Marius Nasta s-a născut pe 4 decembrie 1890 la București, fiind al treilea din cei patru copii ai lui Alexandru și Irinei Nasta. Tatăl său era inginer și avea origini aromâne, iar mama sa, născută Constantinidis, provenea dintr-o familie de greci cărturari ai cărei membri erau lingviști, scriitori și diplomați. Moartea timpurie a lui Alexandru Nasta în 1895, cînd Marius avea doar cinci ani, a făcut ca familia să aibă probleme financiare, iar mama a fost nevoită să predea lecții de pian pentru a-și întreține cei patru copii. Problemele Irinei Nasta au lăsat o impresie puternică asupra tînărului Marius, a cărui muncă și modestie vor deveni semnele distinctive ale vieții sale. După ce a urmat școala primară între 1896 și 1900, tînărul a intrat la Liceul Gheorghe Lazăr, una din principalele școli secundare din București, pe care a absolvit-o în 1908. În același an, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Aici l-a avut profesor pe medicul Ioan Cantacuzino, care l-a luat sub aripa sa și care va avea o mare influență asupra carierei lui profesionale, dar și a vieții personale.
Intrînd în echipa lui Cantacuzino, Marius Nasta s-a alăturat unui grup de elită ai cărui membri au lăsat o amprentă greu de egalat pentru lumea științifică și medicală din România. În perioada în care era student, Marius Nasta a lucrat ca medic extern la Eforia Spitalelor Civile între 1911 și 1913, și apoi ca medic stagiar la Spitalul Brâncovenesc din București, între 1913 și 1918. Munca sa în spital a fost întreruptă parțial de cel de-al II-lea Război Balcanic și de primul Război Mondial, perioadă în care tînărul doctor Nasta a participat la campaniile de luptă împotriva holerei, boală care afecta în masă trupele românești. În vara anului 1913, sute de soldați români muriseră din cauza holerei. Medicii Victor Babeș și Ioan Cantacuzino au fost însărcinați de guvernul regatului să ia măsuri imediate pentru a opri răspîndirea epidemiei în rîndul populației civile și au decis înființarea mai multor spitale mobile și a centrelor de carantină (așa-numitele pest-house) care au fost folosite pentru tratarea pacienților și vaccinarea întregului corp de armată.
Marius Nasta a fost numit medic prim-sergent în centrul de la Zimnicea și, împreună cu colegii săi, a salvat mii de vieți datorită curajului de a intra în focarele de holeră și de a-i îngriji pe cei în suferință. După absolvirea Facultății de Medicină în 1918, tînărul a lucrat și a studiat la Institutul Pasteur din Paris între 1918 și 1920. La întoarcerea în țară, în 1921, a preluat funcția de asistent cercetător la Institutul pentru seruri și vaccinuri, redenumit în acel an Institutul Cantacuzino. Acesta era acum finanțat de stat, iar activitatea sa a fost considerată esențială pentru serviciile de sănătate din România pentru că a combinat cercetarea științifică în domenii precum microbiologia, patologia experimentală, epidemiologia și igiena cu producerea de vaccinuri împotriva infecțiilor intestinale, poliomielitei, difte­riei, tetanosului, tifosului și malariei, boli care afectau o mare parte a populației. În 1926, Marius Nasta a fost numit șef al secției de tuberculoză create la Institutul Cantacuzino și în același an a petrecut cîteva luni pentru specializare la Paris, lucrînd la Spitalul Laennec și în laboratorul marelui bacteriolog Albert Calmette. În 1927, o bursă a Fundației Rockefeller i-a permis să călătorească în Statele Unite, unde a vizitat și a lucrat în mai multe centre de tratament, inclusiv în Centrul Saranac Lake, cel mai avansat centru pentru tratamentul tuberculozei pulmonare din lume la acel moment. După moartea profesorului și mentorului său, doctorul Ioan Cantacuzino, în 1934, Marius Nasta a părăsit Institutul Cantacuzino pentru a conduce un departament specializat în tratamentul diferitelor forme de tuberculoză și în chirurgia altor boli pulmonare, secție înființată la Spitalul Pantelimon din București. Pe lîngă practica clinică la Spitalul Pantelimon, doctorul Nasta a activat în cadrul „Ligii pentru combaterea tuberculozei”, a predat la Facultatea de Medicină și a efectuat sute de consultații ambulatorii la Spitalul Filaret și în cabinetul său privat. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, între 1941 și 1944, Nasta a fost mobilizat ca maior în corpul medical al Armatei române, iar în 1944 a condus echipele de prim ajutor din București în timpul bombardamentelor aeriene devastatoare care s-au soldat cu sute de victime civile. În 1944, s-a mutat de la spitalul Pantelimon la vechiul Spital Filaret, unde a fost șef de clinică pînă în 1949. În acel an, a reușit să fondeze „Institutul de Ftiziologie” și a fost directorul acestuia pînă la pensionarea sa forțată din 1959.
