Măreția cailor (2)
  • 31-07-2021
  • 0 Comentarii
  • 221
  • 3

În anii din urmă, caii au renăscut frumos și pe aceste meleaguri, iar realitatea poate fi întîlnită cu bucurie în toate zonele țării. Și poate că nicăieri nu se vede asta mai bine decît la Herghelia din Mangalia unde, în vecinătatea Mării, caii pot fi admirați în toată măreția lor. Nimic nu e mai frumos, într-adevăr, decît galopul înspumat, în zori, de parfumul violetelor, al unor cai pe malul apei, cînd soarele se ridică pe scripeți de ciocîrlii, iar coamele năvalnice se umflă de briză, cînd cabyrii Pontului Stîng își aleargă hipocampii valurilor într-o procesiune clasică, pe care ar fi geloși toți artiștii lumii, îndrăgostiți de cai, de la Leonardo da Vinci, la Géricault și Eminescu. Norocul cel mare este că aici, la doi pași de ceairul verde al Mării, se simte mîna de gospodar a unui tînăr director, născut într-o herghelie din Banat, și care a ajuns în Sud, chemat parcă de simbioza cailor cu Marea – l-am numit pe Ion Cîrje, suflet de poet, care citește vremea după șîitul ierbii sub copite și mersul aștrilor pe cer după licuricii din ochii cailor. Aici a fost isprăvită, recent, construirea unui modern hipodrom, cu 1.000 de locuri în tribune și 3.000 de locuri pe peluzele de iarbă. Din nefericire, niște persoane cu ceva munci de răspundere dau dovadă că nu știe stînga ce face dreapta și chiar în inima amfiteatrului au amplasat niște banale cotețe de găini, care stînjenesc orice activitate hipică. Admonestate de oamenii cu bun-simț, personajele respective au luat măsurile pe care le-au considerat necesare și, de parcă erau mînate de la spate de Ilf și Petrov, au înlocuit găinile cu rațele, ca să nu rămînă cumva datoare. Poate se va găsi cineva care să mute orătăniile la locul lor și pe indivizii în cauză în alte munci, să se facă, așadar, un act de civilizație, altminteri nu poate fi inaugurat hipodromul, și s-au cheltuit bani grei cu el. Dar, să nu terminăm în „scherzando“ această lungă pledoarie pentru cai, ci în „tempo rubato“, pentru că elegia va fi întotdeauna steaua din fruntea cailor.

Iată, în încheiere, o altă dovadă a inteligenței acestora, o întîmplare povestită cu duioșie chiar de părintele lor de la Mangalia, Ion Cîrje: „Aveam un cal bătrîn, care își făcuse datoria de-a lungul a mai bine de 20 de ani de viață, dar îi venise sorocul și trăgea să moară. Într-una din seri, nu l-am mai găsit în patul lui de fîn. Am crezut că a și murit, refugiat pe undeva. Nu, nu a fost așa. Într-un tîrziu, i-am aflat urma și l-am văzut, uimiți, cum a colindat pe rînd toate grajdurile, pe la copiii și nepoții lui, i-a adulmecat cu dragoste și sfiiciune, luîndu-și un ultim adio de la ființele dragi. Apoi, în zori, s-a stins cu ochii deschiși, în care se putea citi o împăcare nespus de senină“. Nu e acesta un gest omenesc, un poem de o infinită duioșie?

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(„Luceafărul“, nr. din 31 august 1985)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite