Începînd cu data de 24 februarie, în calendarul românesc sînt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de inițieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie, se înșiră, pe Funia Anului, Mărțișorul, la 1 Martie, răsucit din fir roșu de energie, împletit cu cel alb de lumină, 8 Martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, Maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăților ce iernează în pămînt.
Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în străvechile datini de Mărțișor: citirea
semnelor primăverii, activitățile de păstorit, agri­cultură, pomicultură. Înnoirea timpului adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, Domnul cel vechi, ce se dăltuia pe stîlpii de la căpătîiul celor duși și, mai rar, pe crucile creștine.
Mărțișorul – împletire de energie și lumină pe Funia Anului, prezent cu alb-lumină și roșu energie, se regăsește și pe steagul călușarilor, și pe bradul de nuntă, cu fire albe și negre, galbene și roșii, albastre și albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer și pămînt, iarnă-vară, viață-moarte, bine-rău, frig-căldură etc. Toate acestea sînt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuțele-Ghioceii, trimiși de Geea-Mama Pămînt, ce deznoadă apele, dar și laptele mînzărilor, cînd se coc fragii cei roșii, vin rîndunelele, berzele, cîntă cucul, se ară pămîntul...
La romanii străvechi, Mărțișorul se numea Matronallia, patronată de zeul Marte în patriarhat, știut din vechime de la păstorii valahi-mocani, căci în toată lumea mediteraneană se vorbea geto-daca străveche. Anul dacic al păstorilor-mocani valahi se împărțea în două perioade, marcate de ziua Sfîntului Gheorghe la 23 aprilie, cînd coborau cu oile la pășune în cîmpie, pînă la Sfîntul Dumitru la 26 octombrie, cînd se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte.
Mărțișorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul șnurului cîte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel și celălalt roșu ca o frăguță coaptă. Se purta înnodat la gît, la mînă, la picior, la pălărie și prins în piept, cu ciucurașii ca niște clopoței, și la gîtul mieilor, iezilor, mînjilor, vițelușilor, cățeilor, pisicuțelor. În timp, s-au legat pe mărțișor inimioare, gărgărițe cusute ca purtătoare de vești bune, simboluri de viață lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuțe, feciori, tați, bunici. Nelipsit era bănuțul de argint, chiar și de aur, ce purta norocul soarelui așezat pe marginea basmalei la aromânce, la gît și la mînuță pentru fete și băieți. Țigăncușele îl aninau în cosițe și-l purtau adăugînd mereu și mereu cîe unul, ori de cîte ori primeau acest dar. Șnurul mărțișor se purta 9 zile ori pînă înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorințe tainice...
Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieții din energia și lumina Mărțișorului, și-l înnoadă în infinitul existenței noastre.
LILIANA TETELEA