţe abia şoptite: „Mîntuitorul nostru”…

Tot cugetînd la Minunile Sale, La îndemnurile Lui pentru dragoste, Pentru buna-nvoire între oameni, Pentru munca fecundă, Pentru înfrăţirea popoarelor, Sub cerul poeziei, al muzicii şi al rugăciunii, Ca o sublimă inscripţie mi-au venit, În gîndurile mele, prea cenuşii De atîta meditaţii La rosturile acestei lumi, În mica noastră trecere Spre cea mare şi definitivă, Următoarele cuvinte liniştitoare, Ca o lungă zi de pace, rostite De un poet alexandrin: „Lumea este o lumină împietrită, O materializare a luminei şi, În ultimă analiză, Corpul însuşi al lui Dumnezeu. Cuvîntul românesc «lume» Derivă din «lumen». Lume înseamnă «lumină»”…

DORU POPOVICI