Medicul era căsătorit din 1922 cu Lucia „Loulou” Bǎicoianu, fiica lui Constantin Băicoianu, un important economist și bancher român. Cuplul a avut patru copii, iar viața privată, atît cît îi permitea activitatea profesională, s-a concentrat în jurul familiei și prietenilor artiști și scriitori. Scriitorul Panait Istrati, bolnav de TBC, a devenit prieten cu familia Nasta după ce a fost îngrijit de medic la spitalul Filaret în ultimii ani ai vieții sale. În 1913, Marius Nasta devenise apropiat și de prințul Vladimir Ghika a cărui credință puternică a avut un impact profund asupra familiei Nasta și a condus la convertirea Luciei Nasta la catolicism. Mulți dintre acești prieteni și familiile lor apropiate aveau să piară în închisorile comuniste sau au fost, la fel ca doctorul Marius Nasta, supuși diferitelor forme de persecuție de către regimul comunist.
Avînd în vedere rezultatele Programului Național pentru Controlul TBC, regimul comunist a vrut să-și prezinte succesul în afara României și profesorului Nasta i s-a permis inițial, la începutul anilor ’50, să călătorească în străinătate, dar curînd a intrat în dizgrația regimului pentru că a început să critice finanțarea deficitară a sistemului de sănătate și devenise foarte îngrijorat de utilizarea excesivă a aparatelor cu raze X învechite, care avea efecte dezastruoase asupra pacienților. Opiniile științifice curajoase ale medicului, originea familiei sale și cercul de prieteni, dar și invitațiile pe care le primea pentru a călători la congrese științifice în străinătate l-au transformat rapid într-un personaj suspect pentru regimul comunist. În 1958, Departamentul Securității Statului a deschis o anchetă secretă asupra lui Nasta, fiind suspectat că ar fi agent al Serviciului de informații secrete britanic și că ar fi fost recrutat în Elveția în timpul unui congres la care participase la începutul acelui an. Profesorul și familia sa au fost supravegheați timp de mai multe luni, dar nu s-a găsit nici o dovadă care să susțină suspiciunea Securității. În aprilie 1959, Marius Nasta și soția sa au fost judecați în cadrul unui proces-mascaradă, fiind acuzați că au făcut comentarii disprețuitoare împotriva regimului popular-democratic și împotriva socialismului, că ascultă posturi de radio imperialiste și că răspîndesc zvonuri și insulte împotriva politicii externe a Uniunii Sovietice. „Sentința” în urma „procesului” a constat în faptul că eminentul profesor a fost eliminat din toate funcțiile didactice și de conducere de la institutul pe care chiar el îl înființase. Profund afectat de persecuțiile și umilința publică la care a fost supusă familia sa, Marius Nasta s-a îmbolnăvit de cancer în 1963 și a murit la București pe 5 aprilie 1965.
După căderea regimului comunist, comunitatea științifică și medicală românească l-a recunoscut pe profesorul Nasta drept „fondatorul ftiziologiei moderne românești”, iar în 1990 „Institutului de ftiziologie” a fost numit în onoarea sa „Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta”.
Institutul de Pneumoftiziologie
,,Marius Nasta”, primul spital și sanatoriu
de tratare a tuberculozei din România
Existența a peste 800 de decese din cele 4.868 din București, număr care a crescut vertiginos, a ridicat o grea problemă de soluționat pentru membrii Consiliului de igienă și salubritate publică a orașului. În cursul lunii septembrie 1901 lua fiinţă ,,Societatea pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci”, prezidată de acelaşi M.Petrini-Galaţi, înregistrată ca ,,persoană morală” în data de 03.04.1904.
