Maria Tănase, o divă în furtuna vremurilor (1)
  • 14-10-2020
  • 0 Comentarii
  • 311
  • 0

A devenit o celebritate în momentul în care timpul își pierduse deja răbdarea. Vremurile bune ale României interbelice se apropiau de sfîrșit. Maria Tănase prinde ultimii ani fericiţi de dinainte de război, cînd se consacră în ţară și în străinătate. Viaţa trepidantă a teatrelor, a spectacolelor, a turneelor, strălucirea vieţii de vedetă vor intra în mașina de sfărîmat destine a istoriei.

Al doilea Război Mondial și ceea ce a urmat nu vor lăsa pe nimeni neatins, mare sau mic, celebru sau nu. Maria Tănase, marea vedetă a vremurilor, prin relaţiile ei, prin oamenii alături de care trăia, prin influenţa ei, nu avea cum să scape din furtuna care prinsese milioane de oameni. Serviciile secrete, românești și străine, au avut nevoie de ea, nu pe scena luminată de reflectoare, ci în jocul mult mai periculos al persuasiunii, al canalelor de comunicaţii dintre taberele opuse, al reţelelor nevăzute de spionaj. Dictaturile au privit-o ca pe un element periculos. Legionarii au urît-o, regimul Antonescu a supravegheat-o și a încercat să o folosească, iar comuniștii au persecutat-o sistematic. Istoria mare a unei societăţi care trece rapid de la libertate la dictatură, de la pace la război, este regăsită în viaţa Mariei Tănase. Măritată cu un evreu, devine indezirabilă pentru legionari. Libertatea de care un artist depinde pentru a putea să se exprime rămîne un vis al vremurilor trecute. Maria Tănase nu a mai apucat libertatea de a spune și de a cînta tot ceea ce ar fi vrut, așa cum o făcea la începutul carierei, plecînd din mahalaua Cărămidarilor din București. Dar va rămîne liberă, spre disperarea celor care au vrut să o înregimenteze ideologic. O poveste adevărată, din vremuri nu atît de îndepărtate.

 

Artista aceasta a cărei voce o ascultăm azi cu admirație și adesea cu un zîmbet în colțul gurii se numește Maria Tănase și a fost idolatrizată, dar și ridiculizată, dorită, dar și marginalizată. Intrată în legendă prin calitățile sale artistice, precum și prin povestea ei personală, Maria Tănase a devenit o valoare națională care stîrnește și azi admirație și curiozitate, care, consolidată de posteritatea venită foarte repede, are și azi forță. A fost al treilea copil al familiei Tănase, nedorit. Tatăl ei era un vestit grădinar bucureștean şi iubea muzica populară. De la cinci ani, fata creşte în atmosfera rapsozilor şi horelor, în aerul plin de miresme al grădinii din str. Livada cu duzi din București: „Bucuria copilăriei mele a fost grădina cu flori din mahalaua Cărămidarilor. Era plină cu lalele, garoafe şi micşunele, lăcrămioare, trandafiri şi rozmarin, de narcise, bujori şi panseluţe. Am învăţat şi-o mulţime de cîntece, de la tatăl meu şi de la cei ce lucrau în grădina noastră, mari cîntăreţi. Îmi aminteam, auzindu-l, de o vorbă a tatii: cică leacul cel mai bun împotriva mîhnirii este cîntecul. Ascultîndu-i pe muncitori pînă tîrziu mi se părea că prind zbor fără aripi. Am adormit, nu o dată, cu o senzaţie de plutire, cu geana plînsă de-o fericire fără nume, cu inima plină de cîntecele pe care le-am cîntat şi eu”.

