- 28-08-2021
- 0 Comentarii
- 459
- 2
Etica jurnalistului Eminescu
În 1876, cînd guvernul conservator al
lui Lascăr Catargiu a căzut de la putere, Eminescu și-a pierdut slujba de
revizor școlar. Rămas fără nici o sursă de existență, el și-a găsit un
vremelnic adăpost la bunul său prieten, institutorul Creangă. În urma
intervențiilor amicilor, Eminescu s-a mulțumit și cu un loc de
redactor-administrtor și corector la ,,Curierul de Iași”, foaia oficială
a Curții de Apel din Iași. Deși avea îndatoriri multiple acolo, el era plătit
cu modesta sumă de 100 de lei. Abia după cîteva luni și mari insistențe, a mai
primit 50 de lei la salariu. Vreo 2 ani s-a chinuit Eminescu la ,,Foaia
vitelor de pripas”, cum o numea cu amărăciune, publicînd o sumă de articole
pe teme social-politice de actualitate, culturale și literare, precum și o
parte dintre cele mai frumoase poezii de dragoste (ciclul veronian), nuvelele
,,La aniversară” și ,,Cezara”.
Aceeași probitate profesională a
demonstrat-o Eminescu și la ziarul bucureștean ,,Timpul”, unde, în
noiembrie 1877, Maiorescu îl angajase ca redactor. Și în acei ani, și în
perioada 1880-1882, cînd avansase redactor-șef, el își uimea colegii cu dorința
de a face totul: secretariat de redacție, paginație, corectură, prelucrarea
telegramelor externe. Zi-de-zi, pînă în vara anului 1883, Eminescu a publicat
în ,,Timpul” sute de articole pe teme și subiecte la ordinea zilei,
primite de cititori cu mare interes. În această direcție, Eminescu dădea mare
importanță corespondenților din provincie ai ziarului. Unii erau permanenți,
precum Iacob Negruzzi, care trimitea ,,Scrisori” din Iași și le semna ,,B.B.”.
Și Slavici, coleg de redacție, îl aprecia pe Negruzzi: ,,Corespondențele
Dumneavoastră, îi răspundea Slavici, se publică, ce-i drept, cu multe greșeli
de tipar; în «Timpul» însă ele sînt cele
mai îngrijite publicațiuni. Eu și Eminescu ne dăm toată silința, dar îndeosebi
ziarul se întîrzie și nu ni se execută corecturile decît în pripă (...) Regula
statornicită este: corespondențele B.B. se publică imediat”.
Un alt corespondent permanent al ,,Timpului”
era ,,Delfinul”, o persoană neidentificată din Galați. Acesta trimitea
adevărate studii pe marginea politicii interne și externe a liberalilor,
vinovați de starea proastă a țării. În consecință, ziarul ,,Românul”,
trompeta liberală cea mai gălăgioasă, îl acuză pe Eminescu că publică articole
fără să verifice corectitudinea lor. Eminescu răspunde prompt: ,,Articolele ce
ni le trimite din cînd-în-cînd «Sfinxul» au proprietatea de a excita organele
roșii pînă la furie. Știm prea bine, și organele adversarilor noștri știu
asemenea că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei
individualitatea unui autor și stilul lui. De asemenea, se știe că a atribui
unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă, e o sofismă comună de tot.
Deși nu împărtășim pe întregul punctul de vedere al corespondentului, i-am
publicat articolul ca fiind interesant. Audiatur! Nu înțelegem ce fel de
libertate de cuvînt ar fi aceea, cînd cineva n-ar putea să-și susție vederile
proprii cu toată energia naturii sale”.
Într-un alt articol, Eminescu se
ocupă de o corespondență ocazională primită de la un oarecare maior
Christodorescu din Craiova, care trimisese două scrisori. Considerînd că
materialele care intră în redacție deveneau proprietate, ziarul publică
fragmente din prima scrisoare. O dată, fiindcă îi plăcuse, și a doua oară, că,
în baza proprietății, putea face cu ea orice. Dar, maiorul revine cu o altă
scrisoare injurioasă. Și Eminescu îi răspunde: ,,Observăm din nou că nici o
obligațiune nu ne impune de-a publica orice ni se trimete. Avem obligațiunea
morală, luată de bună voie, de-a publica întîmpinări cuviincioase. Nimic alta.
Oricine, precum am zis, poate s-arunce în cutie o scrisoare la adresa noastră.
Pînă și balamucul e servit de poștă. Între lucrurile ce ne pot veni pot fi
unele stupide, altele foarte viteze... la distanță, pot fi lucruri imorale sau
necuviincioase sau, în genere, lucruri ce nu ne convin. Asupra libertății
noastre de-a dispune sau nu publicarea celor ce ni se trimit, avem a decide noi
înainte de toate și d. Christodorescu mai puțin decît oricine”.
Creangă la Academie
Străduindu-se să aplice noua metodă preconizată
de Titu Maiorescu pentru școlile românești, institutorul Creangă a compus
următoarele manuale pentru învățămîntul primar:
- ,,Metoda nouă de scriere și de
citire”
- ,,Învățătorul copiilor (3 părți)”
- ,,Povățuitor la citire prin
scriere, după sistema fonetică”
- ,,Geografia județului Iași, cu
conturul județului”
- ,,Harta județului Iași”.
Cărțile s-au bucurat de succes, motiv
pentru care Creangă a purces la reeditări. Urmarea a fost că, prinzînd curaj, a
considerat că manualele sale merită și o recunoaștere academică. De aceea, în
ianuarie 1883, el a propus Academiei Române, spre premiere, alături de alți
trei colaboratori, cartea sa, ,,Metodă de scriere și de citire”. Din
păcate, comisia de premiere – alcătuită, în acel an, din V. Alecsandri, T.
Maiorescu, I. Negruzzi, Gh. Barițiu, N. Ionescu, Episcopul Melchisedec, P.S.
Aurelian, I. Felix și Gr. Ștefănescu (secretar) – a respins cererea pe motivul
depunerii cu întîrziere a manualului, deși, în anul respectiv, nici o altă
lucrare de acest gen nu fusese prezentată la concurs. Se pare că la mijloc
fusese mîna lungă și grea a ranchiunosului Maiorescu, care îl considera pe
Creangă doar un scriitor ,,poporal”. În plus, nu mai colabora la ,,Convorbiri
literare”, preferînd să-și citească lucrările la Cercul Literar al lui N.
Beldiceanu din Iași. Iată, mai jos, cererea de înscriere la concurs pe care Ion
Creangă a adresat-o Academiei Române:
,,(I) Timbru 25 B.
Primit la 23 Ianuarie 1883. Registrat
la nr.1892/ Iași, 1883 Ianuarie 21.
Domnule președinte,
Între premiile publicate de onorabila
Academie Română pentru acest an, aflîndu-se și unul pentru cărțile didactice,
subsemnații cu onoare vă înaintăm trei exemplare din alăturata carte «Metodă
nouă de scriere și citire», rugîndu-vă respectuos să binevoiți a o socoti între
cărțile didactice înaintate de alți autori pentru a fi premiate cu numitul
premiu. Primiți, vă rugăm, Domnule Președinte, asigurarea respectului ce vă
păstrăm.
(ss) I. Creangă (ss) V. Răceanu
(ss) C. Grigoriu (ss) Gh. Enăchiescu”
Peste aproape cinci decenii, Jean
Boutière, doctor în litere, cu teză asupra vieții și a operei lui Ion Creangă,
trimitea Academiei Române cartea sa, împreună cu cererea de înscriere la ,,Premiul
Eliade Rădulescu”, pe anul 1931. Și în cazul lui Jean Boutière fusese
depășit termenul depunerii cererii, așa că lucrarea nu putea candida la
obținerea premiului. Dar, spre deosebire de cazul Creangă, comisia reține
propunerea pentru anul următor, cînd monografia lui Jean Boutière obține,
prezentată fiind de M. Sadoveanu, într-un amplu raport, suma de 20.000 de lei,
o parte din valoarea totală a premiului (50.000 de lei). În raportul asupra
cărții lui Jean Boutière, Sadoveanu scria: ,,Avem de-a face cu o lucrare
documentată, sobru și științific alcătuită, și mai presus de toate,
interesantă. O plăcere, pentru că, în sfîrșit, Creangă și-a găsit un cercetător
care să-i limpezească biografia și să-i interpreteze cu iubire și cu finețe
opera”.
Iată cererea întocmită și înaintată
de profesorul francez Academiei Române:
,,Academia Română – 16.III.1931
Se înscrie la premiul «Eliade
Rădulescu» pentru anul 1932. (ss) G. Țițeica
M. Jean Boutière, docteur ès lettres,
professeur agrégé au lycée Corneille, Rouen (France)/ à Monsieur le président
de l`Académie Roumaine, Bucarest
Monsieur le Président, J`ai l`honneur
de vous prier de m`inscrire comme candidat au «Prix Eliade Rădulescu», que
l`Académie Roumaine décernera l`an prochain. Je viens de donner des
instructions à mon éditeur pour qu`il vous adresse cinq exemplaires de mon
récent ouvrage: «La vie et l`oeuvre de Ion Creangă». Paris, 1930.
Je vous prie d`agréer, Monsieur le
Président, l`assurance de ma haute considération. / (ss) Jean Boutière,
Rouen, le 10 mars 1931”.
Comuna Parepa, din Prahova, care se
află și acum pe drumul ce duce spre Buzău, și-a cîștigat celebritatea prin două
evenimente mai acătării. Întîi că acolo Fecioara Maria s-a arătat unei
fetișcane care-și păștea oile. Așa cum se întîmplase la Lourdes și Fatima în
alte vremuri. Și al doilea, datorită lui Caragiale, și să vedeți cum. Caragiale
tocmai se căsătorise în toamna anului 1889. Soția lui era nepoata unei doamne
numită Bucșan, care locuia într-un conac din localitatea Parepa. Prin urmare,
cei doi însurăței s-au gîndit să-i facă o vizită de complezență. Dar, cînd au
ajuns la conac, histrionul Caragiale s-a urcat în pod, unde știa că zac tot
felul de antichități, și, pe la ora prînzului, i-a cerut unui argat mămăligă,
brînză și ceapă. Oripilată, doamna Bucșan și-a deplîns nepoata că se putuse
căsători cu un asemenea mitocan. Dar, seara, la cină, Caragiale – arborînd un
costum negru, papion, mănuși gris-perle și pantofi de lac – i-a oferit bătrînei
un splendid buchet de flori de cîmp și i-a făcut conversație numai ,,en français”,
despre scriitorii favoriți. Nedumerită, gazda se întreba dacă bărbatul perfect
din fața ei era totuna cu bădăranul care ceruse, din gura podului, mămăligă și
ceapă. Caragiale a mai copleșit-o pe mătușă cu un gest de aristocrat. Văzînd că
e văduvă de maior, ,,l-a avansat” pe răposat la gradul de colonel și i-a
comandat femeii cărți de vizită cu noua sa demnitate: ,,Doamna colonel Bucșan”.
Peste cîțiva ani, în bunătatea lui, Caragiale a vrut s-o avansese la gradul de
,,general”. Dar, mătușa s-a dus după soț, trasmițîndu-i să nu mai tragă nădejde
la o nouă avansare. În acest fel și-a cîștigat Parepa adevărata celebritate.
PAUL
SUDITU
- 25-03-2024
- 0 Comentarii
- 92
- 1
14.2 C