Potrivit articolului 2 al Statutelor ,,Societăţii pentru Profilaxia  Tuberculosei  şi  Asistenţa  Tuberculoşilor  Săraci 19”, aceasta avea ca scop ,,înființarea în București a unui spital de isolare și căutare pentru bolnavii tuberculoși săraci, a căror îngrijire nu se pote realisa la domiciliul lor, fie din totala lor lipsă de mijloce, fie că bolnavul, nefiind internat în spital, ar constitui un adeverat focar de contagiune pentru familia și mediul lui profesional și social“. Următorul pas decisiv l-a constituit înființarea, din inițiativa ,,Societății Pentru Profilaxia și Asistența Tuberculoșilor Săraci” (și îndeosebi prin oboseala lui Ion Cantacuzino și a lui G. Proca), a Sanatoriului și Spitalului Filaret, ,,moment de răscruce în dezvoltarea luptei antituberculoase din țara noastră”. Piatra de temelie era pusă în data de 17 octombrie 1906, iar în anul următor, pe 16 iunie, erau date spre funcțiune primele paturi. Practic, Sanatoriul și Spitalul au constituit încă de la început o singură unitate sanitară, prima de acest fel din România, cu un buget anual de cca. 150.000 lei și, în același timp, ,,prima instituție creată pentru bolnavi care se poate prevala cel puțin de acest titlu de vechime în istoricul asistenței tuberculoșilor din țara noastră”.
Totodată, o altă caracteristică esențială a acestui important demers în istoria medicinei românești îl constituie caracterul sau eminamente privat și de interes civic. De menționat că în instituția respectivă se va dezvolta, în cursul Secolului al XX-lea, școala românească de ftiziologie. Pentru a putea funcționa, deci pentru a porni cu o bază logistică, Societatea și, implicit, instituția creată, a primit totuși de la factorii de decizie ai administrației publice locale, ca adăpost, pentru ca ,,să construiască, organizeze și conducă primul sanatoriu ce se va ridica în țara noastră pentru tuberculoși”, terenul de 7 hectare și 3.072 de metri pătrați, utilizat, pînă atunci, de Consiliul Comunal al Bucureștiului, drept ,,pepiniera în Dealul Viilor din Filaret”.
Spațiul respectiv, care va crea propria sa istorie, s-a situat de la început într-o zonă predestinată, încărcată de memorie a Bucureștiului, înscriindu-se natural în întinderea conturată de mahalalele vechi din partea de sud-est a marii comune a ciobanului Bucur, cunoscut în Evul Mediu drept ,,Dealul Viilor”. Această formă de relief colinar făcea parte componentă dintr-o amplă suprafață viticolă, astăzi dispărută. În acest perimetru exista, așa cum unii istorici au situat-o încă în prima parte a Secolului al XIX-lea, o fîntînă ridicată la mijlocul Secolului precedent de mitropolitul Filaret al II-lea, care, deși va muri în puterea vîrstei, la doar 52 de ani, de tuberculoză, își va oferi numele posterității. Pe locurile respective aveau să fie ridicate cele două pavilioane sanitare însumînd Spitalul și Sanatoriul.
În primul an de activitate au fost internați în cadrul Spitalului peste 230 de bolnavi, cu o medie de spitalizare de 69 de zile, iar potrivit statisticilor directorului Ștefan Irimescu, majoritatea acestora proveneau din medii sărace, îndeosebi muncitori, meșteșugari urbani, avînd vîrste cuprinse între 13 și 50 de ani, numărul bărbaților depășindu-l pe cel al persoanelor de sex feminin. Anul 1906 consemna și crearea, în același spațiu, a primului Dispensar Antituberculos din țara noastră, care oferea consultații pacienților de două ori pe săptămînă.
Sub conducerea profesorului doctor Ioan Paul Stoicescu au fost modernizate serviciile de radiologie, bacteriologie și bronhologie ale institutului. În prezent, spitalul are 700 de paturi, destinate nu doar bolnavilor de tuberculoză, ci tuturor celor care suferă de afecțiuni pulmonare.
R.M.