Cîntece şi rîsete, amestecate 
cu zgomot de tacîmuri şi de pahare

Avea 17 ani, era măruntă, slăbuţă, negricioasă, ageră şi frumoasă. O ispiteau oraşul, forfota, viaţa; așa că pleacă de acasă. ,,Mă apucase damblaua să mă fac cîntăreaţă de local. De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele muşteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, şi porneam către oraşul mare, cu gîndul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cîntau lăutari. M-am întrebat de multe ori: de unde vin cîntecele? Cîntecele vin din adînc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea cînd se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preţ şi mă duceam să cînt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine ştie ce grădină de vară. Nu mă sinchiseam de vorbele şi rîsetele muşteriilor, amestecate cu zgomot de tacîmuri şi pahare. Am băgat de seamă că lumea lăsa cuţitul şi furculiţa din mînă, uita de paharul din faţa, să se holbeze la mine, să mă asculte smirnă, chiar aghezmuită fiind. Apoi prinde să bată din palme şi să mă îndemne să mai cînt”.

Lăutarii Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Jean Marcu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru i-au fost singurii dascăli de prin restaurantele bucureştene ale vremii: ,,Luther”, ,,Luxandra”, ,,Bufetul de la Şosea”, ,,Wilson”. Debutul ca profesionistă se leagă de restaurantul ,,Neptun” din Piaţa Buzeşti. ,,La o masă mare, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu şi Liviu Rebreanu. Îi îndrăgisem după pozele lor din cărţile de şcoală. Mă privea, parcă din vitrina unei librării, toată literatura română de după război”. Din noaptea aceea, a început seară de seară sărbătoarea cîntecelor Mariei Tănase.

Posteritatea ei începea într-o zi de vară, cu o înmormîntare pe care Gabriel García Márquez sigur ar fi putut s-o inventeze într-un roman: înmormîntarea unei frumoase cîntărețe căreia tot Bucureștiul îi e cortegiu și care doarme în sicriu pe o pernă plină cu petale de trandafiri, desculță, așa cum și-a dorit (după o viață în care au chinuit-o pantofii), doar în șosete albe. La cîteva zile după ultimul spectacol, susținut în 19 iunie 1963 la Hunedoara, unde căzuse pe scenă, frumoasa adormită pleca dintr-o viață unde nimic din ce e omenesc nu-i fusese străin: nici suferința, nici bucuria, nici triumful, nici lupta, nici curajul, nici lașitatea, nici frumusețea, nici urîtul.

Pentru despărțirea de lume nu avusese cu adevărat timp să se pregătească. Găsise însă timp pentru un testament dictat pe patul de suferinţă în 3 iunie 1963. În documentul acesta de viață și de moarte, Maria Tănase și-a făcut autoportretul, punîndu-și mai multe dorințe. Cîteva dintre ele nu au nevoie de nici un comentariu: „Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sînt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din cînd în cînd, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fîntînă şi, în loc de acele parastase pe care le interzic, din cînd în cînd să fie ajutat cîte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”.

Dincolo de „Privighetoarea”

Cine era, de fapt Maria Tănase? „Pasărea măiastră”, „Privighetoarea”, „Edith Piaf a României”? Da, era toate astea, dar rămîne dincolo de toate acestea. Eticheta, oricît de inspirată inițial, oricît de banalizată apoi prin suprafolosire, nu poate surprinde multele nuanțe ale personalității ei. Așa cum nici o fotografie, oricum ar fi ea, n-o poate face. Cine era această artistă răsfățată, care cînta ca nimeni alta, se învîrtea în cele mai înalte cercuri, se juca îndrăzneț cu personalități, cocheta frivol cu diplomați dubioși, privea melancolic și aproape invidios la țăranii în rîndul cărora se născuse, nu vedea cu ochi buni cutumele ortodoxe, iubea portul tradițional, dar etala și un cosmopolitism observat de toată lumea? Cum coabitau astfel de laturi într-un om, e drept, unul care nu s-a lăsat descifrat nici de posteritate?

Vocea Mariei Tănase a fost o prezență de forță și în multe case de ţărani, şi în saloane de intelectuali, și în baruri de jazz. În posteritate, imaginea ei s-a hiperbolizat, transformîndu-se într-o emblemă a modului autentic în care se poate face artă populară. Maria Tănase, personalitate asupra căreia s-au aplecat mai mulţi biografi şi muzicologi, a rămas în istorie ca stăpînă a pasiunilor omeneşti, tema eternă a folclorului, ca expresie unică a muzicii tradiționale, care ține de un spațiu și mai puțin de un timp. După 1963, anul morţii artistei, a apărut la Paris, mult mai tîrziu decît fusese iniţial programat, un disc cu variantele în franceză ale unor cîntece populare româneşti, printre care „Cine iubeşte şi lasă” sau „Uhăi, bade”, imprimate pe un vinil EP. Discul a primit direct „Grand Prix du Monde”, una dintre cele mai înalte distincţii acordate de Franţa. „Există un cîntec al Mariei Tănase, personal, dincolo de cîntecul popular propriu-zis”, spunea etnomuzicologul Mihai Pop, director al Institutului de Folclor.

„Fetiţa din Livada cu duzi”, „pasărea măiastră” şi ţinta legionarilor

Formarea acestei personalităţi inconfundabile – care a refuzat lectura supusă a partiturii şi imitarea vocilor anonime, propunînd în schimb o interpretare care să nu semene cu alta – a început de la primele probe date cu folcloristul Harry Brauner, pînă la concertele de pomină din restaurantele bucureştene şi la apariţiile memorabile care au reprezentat România la Paris şi la New York.

Consacrarea şi celebritatea au venit la țanc, cum s-ar spune: nici devreme, nici tîrziu. Maria Tănase n-a avut multe obstacole de sărit, ca în basme, pentru ca adevărul să iasă la iveală: adevărul ei s-a văzut și s-a auzit imediat. Pînă să cîştige admiraţia lui George Enescu, de exemplu, s-a lăsat descoperită de un grup de tineri intelectuali, printre care ziaristul Sandu Eliad şi etnomuzicologul Harry Brauner (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner), care a avut răbdarea să asculte o fată fîstîcită şi emotivă: „Cînta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentaţiei bogate şi pronunţatelor glissando-uri. Am rugat-o să mi-l repete, o dată, încă o dată, pînă cînd, învingîndu-şi de tot sfiala, fetiţa din Livada de duzi s-a simţit ca la ea acasă, acolo, pe vremuri, printre ai ei”. Pe regizorul Sandu Eliad l-a cunoscut în ploaie lîngă zidul Universităţii. El o invită să-şi usuce hainele în apartamentul său aproape de Grădina Cişmigiu. Veselia, frumuseţea şi sensibilitatea adolescentei fac ca Eliad să o îndrăgească, deşi era mai mare cu 15 ani ca ea. În casa lui, unde intră multă lume, Maria aduce cîntecul.

Tudor Muşatescu o recomandă unui prieten ce deţinea o fabrică de plăci muzicale. Acolo imprimă prima melodie; discul se vinde repede. Cîntă pentru prima data la radio și, de atunci, devine cunoscută. Concertele prin restaurante, în cămine culturale, apoi prin teatre de revistă, curg. Devine un fenomen. „Nimeni nu mă învăţase cum se scoate un ton, cum se cuvine să cînţi, nici ce să faci cu mîinile. În mine, totul se prefăcea în muzică: lumina, vîntul, oamenii, florile”.

Întîlnirea cu actorul Constantin Tănase, la ,,Cărăbuş”

Într-un ziar găseşte un anunţ şi se prezintă pentru a fi angajată să cînte la Grădina Ambasador și în spectacolele Teatrului ,,Cărăbuş”, al lui Constantin Tănase. Se căutau actori, dansatori, cîntăreţi. ,,Despre tizul meu Tănase auzisem că stîrneşte rîsul ca nimeni altul. Cînd am dat cu ochii de el, am pufnit în rîs. Nu-mi venea să cred ce văd: un nas cît un dovleac, nişte ochi holbaţi parcă a spaimă, şi-o limbă care umbla ca toaca în post!”.

I-a cîntat o doină şi un tango, iar Tănase a sărit ca ars cînd a auzit că poartă acelaşi nume ca el. ,,La mine o să te cheme Atanasiu, că sună mai altfel. Ai auzit? Mary Atanasiu”.

,,N-am apucat să-i spun lui Constantin Tănase ce părere am despre Mary Atanasiu. Era pretutindeni, pe scenă, în sală, la casa de bilete. Se gîndea zi şi noapte la teatrul său, la actori, la public. În seara debutului meu pe scena Teatrului Cărăbuş, am găsit un bucheţel de viorele pe masa mea. Era însoţit de urarea de bun venit a lui C. Tănase. Cît am cîntat, el m-a pîndit dintre culise, fără să mă slăbească din ochi. Nu ştiu dacă îi plăcusem, însă m-a tras deoparte şi mi-a şoptit la ureche: «Aşa s-o ţii, şi pe toate ai să le baţi». Aşa am ajuns cîntăreaţă în trupa lui Constantin Tănase. «Aşa s-o ţii» a lui Constantin Tănase făcea cît toate aplauzele din lume”.

Războiul, puşcăria, interogatoriile, bătăile

Izbucnește al doilea Război Mondial. Bucureşti, cu oameni măcelăriţi pe străzi, bombardamente, mi­ze­rie, jale. După debutul din 1934, la Teatrul de revistă al lui Constantin Tănase, anul 1938, cînd a făcut primele înregistrări pentru Societatea Română de Radio, a fost hotărîtor pentru cariera ei. Doi ani mai tîrziu, regimul legionar i-a ordonat Radioului să distrugă discurile cîntăreţei şi matriţele, pe motiv că distorsionau folclorul autentic, iar Mariei Tănase i s-a interzis să cînte, interdicţie care a durat cîteva luni. Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai, pentru decredibilizarea artistei într-o societate tradiționalistă s-a inventat o fotografie: cîntăreața juca goală o partidă de șah. Ostilitatea regimului aflat la putere se hrănise, să nu uităm, din prietenia ei cu Harry Brauner, care a povestit în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, cînd numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii paşi şi cuvîntul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobişnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry»”.

,,,Nu-mi rămînea decît să cînt despre pace, înţelegere, dragoste despre înfrăţirea dintre oameni. Poliţia mi-a întors casa pe dos într-o noapte, au sfîşiat tapetele, au spintecat saltelele, au străpuns rufăria, au smuls parchetul, fără să afle nimic. Apoi, înghesuită într-o dubă şi dusă la Prefectura poliţiei. Aruncată într-o culisă cu un pat de fier, o găleată de tinichea şi un bec în tavan. Obligată să stau în picioare pînă se dădea stingerea. A urmat un interogatoriu într-un miez de noapte la lumina reflectorului… Voiau să afle cine m-a învăţat să cînt despre pace, de la cine am auzit de înfrăţirea dintre popoare, în ce manifeste am citit despre înfrăţirea dintre oameni. S-au repezit la mine şi-au prins să tragă palme peste faţă, să-mi care pumni şi coate, răcnind parcă scoşi din minţi. Într-o zi mi-au dat drumul fără să le-o fi cerut. Cică se vorbise la Radio Londra despre mine, guvernul român fiind întrebat ce s-a ales de Maria Tănase. Se supăraseră fasciştii pe mine, încît am fost oprită să cînt în public”.

Iese din închisoare, dar nu este lăsată să cînte, va colinda ţara în lung şi în lat ca să adune folclor. ,,Cîntecele sînt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pămîntul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruinţă fără odihnă. Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrîni”. Unuia dintre comuniştii vremii i se făcuse dor de cîntecele Mariei Tănase şi-i ridică interdicţia de a cînta.

Dar n-a trecut mult și prințesa demonizată s-a întors pe scenă după un turneu în Turcia, unde preşedintele turc îi oferise cetăţenia de onoare, un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul şi o vilă într-o insulă, dacă acceptă să cînte muzică turcească. Aceștia au fost, însă, şi anii în care Nicolae Iorga i-a dat numele sub care a reţinut-o memoria colectivă, „Pasărea Măiastră”, precum şi anii în care a început să se aproprie de cuplet, să cînte cu taraful şi să fie admirată de Ionel Perlea, Mihail Jora, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu.

( va urma)


R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite